GÂNDUL CARE CONTEAZĂ

Mulți creștini declarați nu-L cunosc pe Hristos, fiind total nepregătiți în fața morții. Dacă moartea ar fi un fenomen obișnuit, veștile tragice n-ar mai prinde prima pagină a știrilor. Deși gustă moartea cu amar, prin Isus Hristos perspectiva creștinului asupra vieții și a morții se schimbă.

Multe planuri, speranțe și aspiraţii se năruiesc înainte de a începe. Mai mult, doar anumite contexte și circumstanțe nefavorabile ne fac să reflectăm asupra vieții, și de cele mai multe ori nihilist. Ce înseamnă a trăi?

O viața împlinita nu este dată de longevitate ci de calitatea vieții. La rândul ei, calitatea vieții nu este caracterizată de bunăstarea materială ci de forța spirituală a omului.

Care sunt lucrurile din viaţă pentru care merită să trăieşti ? Este omul în stare să descopere binele suprem în viaţă ?

Omul îşi petrece viaţa trudind pentru a satisface cerinţele unui apetit nesăţios, și fără dobândirea binelui suprem. Când vanitățile nu sunt împlinite, oamenii sunt înclinaţi să fie galcevitori şi să se plângă, dar autocompatimirea și vorbăria nu poate să îmbunătăţească nici o situaţie. E mai util ca omul să se deprindă a se încrede în Dumnezeu.

Nimic nu aduce mai multă încredere şi siguranţă omului ca atunci când crede în Dumnezeu. Secretul încrederii in Dumnezeu, este acela de ne face un obicei din a ne încrede, adică o încredere calmă, statornică.

Ca aspect general, rugăciunea este universală şi ca atare o modalitate accesibilă de a ajunge la Dumnezeu, pentru toţi oamenii.

Psalmul 121 este un cântec de încredere în Dumnezeu. El este unul dintre poamele biblice cele mai populare din întreaga colecție a poeziei ebraice. Se consideră că David a compus Psalmul 121 în pustia Paran, imediat după ce a aflat vestea morţii profetului Samuel. Când David a realizat că mentorul său spiritual dispăruse, s-a îndreptat spre Dumnezeu ca fiind unicul ajutor ce-i mai rămăsese.

„O familie avea în casa lor o vază antică originală, care fusese transmisă din generație în generație. Era o adevărată comoară și era păstrată pe un soclu special, ca obiect de mare valoare, la loc de cinste. Într-o zi, părinții s-au întors ca de obicei de la serviciu, iar la ușă au fost întâmpinați de fiica lor. Adolescenta le-a spus: - Mamă, tată, știți vaza antică despre care ne-ați spus că a fost transmisă din generație în generație ? - Da, au răspuns părinții. - Ei bine, mamă și tată... generația noastră tocmai a... scăpat-o.”

„Se spune că un mare acrobat de circ, a întins o sârmă deasupra unei cascade uriașe. În ciuda vântului și fără vreo plasă de siguranță, spre uimirea și încântarea mulțimii care îl privea, el a umblat, a alergat și chiar a dansat pe sârmă. La un moment dar, a luat o roabă plină cu cărămizi și a uimit mulțimea prin relaxarea cu care o împingea pe sârmă, dintr-o parte în alta a cascadei. Atunci, s-a întors spre mulțimea care îl privea și a spus: - Câți dintre voi cred că pot împinge un om dintr-o parte în alta, cu ajutorul roabei ? Votul a fost unanim. Toată lumea îl aclama, în timp ce-și ridicau mâinile. Cu toții credeau că o poate face! - Atunci, a continuat acrobatul, care dintre voi se oferă voluntar pentru încercare ? Majoritatea credincioșilor sunt unanim de acord că Dumnezeu poate să ne treacă cu bine prin situații de criză. Însă foarte puțini îndrăzneasc să-L pună pe Dumnezeu la încercare.

Ți-ai pus vreodată problema de ce rațele sălbatice zboară în stoluri în formă de ”V” ? Oamenii de știință de la „Cal Tech” au făcut-o. Aceștia au montat computere și simulatoare de zbor la lucru și au aflat răspunsul. Stolurile de rațe zboară într-o astfel de formație pentru că este cea mai ușoară formă de zbor. „Formația funcționează aerodinamic, asemenea unei aripi unice, adică rezistența vântului este distribuită egal pe fiecare dintre rațe. Aceasta reduce rezistența aerului pe fiecare pasăre în parte. Douăzeci și cinci de rațe care zboară împreună pot călători mai mult cu 70% decât ar reuși o rață de una singură.” Există tendința în creștere de a considera credința o chestiune pur particulară. Deși premisa este parțial adevărată, totuși credința comportă și un aspect colectiv. Credincioșii trebuie să fie sinceri și loiali față de Dumnezeu dar și unul față de altul.

Social media este plin de gestul fotbalistului Cristiano Ronaldo promovând apa în detrimentul brandului de notorietate mondială a băuturiii carbogazoase. Prin contrast și notorietate gestul a captat atenția lumii întregi. Oare ce i-ar fi spus Isus lui Ronaldo ? Dar lumii întregi ? Poate că ceea ce cu două milenii în urmă i-a spus femeii samaritence: “Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:13-14)

Cât de aproape trebuie să-L simți pe Dumnezeu ca să crezi că e prezent ?

Mulți oameni nu trăiesc pentru slava lui Dumnezeu, ci pentru a-şi îngădui şi satisface poftele trupului. Adică apetitul le conduce viaţa. Astfel de oameni se gândesc la lucrurile de pe pământ, nu la lucrurile spirituale. Plăcerile, câştigul şi popularitatea au furat atenţia multora, împiedicându-le creşterea spirituală şi departandu-i de Hristos.

Există în Tradiția creștină o poveste despre ultima perioadă a vieții apostolului Petru. Povestea amintește de persecuțiile crude asupra creștinilor din Roma. Potrivit poveștii, Petru este îngrozit de valul persecuțiilor, așa că decide să fugă. În timp ce se depărta de Roma, apostolul Petru se întâlnește cu Domnul Isus „rastignit și înviat,” care călătorea spre cetatea Romei. Surprins, Petru îl întreabă pe Isus: „Quo vadis, Domine?” (Încotro Te duci, Doamne?). Isus îi răspunde: „Mă duc la Roma ca să fiu răstignit din nou.” Povestea relatează că Petru s-a întors din drum. El înțelesese că Isus avea să fie din nou omorât „prin persoana ucenicului Său, Petru.” Mai târziu, Petru avea să moară răstignit cu capul în jos. Pentru a ne pierede curajul și credința nu este nevoie să fim persecutați, ci este suficient ca cursul evenimentelor din viața noastră să capete direcții nefericite. În împrejurări dificile este greu să exerciți credință.

Malala Yousafzai o tânară din Pakistan a plătit crunt îndrăzneala de a milita pentru drepturile fetelor la educație fiind împușcată în cap. Însă în mod miraculos a supraviețuit. După recuperare a rostit un discurs la Adunarea delegaților ONU din 12 Iulie 2013 în care afirma: "Nu-l urăsc pe talibanul care m-a împușcat. Chiar dacă aș avea o armă în mână și el ar fi în fața mea, eu nu l-aș împușca. Aceasta este mila pe care am învățat-o de la Mahomed profetul Îndurării, și de la Iisus Hristos și de la Domnul Buddha." Putem vindeca un rău cu un alt rău ? Sau mai degrabă folosim binele ca armă împotriva răului ?

Dubla cetățenie este considerată o onorabilă realizare. Să fii declarat cetățean de onoare al unui oraș anume, este de asemenea o deosebită onoare. Din nefericire, de-a lungul timpului și până în prezent există și neplăcerea de a fi considerat cetățean de mâna a doua. În lumea care trăim se duc dispute politice și chiar armate pe criteriile de acceptare în anumite zone. Nici dacă am putea alege unde să ne naștem, lucrurile nu ar fi mai simple pentru o omenire coruptă. În schimb, Biblia ne spune că cei credincioși lui Dumnezeu pot privi cu alți ochi lumea, asumându-și statutul unei altfel de lumi.

Într-o eră caracterizată de viteza cu care se desfășoară multe aspecte cotidiene, rămân în urmă alte elemente esențiale vieții precum : răbdarea, speranța, și bucuria autentică. Ignorarea acestor virtuți ne prinde descoperiți în momentele cele grele. De aceea, poate că vom găsi răgazul potrivit să le acordăm o atenție mai sporită și în cele din urmă să ni le însușim.

Criza cea mai adâncă a creștinului de astăzi este legată de o religie tot mai formală care intră în coliziune frontală cu un mediu înconjurător foarte generos în opțiuni prin care ne putem crește confortul fizic, standardul de viață, calitatea vieții. Aflat în fața acestor realități, creștinul modern ajunge fie să accepte superficialitatea, fie să renunțe în a mai căuta sensuri autentice, fie să copieze tendințele lumii.

În mijlocul unei lumi consumeriste și hedoniste, devine din ce în ce mai dificil ca oamenii să practice stăpânirea de sine în toate palierele vieții. Foarte mulți creștini nu găsesc nicio legătură între sănătatea minții și cea a trupului. Mulți oameni consideră că pot face tot ceea ce vor cu propriul trup. În consecință, rezultă o sănătate șubredă mai întâi a trupului și mai apoi a minții. Seriozitatea trăirii religioase și calitatea randamentului cotidian, depind în mare măsură de sănătatea minții și cea a trupului.

De multe ori creștinismul a fost pătat de viața murdară a celor care l-au predicat. Dorința de îmbogățire, spiritul colonialist, încreștinările cu sabia, au făcut din creștini mai degrabă niște apostoli ai iadului decât ai lui Hristos. În istoria colonizării, mulți băștinași alegeau moartea, spânzurându-se sau otrăvindu-se împreuna cu copiii lor numai să nu încapă pe mâinile unor astfel de oameni. Oare s-a schimbat ceva în prezent ?

Deși viața celor mai mulți dintre noi este înfloritoare, prosperă, totuși o bună parte dintre noi ne trăim viața gâfâind după un moment de respiro. Chiar am ajuns să ne obișnuim cu o astfel de stare, uitând că există și o altă dimensiune a vieții. Undeva în sufletul nostru există o mărturie tăcută, reprimată, că ceva totuși lipsește. În reveriile noastre tăcute cu Dumnezeu, în adâncul nostru, știm despre o altă dimensiune, una care ar putea fi a noastră dacă am alege-o sau dacă am ști cum să ajungem acolo.

Privind odată cu invidie cum o turmă de oi păstea în liniște și sătul de viața dusă prin pustietăți, mereu hăituit de foame, un lup bătrân se hotărî să-și schimbe rosturile mutându-se în turmă. Zis și făcut. Se adresă ciobanului exprimându-și dorința de a deveni „oaie”. Ori de câte ori ieșeau oile la islaz, ieșea și lupul. Ce-i drept îi plăcea noua companie, dar nu se împăca deloc cu noua hrană. Înghițea în silă iarba, pe care cu nici un chip nu putea să o rumege. Văzându-i chinul o soră oaie l-a întrebat într-o zi:” Ei frate lup cum este cu viața cea nouă de oaie ? Greu! Tare greu soro...! Dar mă luuuupt!” Desigur, fabula este lipsită de realism deoarece lupii nu se culcă de obicei lângă miei fără motive ascunse. Însă povestea ridică câteva întrebări esențiale : Trebuie creștinul să imite toate caracteristicile oii ? Cum facem față sentimentelor lupești ?

De teama pericolelor necunoscute, oamenii construiesc diverse sisteme de apărare sau crează alianțe politice, economice, în speranța că vor găsi siguranță prin soluțiile găsite. Ceea ce se vehiculează în ultimii ani la nivel global este nevoia imperioasă de a crea și implementa principii etice universal acceptabile. Însă omenirea pare să uite că adevărata siguranță vine numai din încrederea și ascultarea de Dumnezeu.

Poate intelectul omului să înțeleagă minunile complexe create de Dumnezeu sau să dezlege misterele veșniciei ? Care este de fapt miza de care omul trebuie să fie conștient ?

Gradul de spiritualitate al unui om este dificil de măsurat. În primul rând, aparențele sunt cele care ne pot înșela. Cineva poate părea peste măsură de credincios și totuși departe de Dumnezeu. De asemenea, cineva poate arăta nespus de rău și totuși în inima sa, să fie flămând după Dumnezeu. În al doilea rând, o persoană spirituală dovedește un real echilibru între trăierea vieții prezente și speranța vieții veșnice.

Creștinii ar trebui să se deosebească de alții prin faptul că prin Cuvântul lui Dumnezeu li se oferă informații care îi ajută atât pe ei cât și pe toți ceilalți să supraviețuiască și, în cele din urmă, să conviețuiască pașnic. Până la revenirea Domnului Isus Hristos, urmașii Săi trebuie să supraviețuiască ostilității și lipsei de înțelegere din partea semenilor. Însă, nu întotdeauna sursa neînțelegerilor este loialitatea față de Dumnezeu.

Fiecare om își are propria imagine cu privire la Dumnezeu. Poate că cei mai mulți dintre noi s-ar putea identifica cu fraza următoare: ”Dacă Dumnezeu este Dumnezeu, atunci familia mea nu ar trece prin dezastre financiare, prin divorț; copiii mei nu ar muri înaintea mea, s.a.m.d.” Poate că aceste cuvinte nu descriu situația tuturor. Există și oameni care nu se simt nevoiți să-și redefinească imaginea despre Dumnezeu. Însă cei mai mulți dintre noi ne lupătm nedumeriți. Fiecare om are așteptări cu privire la modul în care Dumnezeu ar trebui să acționeze.

Oricât ar vorbi despre educație, societățile moderne ignoră cele mai importante mijloace de educare a propriilor populații. Indiferent ce se întâmplă în sălile de curs, stâlpii cei mai puternici de educație sunt familia și biserica. De-a lungul timpului, anumiți lideri politici au înțeles că dacă vrei să schimbi mentalitatea unei țări, te îndrepți spre copii și tineri. Așadar, cum se formează o nouă generație cu preocupări spirituale ?

În ultimele decenii, psihologii și alții cercetători au acceptat provocarea de a studia științific ce anume îi face pe oameni cu adevarăt fericiți. E vorba de bani, familie, gene sau poate virtute ? Dacă da, atunci oamenii mai bogați și mai sănătoși, ar trebui să fie cei mai fericiți. Dar e această premisă atât de evidentă ? Pe de cealaltă parte, filosofii, liderii religioși și mari gânditori au meditat la natura fericirii de milenii și o bună parte dintre aceștia au tras concluzia că există și alți factori (factorii sociali, etici si spirituali) care au un impact la fel de mare asupra fericirii noastre ca și condițiile materiale.

Unul dintre lucrurile distructive care i se pot întâmpla unui om este să nu-și dea seama când este debusolat. Și, în cele din urmă, realizând acest lucru să fie absolut convins că nu se mai poate face nimic pentru el.

Atât credincioșii cât și scepticii au nevoie să-și reevalueze imaginea despre Dumnezeu și despre lume. Asta deoarece planul lui Dumnezeu, misiunea și dragostea Sa sunt extrem de largi și pun sub semnul întrebării toate ideile preconcepute ale oamenilor.

Există suficiente împrejurări în care inevitabil suntem nevoiți să ne prezentăm afilierea religioasă și crezurile pe care se presupune că le practicăm. De asemenea, în astfel de circumstanțe nu toți reușim să răspundem cu promptitudine și în mod demn. De aceea, uneori situațiile sunt stânjenitoare când ne lovim de întrebări esențiale dar pe care le percepem ca fiind incomode. Ca atare, care este maniera prin care am putea să ne exprimăm credința ?

Există diverse povesti memorabile legate de tragicul eveniment al scufundării vasului Titanic. Una dintre acestea, înfățișează o femeie care a cerut sa părăsească barca de salvare pentru a se intoarce pe vas. A alergat repede spre camera sa, si odata ajunsă acolo s-a întins peste raftul cu bijuterii, doar pentru a ajunge la un alt raft pe care se aflau cateva portocale. A luat cateva si a alergat in graba inapoi spre barca de salvare. Cu doar treizeci de minute inainte de lovirea icebergului, nimeni nu s-ar fi gandit ca doar cateva portocale vor valora mai mult decat cele mai scumpe bijuterii. Este extraordinar felul in care valorile se schimba in functie de imprejurari. Exista valori pe care sa ni le însușim permanent ?

Interacțiunea socială este componenta cea mai importantă a tuturor grupurilor ce compun societatea în ansamblul ei. Interacțiunea cu oameni de altă credință este inevitabilă. De aceea, orice credincios e nevoit să se întrebe care este modul prin care trebuie să ne raportăm față de cei care nu împărtășesc aceeași credință ? Acest aspect este important deoarece are implicații fundamentale asupra concepției despre noi înșine și despre ceilalți.

Blaise Pascal afirma că „cel ce nu vede deșertăciunea lumii este el însuși plin de deșertăciune.” Știința, tehnologia, piețele libere, democrația, ne-au făcut să atingem realizări fără precedent în cunoaștere, libertate, speranță de viață, standard de viață, etc. Tehnologia ne oferă putere dar nu poate să ne arate cum să folosim puterea. Piețele ne oferă o gamă largă de alegeri ne lasă neinstruiți în felul în care putem face alegerile. Cu alte cuvinte, sec. XXI ne-a întâmpinat cu un maximum de alegeri și cu un minimum de sens.

Doi prieteni se plimbau prin junglă, când deodată, aud răgetul puternic al unui leu. Unul căuta în mod grăbit un loc unde să se adăpostească amândoi, în timp ce celălalt s-a încălțat cu tenișii de alergat. Surprins de gest, cel dintâi întrebă mirat : - Ce-ți veni ? Cu siguranță nu poți alerga mai repede decât leul ! Cel de al doilea răspunse : - N-am nevoie să fug mai repede decât leul. Este suficient să fug mai repede decât tine. Această anecdotă prezintă una dintre tensiunile fundamentale ale condiției umane. Cel dintâi caută o soluție colectivă. El caută o modalitate prin care să se salveze amândoi. Cel din urmă, optează pentru „selecția naturală.” El se gândește la o soluție care să-l salveze doar pe el, sacrificându-l pe prietenul său. El știe că, într-un fel sau altul, unul dintre ei va muri și preferă să nu fie el acela. Aceasta este în esență dilema umană. Ce vine mai întâi ? Altruismul sau supraviețuirea ? Binele comun sau propriul interes ?

„Fizicienii care analizează spectrele galaxiilor îndepărtate, arheologii care analizează descoperirile dintr-un oraș dintr-o Epocă anume și politologii care studiază apariția capitalismului nu ignoră tradițiile trecute. Ei încep prin a studia ce au spus și scris înțelepții trecutului. Însă din primul lor an de facultate fizicienii, arheologii și politologii aspiranți sunt învățați că e misiunea lor să meargă mai departe de ce știau Einstein, Heinrich Schliemann și Max Weber.” (Yuval Noah Harari, Scurtă istorie a omenirii, p. 217).

Dincolo de relativizarea Adevărului, lumea în care trăim a ajuns să dezvolte fobii față de o sumedenie de lucruri cu adevărat profunde. Unii se tem de cuvântul „moralitate”. Pe alții, îi trec fiori reci la „gândul ascultării unei predici”. Deseori se întâmplă ca dezinteresul spiritual să fie pus pe seama secularismului. Cu toate acestea, problema pare să fie de altă natură. Unii sociologi consideră că ne aflăm într-o eră post-secularism caracterizată de sectarianism. Un sectarianism care acțtionează atât pe plan religios cât și pe cel secular. Sectarianismul este caracterizat de rigiditate, elitism, exclusivism, lozinci, etc. Dacă acest proces se va perpetua, s-ar putea să vină timpul când omul nu mai înțelege deloc valoarea Adevărului și se va refugia în atotsuficiență. De aceea, care este limita până la care Adevărul trebuie mărturisit ?

Prea adeasea în istoria religiilor, oamenii au ucis în numele Dumnezeului vieții, au pornit războaie în numele Dumnezeului păcii, au urât în numele Dumnezeului iubirii și au practicat cruzimea în numele Dumnezeului compasiunii. Dumnezeu se delimitează de astfel de acțiuni conduse în numele Său ! Dumnezeu nu se identifică cu ideologii și strategii politice ci cu oameni care Îl cunosc, și pe care la râdnu-I, Dumnezeu îi cunoaște.

Majoritatea dintre noi am trecut prin situații dificile care ne-au făcut să credem că dacă am putea da timpul înapoi, poate că n-am mai repeta aceleași greșeli. Însă realitatea ne arată că nu este necesar să dăm timpul înapoi dacă am putea, ci dimpotrivă circumstanțele viitoare ne vor așeza cu siguranță în fața testului de a acționa diferit. De aceea, întrebarea este cum am reacționa dacă am fi din nou în aceeași situație ? Putem să ne schimbăm, să ne pocăim și să creștem ?

Ceea ce distruge și împarte lumea în oameni ai luminii și oameni ai întunericului, este tocmai impresia de a ne considera oameni de treabă chiar și când suntem răi, totodată crezând că ceilalți sunt răi. Ar putea omenirea să găsească acea experiență morală capabilă să înfrângă acest dualism “noi suntem buni” vs “alții sunt răi” ?

Nu întotdeauna direcția lucrurilor este cea la care am sperat. Mai mult, în situații disperate nu se întâmplă în mod obligatoriu miracole. Uneori ne pierdem locul de muncă. Uneori ne pierdem familia. Ne pierdem rostul în viață. Există multe provocări la care trebuie să facem față. De cele mai multe ori miracolele din trecut își pierd importanța când avem de înfruntat criza prezentă. Cum putem reuși să vedem dincolo de obstacole ?

Există mulți creștini care sunt legați de o religie a supranaturalului. Mulți nu recunosc decât un mod senzațional de a fi conduși de Dumnezeu. O religie a miraculosului, a senzaționalului este fondată pe sentimente. O religie dependentă de miracole și de trăiri emoționale intense ca o confirmare a lucrării lui Dumnezeu nu este sănătoasă. Religia care nu este satisfăcută cu modul obișnuit de a fi condus de Dumnezeu, este sortită necredinței.

Era social media (Facebook, YouTube, etc.) oferă o gamă largă de predicatori și urmăritori. Stilul acestora și nevoile audienței sunt diferite: unii simt nevoia să ajungă la Hristos, alții să li se vestească o altă Evanghelie. Uneori ceea ce se predică nu e Evanghelie deloc, ci o pervertire, o contrafacere a Evangheliei. Există multe persoane particulare care nu reprezintă pe nimeni altcineva decât pe ei înșiși și care urmăresc numai satisfacerea propriilor lor interese.

Situațiile de „lockdown” au pus la grea încercare toată diversitatea de credincioși. Creștini și necreștini deopotrivă au fost nevoiți să-și închidă lăcașurile de rugăciune. S-a întâmplat peste tot în lume. Chiar dacă între timp ușile bisericilor s-au redeschis, preocuparea majoră este cu privire la ce va urma. Mersul la biserică este un obicei, și ca orice alt obicei, odată ce acesta este întrerupt devine foarte greu să-l reiei. De aceea, ce se întâmplă cu ideea de închinare dacă oamenii vor fi uitat obiceiul participării la închinare ?

În Mișna, „se povestește că patru înțelepți faimoși au ajuns în Pardes, paradisul mistic din viziunea apocaliptică. Totuși niciunul nu a rămas întreg în urma vizitei. Primul a murit pe loc, al doilea și-a pierdut credința, iar al treilea, mințile. Cât despre al patrulea..., ei bine, a ajuns să se creadă Mesia.” Această parabolă ne transmite în mod amar, un avertisment foarte important: conceptul de apocalipsă poate fi periculos. Asta deoarece, conceptul apocaliptic este învăluit într-o aură de moarte, de catastrofă, de frică.

Pocăința este asociată cu credința și este considerată de Evanghelie ca fiind esențială pentru mântuire. Cu alte cuvinte, fără pocăință nu există mântuire. Cu toate acestea, mulți sunt încurcați cu privire la ce anume constituie primii pași în procesul mântuirii. Se crede că pocăința este o lucrare pe care cel păcătos trebuie să o îndeplinească singur, ca să poată veni la Hristos. Deși este adevărat că pocăința trebuie să preceadă iertarea, deoarece numai sufletul smerit este vrednic să fie primit de Dumnezeu, totuși se ridică întrebarea dacă pocăința este lucrarea celui păcătos sau este darul lui Hristos ?

Mulți creștini consideră că atunci când vor recunoaște anumite evenimente care prevestesc revenirea Domnului Isus Hristos, vor recupera în semn de penitență și în timp record tot ceea ce au neglijat până atunci. Desigur, aceasta este o mentalitate contraproductivă. Nu doar că nu putem recupera timpul pierdut dar evenimentele de zi cu zi ne iau prin surprindere ! Nu reușim să ținem pasul cu avalanșa de situații noi care bulversează. Din 2020 încoace, agenda lumii s-a dat peste cap și aproape nimeni nu mai privește spre viitor la fel ca ieri. De aceea, apare mai mult decât oricând nevoia de a oferi la timp atenție Sfintei Scripturi.

În vremuri de criză, este foarte posibil ca mulți să ajungem la limita încercării din punct de vedere material, fizic, și spiritual. Însă criza poate reprezenta și o oportunitate de a experimenta încrederea în Dumnezeu.

Mulți credincioși practicanți sunt lipsiți de credință. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu necredința chiar în profesiunea credinței. Cum se explică faptul că deși se află în legatură cu practica religioasă, credinciosul denotă necredință ?