Podcastul lui Chinezu

Cam așa mi se pare că s-a terminat pentru mulți nebunia cu alegerile. Cu prietenii stricate. Cu familii mai zdrențuite decât erau și așa. Cu relații de business deteriorate din motive ce n-ar fi trebuit să influențeze direct asemenea relații. Și eu am intrat în acest mindset. Cu stupoare am realizat asta. Azi. În urmă cu vreo juma de oră. Am primit mesaj de la un amic (era să zic fost…). Că își lansează o carte. Și mă ruga, dacă pot, să vin să vorbesc la lansare. Și m-am burzuluit. Și l-am întrebat direct: – Dar ce ce mă vrei pe mine și nu pe ăia din bula ta? S-a prins. Și m-a sunat. Și mi-a explicat că știe că a dat-o de gard cu ocazia alegerilor. Dar că acum realizează ce tolomac a fost. Și că ar vrea cumva să recupereze terenul pierdut. Și de aceea ar avea nevoie de – iote cum a băgat-o – ”brandul tău personal, chinezule”. Carevasăzică, amicul cu pricina în alegeri a călcat strâmb pe percepția unora din bula mea. Căci, nu-i așa, în percepția pe care o au ceilalți despre brandul nostru personal se joacă marea carte. Și acum ar avea nevoie de brandul meu personal, care este unul bun și valabil în percepția oamenilor cărora amicul meu ar vrea să le schimbe percepția despre el. Brandul personal. Cam la asta se reduc multe în viață. Și când ne este bine, dar mai ales când ne este rău. Ne place de cineva pentru că percepția noastră despre brandul său personal ne gâdilă feng shuiul. Ne displace cineva pentru că percepția noastră despre brandul său personal ne împunge feng shuiul. Și tot așa. Nu o să mă duc la lansare. Aș vrea să pot să îți spun că doar din rațiuni ce țin de faptul că nu prea am legătură cu subiectul cărții (non-beletristică, mai tehnică) și că, deci, ar fi o forțare ca eu să mă duc să vorbesc despre așa ceva. Dar nu e doar asta. Pur și simplu încă nu am reușit să trec peste faptul că a fost atât de… în cealaltă bulă. Chestiune la care, presupun, mai trebe să lucrez. Căci recuperarea dialogului social atât de pierdut în ultimii ani cred că e una din cheile de recuperare a țării. Recuperare de aia adevărată, nu de fâlfâit. Steagul. Aia zic. PS Pe măsură ce merg înainte cu programul meu de construcție de brand personal în 5 pași (plus 1) realizez că cei cu care am început deja să lucrez au apreciat la acest program, în marea lor majoritate, de două chestiuni mari și late: 1. punerea brandului lor în contextul potrivit 2. un framework pe care să construiască. Ocazie cu care am realizat că ce program am creat!  

Dezvoltarea personală este efortul continuu de a nu uita niciodată cine eşti în timp ce te strădui permanent să schimbi asta. Aşa i-am spus eu unui june, care m-a întrebat (pe un ton de ăla semi-exaltat, ştiţi genul) cum aş defini eu dezvoltarea personală. Am văzut că l-am cam blocat şi că rotiţele încercau alene să se învârtă ca să înţeleagă, măcar în mare, ce am vrut să zic. Presupun că încă i se rotesc… Ok, știu, titlul este la limita nesimțirii. Dar nu am pretins niciodată că nu îmi place mereu să stau la peluza vieții, de unde se vede mai bine meciul vieții, nu mai țipați așa! Io chiar cred că despre ceea ce îndeobște se numește dezvoltare personală mai bine vorbim așa ca mine, fără perdea, decât să o ardem în panseluțe înstruțate roz cu sclipiri sidefii despre cât ne ajută zburdatul pe câmpiile aspiraționale ale dezvoltării personale înțeleasă ca act de învățare, nu ca act de facere (explic mai jos ce vreau să zic cu aiurelile astea). Ce zic în titlu, explicitez acum: dușul îmbrăcat înseamnă că doar te uzi, nu te și speli. Cum se aplică asta la faza cu dezvoltarea personală? Să purcedem întru explicare. În esenţă, faza cu dezvoltarea personală este că are două mari componente: 1. dezvoltare 2. personală. Ceea ce, în teorie, este perfect, adică toţi cei care citesc şi absorb astfel de cărţi/bloguri/sfaturi sunt chitiţi să facă treabă, să îşi dorească mai mult victoria, să dea un gol mai mult decât ceilalţi. Dar numai în teorie. După cum vă raportez mai jos. Dezvoltarea Ideea cu dezvoltarea este că porneşti de la niveul T1 (ah, ce nu îmi plăcea fizica în liceu…) şi, după ce bobinezi pe bază de sfaturi şi recomandări and shit, ajungi în momentul T2. Sau, mă rog, aşa ar trebui să se întâmple. Numai că vreo 98,76% (estimare strict subiectivă, cum stă bine bloggerului) din cei care pornesc pe acest drum nu ajung veci pururi la momentul T2. Ci se opresc undeva pe la momentul T1 plus câteva sute de pagini. Altfel spus, citesc roabe întregi de cărţi şi de chestii de pe net pe tema dezvoltării personale, dar nu se apucă să şi aplice ce citesc. „Hai să mai citesc o carte, două, 56 şi apoi mă apuc de treabă„, îşi zic ei. Căci, nu-i aşa, este mult mai uşor să citeşti despre decât să aplici. Căci, nu-i aşa, una este să citeşti „fii mai bun” şi să dai Like şi alta este să bagi cărbuni, la nivel aplicat, pe ideea de a fi mai bun. Personală Aici chestiunea este cu atât de mai simplă cu cât o complică unii inutil. Căci „personal” înseamnă că doar tu cu tine poţi să te schimbi. Indiferent de câte roabe de cărţi citeşti şi de câte Likeuri dai unor citate şi unor poze aspiraţionalo-motivaţionale. Autorul pe care îl citeşti (să îi zicem aşa generic) face un business din ce îţi dă spre absorbire. Nu că ar fi ceva rău, doamne fereşte, ba dimpotrivă. Doar că nu stă el să te ducă de mânuţă pe întortocheatele căi înspre momentul T2. Asta trebuie să faci tu. Personal. Recte, dezvoltarea personală. Şi, cu cât stai mai mult să te agăţi de paginile alea pe care le citeşti, cu atât amâni momentul ăla în care să iei totul personal, aşa cum se cuvine dacă tot vrei să faci o treabă. Există jdemii de cărţi şi bloguri care bat ciocanul de secera dezvoltării personale. Şi e foarte bine că există, de ce să nu presteze dacă au teren de manevră? Căci există jdemii x jdemii de cititori de astfel de chestiuni. Problema principală este că cei mai mulţi dintre ei rămân la stadiul de cititori. Şi că doar teribil de puţin dintre ei se apucă să aplice ce citesc ei pe acolo. Drept pentru care momentul T2 pentru ei rămâne doar ceva aspiraţional, înspre care nu se pot îndrepta pentru că nu au găsit motivaţionalul corect, ca să zic aşa. Iar dezvoltarea personală pe care o caută nu este nici dezvoltare şi nici personală. Ci doar căutarea perpetuă a dovezii că „măh, dacă m-aş apuca de treabă, aş rupe Nilul„. Ce-am mai râs… Altfel, te provoc să îmi zici că și în domeniul dezvoltării personale maestrul Yoda nu a avut dreptate: do or do not, there is not try :D

– Am fost foarte ocupat, de aia nu ți-am răspuns. Dar acum te rog să mă ajuți cu ceva. Mesaj primit azi dimineață. De la un (fost) GM de mare companie. Căruia îi scrisesem în urmă cu vreo 3 luni. Să îl întreb ceva. Ne știm destul de bine. Adică ne-am întâlnit de câteva ori. Și am povestit la telefon și prin mesaje de multe ori. Adică nu e că l-am întrebat ceva fără să ne știm sau ceva. Nu mi-a răspuns atunci. Eu și uitasem că nu mi-a răspuns. Când mi se întâmplă așa dau din umeri și aia e, merg mai departe. Că nu toți cei care nu răspund văd mesajul și aleg să nu răspundă. Uneori sunt erori ale sistemului sau alte de astea tehnice. Oricum, pentru mine ne-răspunsul ăsta nu contează. Stai relax, dacă vreau să dau neapărat de persoana în cauză, apoi nu scapă până nu răspunde, parol. În speța de față, chestiunea este alta: cum adică ”am fost foarte ocupar, de aia nu ți-am răspuns”? Adică, gen, noi ceilalți n-avem nicio treabă și doar el era ocupatul de serviciu? Adică, gen, mesajul meu a fost atât de puțin important pentru el încât nu merita să îmi răspundă? Adică, gen, eu acuma ar trebui să zic ”da, șerif, te rezolv și pe tine” sau să mă burzuluiesc și să îi dau și io seen și aia e? Ce s-a întâmplat la faza asta între mine și el intră în categoria de touchpoint de brand personal. Pe scurt, un astfel de touchpoint înseamnă orice punct de contact între lume exterioară și tu ca brand personal. În aceste puncte de contact se întâmplă ceva magic pentru unii și ceva porcărios pentru alții: se influențează percepția celorlalți în legătură cu brandul tău personal. Punct cu punct. Picătură cu picătură. Problemuța știi care este? Că ceilalți (este un mod generic de a-i categorisi pe cei de la care tu vrei să obții beneficii ca brand personal) lucrează foarte simplu, simplist și simplifactor. Și tu faci, de altfel, parte din ”ceilalți”. Și tu gândești simplu, simplist și simplificator. Fiecare dintre noi avem niște sertărele în minte. Ca instrumente de lucru în relația cu ceilalți. Sertărelele astea sunt echivalente cu niște nevoi (închipuite sau nu, asta-i altă discuție) pe care noi am vrea ca ceilalți să ni le satisfacă. Și, ca să ne fie ușor să trăim noi în viața noastră și cu ceilalți pe lângă noi, ce facem noi, fiecare dintre noi, în ceea ce privește brandurile personale ale celorlalți? Păi fix asta facem: punem fiecare brand personal în niște sertărele. Simplu, simplist și simplifactor. Că de aia vin și zic: obiectivul fundamental al unui brand personal bine construit este să intre repede și decisiv în sertărelul celorlalți în așa fel încât atunci când ceilalți deschid acel sertărel să vadă fix brandul tău personal prima dată. Și, cumva cât de cât ideal, să te contacteze să faceți o combinație (pardon my French). Adicătelea tu să obții beneficii din faptul că tu oferi la rândul tău beneficii celui care te-a activat din sertărelul ăla din capul lui. E complicată daravera asta cu brandul personal. Din ce în ce în mai complicată. Dar se poate face. Greu, cu trudă și sudoare. Dar se poate. Dacă te interesează construcția unui brand personal care să și obțină beneficii de aia cu care poți să și plătești facturi (nu doar să te dai mare că ai făcut nuș câte jdemii de riciuri), vezi că am lansat de curând un program de construcție de brand personal. În 5 (plus 1) pași. Vorbim dacă vrei. Că io și știu. Îmi dai mail pe cristi@strongpoint.ro și vorbim. Aia zic.

Pardon my French că îți zic așa direct, încă de la început, la ce cred că o să te ajute cărțile astea: să înțelegi mai bine cum îți funcționează ție creierii capului. Mintea ta, de fapt, ca să o zic așa mai pă lejereanu. Bine, cărțile de mai jos îți explică modul în care funcționează creierul uman în general. Doar că, vorba aia, creierul tău este mai aproape de tine, așa că aș pune pariu că în primul și în primul rând asta de interesează :D Doar că, dacă ești cât de cât ca mine, acest interes pentru modul în care propriul creier prestează o să te ducă într-o direcție și mai faină: o să înțelegi cum funcționează mintea celorlalți. Și, odată bifată această bornă a înțelegerii, purcezi la drumul cel mai greu deschis de aceste cărți: să încerci să înțelegi cum poți să îți pui de acord mintea ta cu mintea celorlalți. Și să acționezi pe cale de consecință. Este un drum greu. Foarte greu. Pentru că toate cunoștințele pe care le primești din aceste cărți te obligă, practic, să îți reconfigurezi ”traseul”. Să realizezi că ai cam stat drept, dar ai judecat strâmb. Să accepți că nu a fost chiar ok cum ai pus problema până acum. Și apoi să încerci să te iei la pilă. Atâta cât poți. Și cum poți. Mie așa mi s-a întâmplat după ce am citit cărțile astea, de aia știu. Cel mai greu a fost să îmi dau ”delete” la unele automatisme de gândire, crestate în timp în creierii mei. Și care funcționau ca ditai autostrăzile mentale. Care mă duceau cu mare viteză în direcția greșită. Către nicăieri… Îți urez, așadar, să reușești mai mult decât am reușit eu să îmi dau restart la modul în care gândesc. Sper ca aceste cărți, dintre toate câte le citesc, să te ajute la modul corespunzător :) Steve Peters – Paradoxul cimpanzeului Eu încă nu am citit o carte în care să fie explicată mai bine lupta din creierul nostru dintre bine și rău. Ca să o zic mai ca de la peluză. Și din care să înțelegem atât de bine cât și cum îi afectăm și pe ceilalți din jurul nostru când ne ascultăm drăcușorul de pe umărul stâng în loc să ascultăm îngerașul de pe umărul drept :) Din punctul meu de vedere, aceasta este o carte de neratat pentru oricine dorește să înțeleagă mai bine funcționarea creierului. Victor E. Frankl – În căutarea sensului vieții Dacă ar fi după mine, aș oferi gratuit cartea asta tuturor oamenilor de pe planetă. Să o aibă toți. Și să se întoarcă permanent la ea. Să o citească de fiecare dată când au greutăți în viață. Cartea asta este ca un far călăuzitor într-o furtună năpraznică. Este ca o doză de energie când ești secat de orice dorință de a merge înainte. Este cartea care, pentru creierul tău, o să fie ceea ce sufletul tău are nevoie :) Citește-o. O să înțelegi de ce zic asta… John Medina – Regulile Creierului Probabil cea mai bună carte care îți explica mai tehnic despre ce-i vorba în creierul tău și despre cum funcționează. O propun aici pe această listă deși nu aș zice că-s fan al stilului său mai tehnic. Dar, pe de altă parte, știu că modul ăsta mai profesoral de a spune lucrurile este ce trebuie pentru multă lume. Și tocmai de aceea cred că este de ajutor. Daniel Goleman – Inteligența emoțională M-am gândit un pic dacă să pun această carte pe lista pe care ți-o propun. Pentru că nu e chiar chiar despre creier. Ci despre o combinație de cum îți gândește creierul în timp ce se uită în sufletul tău și viceversa :) De fapt, este despre cum să te înțelegi pe tine înțelegând că raționalul din tine este de un subiectivism atroce. Sau ceva :D Sean Carroll – Marele tot Teoretic, având în vedere că această carte este o combinație, ar trebui să fie o jumătate de propunere :)) Doar că acea jumătate este excelent explicată de autor. Iar jumătatea rămasă ajută teribil de mult să înțelegi prima jumătate. Ok, știu, te-am confunzat. Hai să o zic altfel: această carte este cea mai bună carte pe care am citit-o care te ajută să înțelegi cât de importantă este legătura dintre universul din noi și universul din jurul nostru. Și ce suntem noi altceva decât o vremelnică picătură de viață în curgea timpului cosmic? :) Bobby Duffy – Pericolele percepției Subtitlul cărți explică perfect de ce am ales această carte să ți-o recomand pe linie de creierii capului: De ce ne înșelăm aproape întotdeauna. Asta o să afli. De ce fix când crezi mai abitir că ”eu știu sigur!” s-ar putea să fii într-o mare eroare. Din creierii capului pornește totul, firește :D Mathew Walker – Unlocking the Power of Sleep and Dreams În caz că te miri pe sistem de ”dar ce caută o carte despre somn aici?!”, am news pentru tine, cum ar zice patagonezul ajuns dn greșeală în Poplaca: somnul pentru buna funcționare a creierului tău este ca berea pentru o zi însorită alături de prieteni. Dacă nu ai grijă de somnul tău, nu are cum să îți funcționeze creierul cum trebe. Nicio șansă. Ei bine, din toate cărțile pe care le-am citi pe tema asta (și am citit câteva, este fascinant subiectul!), asta mi se pare cea mai… rotundă :) Malcolm Gladwell – De vorbă cu necunoscuți Ok, recunosc, am forțat un pic categoria de creierii capului cu cartea asta. Adică Gladwell nu vorbește direct despre chestii neuro-nuș ce. Doar că tema pe care o abordează este una care, oricum o învârtim, are legătură directă cu subiectul în cauză: cum se face de ”punem botul” în fața unor persoane necunoscute bazându-ne doar pe faza că am știi să îi interpretăm intențiile doar dintr-o privire. Ceea ce ne duce, desigur, exact la motivul pentru care am făcut lista asta de cărți. Așa că aici o las :D Brian Christian&Tom Griffiths – Algorithms to Live By O carte care este brici de beton pentru cei mai tehnici. Căci autorii pornesc de la niște principii matematice și explică modul în care acestea ne pot ajuta în viață pe linie de automatisme de gândire și, pentru cine poate și este dispus, pe sistem de antrenament care să îți transforme algoritmii cu pricina în scule care să te ajute în viață. Chestie pe care, nu-i așa, o faci cu creierii capului :) Claudia Hammond – Arta relaxării Am ales să recomand această carte pentru că, pe scurt, este vorba despre rezultatele unui studiu realizat pe vreo 30.000 de oameni din toată lumea. Pe tema ”ce vă ajută cel mai mult să vă relaxați?”. Autoarea ia Top 10 răspunsuri și le analizează. Și ne ajută să înțelegem că, spre exemplu, mult hulita (de către unii) activitatea de a sta pe canapea și a te uita la televizor nu e chiar așa de nașpa pentru creierii capului. Doar că pe primul loc în acest top stă cocoțată lectura. Aia zic :D

Nici UE, nici Rusia nu ne vor binele, stai relax. Că ei le au pe ale lor. Și nu e că se trezesc dimineața și își zic ”ia să vedem ce putem face noi astăzi să îi fie bine României...”. Binele României venit de la cei doi coloși, UE și Rusia, este maximum o consecință a faptului că fiecare dintre ei își urmăresc propriul bine. Maximum, am zis! Că asta-i miza: a cui consecință vrem să fim, a UE sau a Rusiei? Istoric vorbind, Rusia a fost pentru noi o catastrofă continuă. Bine, pentru cei care vor să cunoască istoria. De fiecare dată când Rusia s-a gândit la binele ei și România a devenit consecința acestei gândiri, pentru noi a fost devastator. Și la fel o să fie și dacă... Istoric vorbind, integrarea europeană a România a fost o șansă continuă. Bine, pentru care vor să cunoască istoria. De fiecare dată când România s-a conectat la Europa, pe cale de consecință țara noastră a crescut și s-a modernizat. Și la fel o să fie și dacă... Prefer oricând ca România să fie o consecință a binelui pe care și-l vrea UE. Că firimiturile care ne rămân după ce se satură țările mari europene sunt ca o masă copioasă pe lângă ce ne pot oferi rușii. Care, de fapt, nu doar că nu îți oferă nimic, dar îți iau și masa cu tot cu firimiturile alea. Așa, de sanchi, doar că pot. Ah, să mai zic de atitudinea unora de o naivitate adorabilă: să creadă că România își poate fi suficientă sieși. Că poate să își asigure necesarul din producție proprie. Ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns. Nu există NICIO țară din lumea asta care să fie în stare de așa ceva. Nu există NICIO șansă ca România să ajungă vreodată să își producă singură ce are nevoie. Nu există NICIO șansă ca ruperea de ecosistemul european să facă România să trăiască mai bine. Iar între a face parte din ecosistemul european și a face parte din ecosistemul rusesc nu cred că e dificil de ales. Cartea națională pe care credem că o jucăm nu mai este națională de multă vreme. Este internațională. Depinde de noi înspre ce direcție internațională ne îndreptăm. Iar eu tare aș vrea să fie direcția aia bună, europeană. Că e mult mai bună, așa rea cum este, decât direcția aia oribilă, rusească, știi cum zic. Ura cu care îți spun unii că ți-ar sparge capul. Asta este uluitoare. Asta este întristătoare. Asta este miza, cred. ”Lasă că vine ea vremea când vă dăm cu barda-n cap!”. ”Fugi, măh șobolanule, cât mai poți!”. ”Pământ pe tine, măh!”. De astea. Din registrul ăsta. Din partea unor oameni care, dacă ai ieși la bere cu ei, am mari dubii că ar vorbi așa. Doar că, vezi tu, pe interneți ei pot să își arunce zoaiele sufletești. Zoaiele astea sunt de înțeles. Dar doar atunci când vine vorba despre clasa politică. În totalitatea ei. Că tot ce am avut până acum au fost niște porcării sinistre. Adică, serios, în timp ce scriu rândurile astea și mă gândesc la politicienii care ne-au condus, îmi crește tensiunea și scrâșnesc din dinți. Înțeleg ura oamenilor împotriva politicienilor. Dar ce mă întristează și mă sperie un pic este că ura asta care a început împotriva politicienilor acum se revarsă și asupra celor care îi susțin pe cei din tabăra adversă. De fapt, nu este adversă, în mintea lor. Ci dușmană. Ar ajunge să îți dea cu barda în cap la propriu doar că susții pe altcineva decât le place lor? Mă îndoiesc. Sunt puțini cei care ar ajunge la violențe de astea când ajung să se uite în ochii celuilalt. Dar sunt. Din păcate. Barda asta a lor motivată de ura fermentată în zoaiele lor sufletești vine la pachet cu o orbire. Care orbire face ce face orice orbire de când lumea: îi împiedică să vadă că după ce dau cu barda tot ce mai rămâne este starea de luptă. Și că victimele sunt de toate părțile. Du-te la vot. Pentru că, odată ce barda lovește și începe lupta, și tu o să te numeri printre victime. Pentru că orbirea nu alege. Este nediscriminatorie. Îi lovește pe toți la fel. Și nu ține cont de faptul că nu ai știu ce să alegi că, îți zici, nu aveai din ce alege. Alege ne-barda, uite. Poate fi un motiv bun să te duci la vot. Să alegi ne-lupta. Să alegi ne-victimele colaterale. Din care victime colatarele cei care nu se duc la vot ajung întotdeauna să facă parte. De când lumea. Aia zic.  

Până în urmă cu câțiva ani(șori), când primeai o invitație să fii speaker sau trainer sau cum vrei să îi zici la un eveniment, ți se zicea, când era cazul, că nu sunt bani să te plătească pentru prestația de pe scenă. Dar era de la sine înțeles că toate celelalte cheltuieli – transport, cazare, masă – o să le susțină organizatorii. Era, dacă vrei, un fel de înțelegere tacită. O cutumă. Care a funcționat fără probleme ani de zile. În ultimul an, însă, am pățit de 3 ori să fiu invitat ca speaker în afara Bucureștiului. Și să mi se spună că nu au bani să mă plătească. Iar eu să le zic că e ok, nu am nevoie de bani, dă-le pace*. Și că, dacă prezența mea îi ajută pe cei care participă la eveniment, atunci vin. De fiecare dată în aceste trei cazuri înțelegerea aia tacită nu a mai funcționat. Și a trebuti să îmi plătesc eu deplasare, cazarea și masa. Ceea ce am făcut. Că, dacă am promis că mă duc, mă duc. Și nu despre bani, dă-i pace, e vorba aici, ci despre principiu (vezi mai jos). Și în niciun caz nu vreau să acuz pe cineva. Că nu-s genul. Eu prefer oricând și în orice instanță să merge pe sistemul ne dorim îndreptarea păcătosului, nu pedepsirea lui. De aia nu dau exemple concrete. Că nu de arătat cu degetul este ce îmi propun aici. Ci despre îndreptarea obiceiurilor strâmbate, după mintea mea, între timp. Ca să fie bine pentru toate părțile implicate. Când zic de obiceiurile strâmbate, ma refer la faptul că #pevremeamea când zicea cineva ”nu am bani să te plătesc ca să vii să vorbești la evenimentul meu”, se subînțelegea că nu sunt bani pentru urcatul tău pe scenă. Pentru fee-ul tău, cum ar veni. Adică doar despre asta nu erau bani. Așa se subînțelegea. Că speakerul nu o să fie plătit. Și că restul, alea logistice, sunt cheltuieli suportate de organizator. Și asta se subînțelegea la pachet, cum ar veni. Că speakerul nu o să plătească din banii lui toate alea (transport, cazare, masă, diverse). În aceste trei cazuri recente la care fac referire, a fost greșeala mea că nu am stabilit clar condițiile de participare. Că de aia și scriu aceste rânduri. Să pornească toată lumea de acum înainte, organizator și speaker, de la pasul ăsta: să lămurească din start totul, la virgulă. Fără presupuneri. Și fără pârdalnicul și incredibil de nocivul (pentru orice în viață, de altfel) ”io am crezut că…”. Eu am greșit, zic. În cele trei cazuri. Că nu am verificat. Doar că, vezi tu, după ce vreo 15 ani de zile am funcționat în parametrii ăia cu înțelegerea tacită, aia cu subînțelesul, mi-a fost greu să mă resetez. Și să verific astfel de detalii (care nu prea contează, în afara chestiunii principiale cruciale…). Că așa era lumea atunci. Așa funcționa. Dacă mă cunoști cât de cât, știi că aspectul financiar al chestiunii mă lasă mai rece decât îl lasă pe un pinguin un frigider gol deschis. Că nu de banii ăia pe care i-am plătit ca să ajung la evenimente vorbesc eu. Ci de principiu. Care principiu? Păi, ăsta: dacă tu îmi folosești imaginea ca să obții beneficii din evenimentul tău, cum ar fi să câștig și eu ceva? Sau, mă rog, măcar să nu pierd, știi cum zic. Adică eu îți aduc beneficii că particip la evenimentul tău (că doar de aia m-ai chemat, nu?) și tot io să plătesc faptul că îți aduc acele beneficii? Sau cum? Sigur, există oameni care își doresc expunerea la astfel de evenimente. Și n-au o problemă să plătească să ajungă acolo. Doar că nu din ei câștigă organizatorul evenimentului. Ia pune tu, dragă organizatorule, pe agendă doar oameni care plătesc să fie prezenți acolo. Și vezi câtă lume îți vine în public. Că de aia îți dorești branduri personale cât de cât cunoscute. Să vină lumea la evenimentul tău. Pentru ele. Și tu să obții beneficii din evenimentul tău. Doar că brandurile cunoscute nu mai au nevoie de expunere la evenimentul tău. Că le este plin podul de expunere (și de networking), stai relax. Deci faza cu ”o să afle lumea de tine la evenimentul meu” este de o plicticoșenie irefutabilă pentru ei. Astfel de branduri cunoscute acceptă să vină la evenimentul tău din trei motive: 1. Dacă îi plătești (sau le oferi alte beneficii, lista este lungă). 2. Dacă vor să te ajute (eu fac parte clar din această a doua categorie). 3. O combinație între cele două. Da, știu, înțeleg că vremurile sunt cum sunt. Și că organizatorii de evenimente au o mare presiune financiară pe ei. Că nu-i ieftin deloc să organizezi evenimente. Deloc. Doar că asta nu îi împiedică pe organizatori să fie foarte deschiși și transparenți cu invitații lor DE LA ÎNCEPUT. Și să nu discute aceste aspecte financiare abia DUPĂ ce i-au pus pe afiș. Ba chiar, de multe ori, invitatul să afle că are de plătit, să zicem cazarea, abia când face check outul la hotel (yeap, mi s-a întâmplat). Spune invitatului, dragă organizatorule, din start care sunt condițiile. Toate condițiile. Sincer. Fără jenă. Nu lăsa niciun pic de loc pentru invitatul său să presupună ceva. Să o bage pe aia cu ”dar eu am crezut că…”. Iar, dacă faci asta, mă aventurez și îți raportez că o să se întâmple două chestiuni mari și late: 1. O să menții o relație colegială, de amiciție sau uneori chiar de prietenie cu invitatul tău. Care, altfel, pus în postura de a afla târziu (prea târziu) despre costurile ascunse ale participării sale la evenimentul tău, o să se întristeze un pic. Și se strică relația. Uneori de tot. 2. Pun pariu pe o icră neagră mucegăită contra unei butelcuțe sparte de Mona că cel puțin 80% dintre invitații tăi o să accepte să vină în continuare la evenimentul tău. Tocmai pentru că le-ai zis din start care sunt condițiile. Și pentru cei mai mulți dintre ei nu bani sunt problema. Ci principiul, cum ziceam. Ocazie cu care se aplică ce am zis la punctul 1 de mai sus. Cei 20% care nu se bagă posibil să nu fie în targetul tău, ca să nu zic mai multe… Și, pe final, fac o precizare: o să mai ajung fără nicio problemă pe banii mei la evenimentele unde cred că pot ajuta (din diferite motive). Doar că aia o să fie decizia mea financiară, pe care vreau să o iau ÎNAINTE de eveniment, cât mai informat. Nu să fie decizia organizatorului, știi cum zic. Aia zic. *Dacă aș face o listă cu câte din evenimentele la care am fost speaker sau trainer (sute în ultimii ani) au fost de alea plătite, ar fi o listă atât de scurtă încât nu s-ar putea numi listă. Deci nu despre bani este vorba acilea. Sau, mă rog, nu despre banii mei, dacă înțelegi ce vreau să zic…

Notă: Podcast realizat cu ajutorul AI cu NotebookLM Da, am dat drumul unui program de construcție de brand personal. Eu o să fiu antrenorul tău #dacăe. De ce e nevoie de brand personal în zilele noastre? Mai are rost să mai discutăm? Mai are rost să vorbim despre incredibil de competitiva piață reputațională în care un brand personal este nevoie să dea din coate? Nu insistăm. Dar îți zic doar atât: dacă ești ok cum ești acum, s-ar putea să nu ai nevoie de brand personal; dar dacă nu ești ok cum ești acum, posibil să ai nevoie… Ce mă recomandă pe mine ca antrenor de brand personal? Păi, faptul că mi-am construit un brand personal cât de cât ideal. Dar DOAR în mintea publicului care mă interesează. Chestiune crucială în această construcție de brand personal, de altfel: nu irosi resurse să audă despre tine oameni de la care nu ai cum să obții beneficii. Plus că am experiența de vreo 30 de de marketing. Din care 12 și un pic ca fondator și asociat Kooperativa 2.0. Combinația asta, deci, de brand personal și know-how de marketing este ceea ce mă recomandă. Pe lângă, desigur, vocea și talentul meu, vorba ”poetului”. Să îți spun cum funcționează programul. Pe pași și pe costuri. Organizat (apropo, o să lucrăm pe excel tot timpul; nu se poate altfel, nu s-există!). Pasul 0. Merită să îți faci brand personal? Cost: #PlatestiCatCreziCaFace (adică vii, discutăm și apoi tu decizi cât vrei să plătești) Îi zic ”zero” pentru că de acolo plecăm. Fără pasul ăsta se cheamă că am sărit pârleazul. De multe ori degeaba. Este pasul care ori te ajută să pleci la drum cu un ”de ce” clar, ori te scutește de cheltuit multe resurse fix degeaba. Este, dacă vrei, o întâlnire exploratorie. În care nu doar că o să pun toate întrebările cuvenite (că io și știu) ca să răspundem la întrebarea asta fundamentală, dar o să simțim și dacă avem oareșce chimie. Dacă decidem cumva că vrem să lucrăm împreună.  Se întâmplă așa acest pas: 0 să avem o discuție față în față. Eu cu tine. Cu un singur obiectiv: dacă merită sau nu să te apuci de o construcție de brand personal. Atât.  Și e musai să facem asta pentru că am văzut multe greșeli. Făcute de oameni care au pornit la drumul construcției de brand personal din rațiuni care n-au nicio legătură ce un brand personal ca unit business, care să îți aducă beneficii.  Am auzit motive de genul ”ca să audă lumea de mine”. Sau ”am văzut că Viorel tot iese în față și vreau și eu”. Sau ”cică așa e moda acum, să ai brand personal”. Motivații greșite. Dar costisitoare, dacă pornești la drum plecând de la ele. Și care în 99% din cazuri nu dau rezultate. Restul de 1% e de la noroc, nu de la ei.  Și o să îți dau un chestionar. Scurt. Prin care să identificăm fix asta: ce fel de brand personal ți se potrivește. Că ai zice că e cumva furculition. Doar că nu e. E chiar complicat. O să vezi. Dacă ne apucăm de lucru.  Costul acestei prime întâlniri cu mine (pasul zero, da?) este pe sistem #PlatestiCatCreziCaFace. Adică fix asta înseamnă: tu decizi cât vrei să mă plătești după discuție. O să îți zic mai multe despre acest sistem, dacă vrei. Că l-am început din întâmplare. Și acum am ajuns la 90 de întâlniri față în față. Și rezultatele sunt foaaaarte interesante. Când ajung la 100 de întâlniri o să fac un raport. Inclusiv cu media de tarif orar care a ieșit :) Urmează pașii 1-5. Care sunt mai operaționali. Dar în proporție de vreo 80%. Restul de 20% este abordare strategică. Și toți acești pași înseamnă muncă. Pe un instrument de lucru (pupa-l-ar tata chinezu de excel!), pe care l-am creat special ca să îți fie clar ce ai de făcut și să îmi fie și mie clar care este progresul tău. Că o să te supraveghez. La sânge. Și o să te împing de la spate. Cu forță. Adică o să fiu un fel de antrenor pentru tine. Pe care posibil să îl și înjuri la un moment dat. Dar care o să te aducă acolo unde vrei să ajungi. O să vezi. Dacă decizi că vrei să lucrăm împreună. Cost: între 7 și 10 ore de muncă din partea mea. Costurile ți le zic dacă mergem înainte, știi cum zic. Aia zic.

Podcast realizat pe baza articolului de mai jos, folosind NotebookLM. ”Auzi, știi că e contra-productiv pentru agenția ta să lauzi ce fac alte agenții, da?”. Așa mi-a zis într-un mesaj privat un stimabil. Om de marketing. Cu un ton pe care l-am simțit semi-ironic (dar poate o fi în capul meu, cine știe…). Căci m-a văzut că am apreciat o campanie a unei alte agenții. Și m-am enervat. După care m-am întristat. Căci nu mi se pare de nicio culoare să punem problema așa. Noi ca industrie de marketing, zic. Ok, înțeleg, să moară capra vecinului este sport național la noi. Dar de ce să îl jucăm? De ce să nu alegem să nu îngroșăm și mai tare acest filon de invidie nesănătoasă? Ce o fi greșit să apreciezi ce face concurența? De ce să înțelegem război prin concurență? Luat de gâți prin competiție? În loc să ne uităm cu interes la ce fac cei din aceeași breaslă. Și să ne motiveze ce fac ei ca să facem și noi mai bine. Cât de bine putem. Hai să nu mai fim așa de mari manageri de management. Și să nu mai gândim totul în excel. Căci, parol, a fi om de omenie bate cartea de vizită. Și, la urma urmei, pe sicriu nu cred că o să îți încrustezi funcția, este? Întrebarea asta merită să și-o pună nu doar cei cu funcții în zona de marketing. Ci oricine. Absolut oricine. Căci mulți confundă valoarea profesională cu funcția. Abilitățile cu ce scrie pe cartea de vizită. Succesul social cu numărul de pupături în dos. Întâi sunteți oameni. Și apoi, la oareșce distanță, aș zice, și manageri. Nu de alta, dar dacă managerul din tine se strică, omul din tine se poate repara mai ușor decât poți repara managerul dacă omul din tine se strică. Titulatura este ca tricoul ăla al tău preferat. Pe care scrie ceva aspirațional. Îți place să îl porți. Te reprezintă. Transmite un mesaj celorlalți. Dar, când îl dai jos, rămâi la bustul gol. Ăla ești tu. Bustul ăla gol. Tricoul e doar o cârpă care te acoperă. Frumoasă. Scumpă, de cele mai multe ori. Chiar aspirațională, dacă vrei tu să te amăgești că așa este. Dar tot o cârpă rămâne. Care, oricum o sucim, îți ascunde bustul. Tu zici că te acoperă. Că te face să arăți mai bine. Așa o fi. Dar asta nu îl face, pe tricou, mai puțin cârpă. Și încă ceva: tricoul este văzut mai mult de ceilalți, nu de tine. Ce vreau să zic cu asta? Păi, spune-mi tu. Dacă vrei. Și dacă poți. Și dacă înțelegi ce am vrut eu să zic cu articolul ăsta. Aia zic.

Solution aversion. Așa îi zic specialiștii. Și este una din cele mai pârdalnice methene pe care le avem ca oameni. Și care sapă grav în ceea ce am putea numi înțelegerea lumii din jurul nostru și așezarea noastră benefic în ea.    A fost un șoc pentru mine să citesc despre conceptul acesta. Că mi s-au luminat creierii capului când am realizat de câte ori am greșit așa. Respingând întreaga problemă pentru că nu îmi plăcea soluția. Este un concept care, după ce l-am rumegat corespunzător, am realizat că mi-a schimbat radical modul în care mă raportez la multe lucruri care mi se întâmplă în viață.   Că așa funcționează solution aversion: respingem o problemă pentru că nu ne place soluția propusă pentru rezolvarea problemei.

Newsletterul lui Chinezu în varianta audio citită chiar de mine :)

Ia să vedem dacă îți place varianta audio a newsletterului.    Am decis să fac asta pentru că am primit două feluri de mesaje:   Mesajul 1. ”Domle, nu am timp să îți citesc newsletterele kilometrice, fă-le podcast, că așa le pot asculta în mașină”.   Mesajul 2. ”Sunt nevăzător și m-ar ajuta mult să pot să ascult newsletterul dumneavoastră”.   Ia ghicește care mesaj se află la baza a 96.54% din decizia mea de a citi newsletterul? Exact, ai ghicit :)   Să îmi zici, te rog, cum ți se pare. Ce ar mai putea fi îmbunătățit. Căci îmi pare că ai cam văzut că țin cont de feedbackul pe care îl primesc.   Spor la audiție!   Ah, încă ceva: evident că n-am cum să îți citesc linkurile pe care le dau în newsletter :)) Așa că, dacă în timp ce asculți ți se pare ceva interesant și mai de explorat, revino la varianta scrisă. Și dă click, știi cum zic. 

Am ajuns și în The Big Four, cum li se zice, cu seria #LaCeAjutaUnMBA. Ca să aflu și părerea cuiva din această zonă.  Așa că l-am luat la întrebări pe Vlad Boeriu, Tax & Legal Partner-in-Charge at Deloitte Romania. Care mi-a zis direct, dar succint și succint, dar direct la ce l-a ajutat absolvirea unui MBA la City College.  Poate îți dăm idei, zic. În sensul că eu din această toamnă mă apuc de acest MBA. Aia zic :)

Am rugat-o pe doamna Olga Șchiopu să își facă un pic de timp. Și să îmi răspundă la întrebarea #LaCeAjutaUnMBA. Ceea ce doamna a făcut. Între două zboruri. Motiv pentru care îi mulțumesc. Pentru că și dânsa, așa cum au făcut-o toți ceilalți lideri de business cu care am făcut interviuri în această serie (îți dau link în comentarii dacă vrei să le vezi), m-au făcut să mă decid: o să încep și eu un MBA la City College Romania, University of York Europe Campus. Apropo de cei care ar vrea să facă un MBA și nu s-ar da în lături să fie și colegi cu mine :D

Mircea Busuioceanu este Chief Risk Officer la Raiffeisen Bank. Din această perspectivă am povestit cu el #LaCeAjutaUnMBA. În cadrul seriei realizată în parteneriat cu City College Romania, University of York Europe Campus.   Mircea este un om al cifrelor. Al exactității. Dar și al calculării de riscuri. Și de recomandat ce și până la ce nivel merită un risc asumat.   Așa și cu MBA. Unde nu există neapărat riscuri, dar există niște costuri. Care țin în special de resursa de timp pe care o pui la bătaie. Doar că rezultatele depășesc cu mult investiția.   Aia zic :) #parteneriat

A început de la cărător de bagaje în aeroport și a ajuns până într-o funcție de top management. Și la un moment dat a simțit că se plafonează. Așa că a decis să facă un MBA la City College Romania, University of York Europe Campus. Zice că a fost o decizie excelentă. Și ne mai zice și cum și cât de mult l-a ajutat ce a învățat acolo. O discuție relaxată, dar lejeră cu Vlad Stoicescu

- Auzi, să nu mai îmi spui doamnă, să îmi spui Gabi. - Bine, Gabi.   Așa s-a încheiat interviul cu Gabriela Nistor, Deputy CEO - Head of Retail at Banca Transilvania, din seria #LaCeAjutaUnMBA. Asta după ce tot interviul am vorbit politicos (da, știu, cumva neobișnuit la mine...) cu dumneavoastră.   Dar cât de mult mi-a plăcut interviul (ți-l dau în comentariu)... Cu câtă relaxare, dar fermitate a vorbit doamna ăăăă Gabi despre leadeship, despre ce înseamnă să conduci echipe mari, despre cum te ajută MBA la respectul de sine și la alte chestiuni.

O discuție scurtă și la obiect despre #LaCeAjutaUnMBA cu Marian Ignat, Head of Retail Distribution BCR. În care poți să afli ce înseamnă pentru un manager de top din domeniul financiar knowledgeul obținut la MBAul realizat la City College University of York.

Am vorbit cu Virgil Scripcariu la Ivan Patzaichin Fest 2022. La fix 1 an după ce Ivan a plecat în ceruri... Sculptura este superbă. Și Virgil ne spune mai multe despre ea.

Vorbește atât în calitatea sa de Director, Suport Renewals Central Eastern Europe, Nordics and Comonwealth of Independent States. Dar și în calitate de tânăr profesionist. Care urmează un plan de carieră bine stabilit.

”Oamenii de comunicare nu au nevoie de MBA, ce să facă cu el?!”.   Păi, ia hai să o auzi pe Simona Stoica, Communications Leader- Central& South East Europe at Lenovo, vorbind despre asta. Despre #LaCeAjutaUnMBA.   Simona are un MBA. Și, vorba aia, nu îi este frică să îl folosească :D O să auzi în discuția pe care am avut-o cu ea motivele pentru care ea crede că merită să faci un MBA.

Unul din regretele mele profesionale este că nu am făcut un MBA. Bine, ai putea zice că la aproape 48 de ani nu-s chiar așa de bătrân. Și aș putea să mă apuc. Așa zice și Alina Toader de la City College Romania, University of York Europe Campus. Că nu la vârstă să mă uit. Ci la altceva. Așa că am luat-o la întrebări. Iar răspunsurile sale s-ar putea să fie și pentru tine :)

Din interviul cu Iancu Guda am înțeles un lucru care mi-a mărit regretul: dacă aș fi făcut MBA, aș fi putut ajunge mult mai repede la performanțele la care am ajuns. Practic, aș fi înjumătățit timpul.   Ceea ce m-a pus pe gânduri. În sensul că aș vrea ca cei mai tineri (nu doar la buletin!) decât mine să nu mai facă această greșeală. Și sa în serios, în foarte serios, ideea de a urma un MBA.   ”OK, ok”, mi-am zis, ”dar cum să îi ajut pe oameni să înceapă să se gândească la această decizie?”. Răspunsul a venit dintr-o discuție cu Alina Toader de la City College Romania, University of York Europe Campus.     Alina a zis că îi place ideea. Așa că iată un episod din ceea ce eu  numesc #LaCeAjutaUnMBA. 

Într-un interviu foarte deschis, în care poți să afli cum a ajutat-o MBAul absolvit la City College, University of York Europe Campus. Ce mi-a plăcut din discuția cu Florina a fost că am înțeles cât de important este un MBA nu doar din punct de vedere al lucrurile pe care le înveți pe linie de business. Ci mai ales în ceea ce privește respectul de sine. Încrederea pe care ți-o dă faptul că ai reușit să faci și acest pas foarte mare în ceea ce Florina numește educația continuă. Sper să îți fie de folos ce vei afla din interviu și să te facă să te gândești dacă ar fi o variantă bună pentru viitorul și cariera ta să te apuci și tu de un MBA.

Cătălin Striblea este unul din jurnaliștii mei preferați. Îl respect enorm pentru echilibrul de care dă dovadă. Extrem de puțini oameni (și știu destui) sunt în stare să fie atât de moderați, de echilibrați. Și am simțit mereu că am multe de învățat de la el. Și învăț în continuare.  Interviu din seria #Influprenorii, în pregătirea cărții mele cu același titlu. 

  Am vorbit Cu Amalia despre ce face ea ca influencer. Cum vede meseria asta. Cum a ajuns să o facă. Și alte cele conexe, ca să le zic așa.   Cu mențiunea că interviul cu Amalia face parte din seria de interviuri cu influenceri (le găsești pe blogul meu #dacăe) în pregătirea cărții mele #Influprenorii.

La ce te ajută Bookster. Și cum poți să faci abonament pentru angajații tăi (așa funcționează serviciul, doar pentru companii). Și mai multe. Căci discuția cu Teodora, CEO Bookster, a fost una relaxată. Cam cum este feng shuiul brandului, de altfel.

Așa zic niște studii. Care, ca orice studii, îți zic de multe ori ce ai vrea tu să auzi. În sensul că, spre exemplu, ai vrea să îți confirme că tu de aceea te înscrii la tot felul de cursuri pentru că te ajută să îți întărești stima de sine, ca să zic așa. Dar mai bine să îl lăsăm pe Marian Rujoiu, il capo di Life-University, să ne spună mai multe. Că el știe cel mai bine, desigur.

O discuție cu Victor Kapra este o plăcere teribilă. Pentru că are darul acela de povestitor. Dar unul cu experiență foarte mare pe zona de media și digitală. Așa că, deși am peste 15 ani de marketing digital, când vorbește Victor îmi iau notițe...

Lumea îl știe de Otravă. De Blogu lui Otravă, mai precis. Dar pe numele de civilie îl cheamă Cristian Șimonca. Am vorbit cu el despre ce înseamnă să fii creator de conținut în zilele noastre. Despre concurența noilor forme de a crea social media. Mai ales Tik Tok. De care Otravă nu este fan.

”Multă vreme am crezut că sunt un bun prezentator de știri. Băi, nu eram”, mi-a zis Lucian. Și mi-a explicat cum a ajuns la această concluzie. O lecție foarte bună de viață, cum ar zice un scriitor mai talentat decât mine. Bine, pentru cei ce vor să și învețe din cucuiele altora, altfel n-are cum. Și mi-a mai spus despre vremurile în care avea atât de puțini bani încât spunea familie că merge încet pe autostradă ca să se bucure de peisaj. Dar de fapt el nu știa dacă o să îi ajungă bani de benzină.

Am pornit discuția cu deputatul Cătălin Teniță crezând că, așa cum am pățit cu mai mulți când am vorbit despre educație, o să povestim despre curiculă, despre lipsa de pregătire a cadrelor didactice, despre rigiditatea păguboasă în gândirea administrativă. Sau despre starea deplorabilă în care se găsește patrimoniul imobiliar școlar în mediul rural. Dar Cătălin m-a surprins. Căci nu mă așteptam să aducă în discuție mâncarea. Dar o face cu argumente foarte bune. Și nici la biblioteci nu m-am așteptat. Dar, la fel, are argumente mai mult decât valabile. Care exced cumva zona de strictă educație ca să îi zic așa.

Povestea pe care mi-a spus-o Andreea este una clasică. În sensul că, deși acum este vedetă și o știe cam toată România, a început de jos. Financiar vorbind. Andreea mi-a spus că întreaga ei carieră a fost una în care refrenul principal a fost acesta: muncă, muncă și iar muncă. Mi-a plăcut în special povestea cu banii de Cielo. Prima ei mașină. Care, cred, este un fel de – ia luați-o p-asta! – benchmark pentru tot ce a făcut Andreea de atunci încoace pe linie de business. Căci acel succes, faptul că a reușit ea să strângă bănuț cu bănuț și să își ia prima mașină cred că a fost decisiv pentru a-și demonstra singură că poate să facă multe în lumea asta.

Așa zice Vlad Petreanu despre el. Admite însă că a influențat și influențează în continuare multă lume. Dar nu se consideră neapărat influencer. Bloggingul pentru Vlad este second-job. Pe care îl ia în serios. Ca orice fel de job. ”Dacă am realizat că pot face niște bani și pentru mine, nu doar pentru patron, de ce să nu o fac. Dar respectându-mi principiile”, zice el. Una din părțile bune ale ceea ce poți face ca influencer în zilele noastre că poți să îți monetizezi pasiunile. Spre deosebire de vremurile în care social media nu exista. Și când nu aveai cum să faci asta.

Florin Roșoga este printre primii podcasteri de la noi. Și a depășit 6 milioane de descărcări ale podcasturilor făcute de el. Cum a reușit, ne zice în acest, desigur, podcast :D

Căci Mihai Vasilescu refuză să fie numit infuencer. Pentru că termenul a ajuns derizoriu. Din cauza... chiloțărelilor. Așa zice el. Mihai doar asta face în viață: este blogger. Din asta trăiește.

Un bilanț fabulos. Al unei platforme românești: Speranta pentru Romania. Despre care, dacă nu ai auzit până acum, lasă că am eu grijă de asta, știi cum zic Pentru că ceea ce a făcut Negoiescu Samuel și echipa sa cu această platformă este de manual. Și de urmărit. Și de inspirat din ce au făcut.

Am avut o discuție foarte interesantă cu Ovidiu Atanasiu de la AmSchool, școală și liceu pe sistem flipped education. Despre școala românească. Și cea de stat, dar și ce privată. Despre problemele majore care îi face pe copiii noștri să nu fie pregătiți pentru ce urmează după școală. În ciuda faptului că unii sunt zeciști.

Ți-o zice un specialist: Dan Berte, director IoT (adică Internet of Things) la Bitdefender. Care se ocupă de atacurile și de problemele pe care le au device-urile conectate la internet acasă. Și care a văzut tare multe la viața lui de străjer în lupta cu pericolele informatice. Deci știe cât este ceasul, cum ar veni. O discuție relaxată despre niște chestii mai crâncene. Așa aș putea caracteriza dialogul pe care l-am avut cu Dan. Care face parte din seria #utile realizată în colaborare cu colegii de la Bitdefender în ultimii ani.

Antrenamentul este decisiv. Indiferent de calitățile native pe care le are un jucător, dacă nu se antrenează temeinic, degeaba are talentul acela. Și câți jucători senzațional dotați nativ nu s-au pierdut pentru că s-au bazat exclusiv pe talentul lor și au muncit prea puțin la antrenamente… Asta în timp ce jucători muuuuult mai puțin talentați și-au văzut de treabă, au tras tare la antrenamente și au prins lotul. În timp ce ceilalți, ăia doar cu talentul, stau și acum într-o crâșmă și îi bârfesc pe cei din lot pe sistem de ”io eram mai bun ca ei!”. Așa, și? La ce le-a folosit?

Suma dintre a-ți inventa un dușman imaginar pentru că altfel nu te simți tu viteaz și a refuza constant orice informație care să îți pună în pericol vitejia astfel obținută este catastrofală pentru ceea ce îndeobște se numește dialog social.

Am 47 de ani. Și am avut perioade de niște ani buni în care m-am mințit singur. În care îmi spuneam (și eram taaaaaare dispus să mă cred singur…) că ”neeeee, nu e așa cum zic alții, io știu mai bine!”. Vreme pierdută aproape integral. Am avut apoi o perioadă în care m-am îndoit până la punctul de rupere că am și părți bune. Căzusem în prăpastia numită îndoiala de sine și cădeam mereu.  Dar apoi, brusc, am realizat: problema nu este ce zic ceilalți despre mine, nici ce cred eu despre mine. Ci faptul că nu reușesc să împac ceea ce am fost cu ceea ce aș vrea și aș putea să fiu. 

A venit la un moment dat la noi la agenție un antreprenor. Și, firesc și absolut necesar, l-am întrebat: care este publicul tău țintă. La care el, mirat de asemenea întrebare, a răspuns: ”Cum care? Toată lumea care o să cumpere de la mine”. Apropo de publicul țintă, hai să povestim un pic...

Despre cum un tânăr cu dizabilități m-a făcut să înțeleg ce frumoasă viață duc...

Dan Dinu a facut o nebunie de film. ”Romania salbatica” este un documentar exceptional despre natura tarii, nascut dupa mai bine de 10 ani de munca si dupa sute de ore de filmari in mai multe zone din tara.  Un film de referinta, atata va zic.

Pentru că de prea multă vreme și de prea multe ori am dat dovada ca nație că ne-am pierdut abilitățile de a purta un minim dialog social. Pentru că suntem prea încrâncenați nu neapărat în a ne dovedi că avem dreptate, ci mai ales în a dovedi că celălalt greșește. Pentru că fără recuperarea dialogului social care implică și ascultat nu doar țipat vom rămâne multă vreme mai mult populație decât popor.

31 de cărți. Atât am citit în aceste trei luni, din aprilie până în iunie. Ceea ce este o mică surpriză pentru mine. Nu pentru că sunt multe (sau puține, depinde de cine se uită la numărul ăsta). Ci pentru că nu credeam că o să stau aproape de media mea lunară de peste 2 ani, de când monitorizez ce citesc. Motivul: John Hands cu cartea lui Cosmo Sapiens. Care nu doar că a intrat pe locul I în Top 10, dar mi-a și scos peri albi. Pentru că se citește cu pixul și foaia. Cu luat de notițe. Atât este de densă și pe alocuri tehnică. Dar excelentă. Din toate punctele de vedere. Dar îți ia timp să o parcurgi. Mult timp. De unde și surpriza că, totuși, am rămas cât de cât în media mea lunară de cărți citite. Iar topul pe ultimele luni arată după cum urmează. Sper să vă ajute pe linie de îndrumări de lectură. Și, poate, dați și altora această listă. Cine știe cum o să îi ajutați la feng shuiul lor livresc :)

Pe scurt, ideea este așa: am făcut cursul de PCM. Adică Process Model Communication. Trainer a fost Mihai Arghire de la Brightway. Și mi-a plăcut foarte tare încât l-am invitat la o discuție. Căci am plecat de la curs cu trei concluzii mari și late. Concluzia 1. Părerea mea bună despre mine că mă pricep să ”citesc” oamenii s-a cam crăpat pe ici pe colo prin părțile esențiale. Concluzia 2. Am găsit explicația de ce nu am reușit nicicum să mă conectez comunicațional cu anumiți oameni și am primit soluția pentru deblocarea comunicării cu ei. Concluzia 3. Ce am învățat la curs pot aplica atât în ce fac în business, dar și la nivel de relații personale extra-business, ca să le zic așa.

Îmi aduc aminte când, în 1993, primul meu an de facultate în București, venit din Baia Mare, am fost la o petrecere. Un coleg de grupă zicea că i-au plecat părinții de acasă nu știu unde și că e liberă casă pentru sfârșit de săptămână. Și ne-am dus. Doar că era pe undeva prin Chitila, dacă îmi aduc eu bine aminte. Adică în afara Bucureștiului. La o casă. Care era, după toate standardele, un fel de bojdeucă mai răsărită. Cu șură și cotețe. Când am ajuns acolo, am băgat mașinile în curte și, abia ce ne-am dat jos din ele, că am auzit două colege țipând disperate, urcând în mașină și trântind ușile. Ne-am uitat în jur să vedem ce le-o fi speriat atât de tare, dar nu am văzut absolut nimic. Așa că le-am întrebat ”ce aveți, bre?”. Și ele ne-au arătat, panicate în continuare. Arătau cu degetul înspre… o găină. Da, o găină le speriase atât de tare. Pentru că nu mai văzuseră în viața lor în realitate o găină. Iar găina, cu reflexul ei pavlovian de venit în fugă când vede oameni pentru că știe că o să primească niște grăunțe, asta a făcut, a venit în fugă către noi. Da, această șarjă avicolă, ca să îi zic așa, a fost pentru colegele noastre una devastatoare. În timp ce noi, cei pentru care o găină în curtea unei case era o priveliște absolut firească, nici măcar nu văzusem găina aia.

”M-am săturat de România”. Aud expresia asta cu o constanță înspăimântătoare. Și, pentru că am vârsta pe care o am, o aud de ani buni de zile, nu doar acum în perioada asta cum li se pare unor tineri. Și, pentru că stau la modul serios în digital de mai bine de 15 ani, am fost expus în tot acest timp la vuietul masiv care se întâmplă în social media. Iar o mică parte din acest vuiet fix despre asta vorbea. Ideea, după mine, este simplă. Atunci când tu zici că te-ai săturat de România, îți asumi, practic, că te-ai săturat și de tine. Pentru că România este compusă din toți cei care suntem români. Așa cum – dacă îmi permiți o comparație deja super-răsuflată, dar care nu este mai puțin ademenitoare din această cauză – oceanul este format din picături. Sigur că, mergând pe această comparație, dacă o picătură din ocean este una de otravă, oceanul nu își schimbă compoziția chimică. Pentru că are proprietatea, prin imensitatea lui, să absoarbă acea picătură și să o anihileze.

Un hobby ne ajută să fugim de această viață de zi cu zi. Să apăsăm butonul ăla de pauză. Și să ne retragem în noi. Un pic, așa. Nu mult. Cât să fie ideal :) Și mai are o caracteristică crucială un hobby: este ceva controlabil. Un univers în sine. În care noi suntem șeful suprem, deitatea maximă. În care noi stabilim regulile. Și în care – chestiune fundamentală pentru unii – interacțiunea cu cei din jur, cu lumea (de multe ori rea) care ne înconjoară este redusă la mininum. Și se face, interacțiunea, doar când noi, mici zei în universul hobbyului nostru, decidem că este necesar să se întâmple.

Cu puțin înainte de Anul Nou, am tras o ceartă cu Mihai Sturzu. Pe Facebook. Ca niște pufarini flaușați care s-au crezut, pentru o vremelnică clipă din viața lor (și ea de o vremelnicie fundamentală), grenade cu declanșator optic. Pe scurt, am fost jenantissimi amândoi.  Dar măcar am învățat niște lecții. Care s-ar putea să îți fie de super folos.