Podcastul lui Chinezu

Podcast realizat pe baza articolului de mai jos, folosind NotebookLM. ”Auzi, știi că e contra-productiv pentru agenția ta să lauzi ce fac alte agenții, da?”. Așa mi-a zis într-un mesaj privat un stimabil. Om de marketing. Cu un ton pe care l-am simțit semi-ironic (dar poate o fi în capul meu, cine știe…). Căci m-a văzut că am apreciat o campanie a unei alte agenții. Și m-am enervat. După care m-am întristat. Căci nu mi se pare de nicio culoare să punem problema așa. Noi ca industrie de marketing, zic. Ok, înțeleg, să moară capra vecinului este sport național la noi. Dar de ce să îl jucăm? De ce să nu alegem să nu îngroșăm și mai tare acest filon de invidie nesănătoasă? Ce o fi greșit să apreciezi ce face concurența? De ce să înțelegem război prin concurență? Luat de gâți prin competiție? În loc să ne uităm cu interes la ce fac cei din aceeași breaslă. Și să ne motiveze ce fac ei ca să facem și noi mai bine. Cât de bine putem. Hai să nu mai fim așa de mari manageri de management. Și să nu mai gândim totul în excel. Căci, parol, a fi om de omenie bate cartea de vizită. Și, la urma urmei, pe sicriu nu cred că o să îți încrustezi funcția, este? Întrebarea asta merită să și-o pună nu doar cei cu funcții în zona de marketing. Ci oricine. Absolut oricine. Căci mulți confundă valoarea profesională cu funcția. Abilitățile cu ce scrie pe cartea de vizită. Succesul social cu numărul de pupături în dos. Întâi sunteți oameni. Și apoi, la oareșce distanță, aș zice, și manageri. Nu de alta, dar dacă managerul din tine se strică, omul din tine se poate repara mai ușor decât poți repara managerul dacă omul din tine se strică. Titulatura este ca tricoul ăla al tău preferat. Pe care scrie ceva aspirațional. Îți place să îl porți. Te reprezintă. Transmite un mesaj celorlalți. Dar, când îl dai jos, rămâi la bustul gol. Ăla ești tu. Bustul ăla gol. Tricoul e doar o cârpă care te acoperă. Frumoasă. Scumpă, de cele mai multe ori. Chiar aspirațională, dacă vrei tu să te amăgești că așa este. Dar tot o cârpă rămâne. Care, oricum o sucim, îți ascunde bustul. Tu zici că te acoperă. Că te face să arăți mai bine. Așa o fi. Dar asta nu îl face, pe tricou, mai puțin cârpă. Și încă ceva: tricoul este văzut mai mult de ceilalți, nu de tine. Ce vreau să zic cu asta? Păi, spune-mi tu. Dacă vrei. Și dacă poți. Și dacă înțelegi ce am vrut eu să zic cu articolul ăsta. Aia zic.

Solution aversion. Așa îi zic specialiștii. Și este una din cele mai pârdalnice methene pe care le avem ca oameni. Și care sapă grav în ceea ce am putea numi înțelegerea lumii din jurul nostru și așezarea noastră benefic în ea.    A fost un șoc pentru mine să citesc despre conceptul acesta. Că mi s-au luminat creierii capului când am realizat de câte ori am greșit așa. Respingând întreaga problemă pentru că nu îmi plăcea soluția. Este un concept care, după ce l-am rumegat corespunzător, am realizat că mi-a schimbat radical modul în care mă raportez la multe lucruri care mi se întâmplă în viață.   Că așa funcționează solution aversion: respingem o problemă pentru că nu ne place soluția propusă pentru rezolvarea problemei.

Newsletterul lui Chinezu în varianta audio citită chiar de mine :)

Ia să vedem dacă îți place varianta audio a newsletterului.    Am decis să fac asta pentru că am primit două feluri de mesaje:   Mesajul 1. ”Domle, nu am timp să îți citesc newsletterele kilometrice, fă-le podcast, că așa le pot asculta în mașină”.   Mesajul 2. ”Sunt nevăzător și m-ar ajuta mult să pot să ascult newsletterul dumneavoastră”.   Ia ghicește care mesaj se află la baza a 96.54% din decizia mea de a citi newsletterul? Exact, ai ghicit :)   Să îmi zici, te rog, cum ți se pare. Ce ar mai putea fi îmbunătățit. Căci îmi pare că ai cam văzut că țin cont de feedbackul pe care îl primesc.   Spor la audiție!   Ah, încă ceva: evident că n-am cum să îți citesc linkurile pe care le dau în newsletter :)) Așa că, dacă în timp ce asculți ți se pare ceva interesant și mai de explorat, revino la varianta scrisă. Și dă click, știi cum zic. 

Am ajuns și în The Big Four, cum li se zice, cu seria #LaCeAjutaUnMBA. Ca să aflu și părerea cuiva din această zonă.  Așa că l-am luat la întrebări pe Vlad Boeriu, Tax & Legal Partner-in-Charge at Deloitte Romania. Care mi-a zis direct, dar succint și succint, dar direct la ce l-a ajutat absolvirea unui MBA la City College.  Poate îți dăm idei, zic. În sensul că eu din această toamnă mă apuc de acest MBA. Aia zic :)

Am rugat-o pe doamna Olga Șchiopu să își facă un pic de timp. Și să îmi răspundă la întrebarea #LaCeAjutaUnMBA. Ceea ce doamna a făcut. Între două zboruri. Motiv pentru care îi mulțumesc. Pentru că și dânsa, așa cum au făcut-o toți ceilalți lideri de business cu care am făcut interviuri în această serie (îți dau link în comentarii dacă vrei să le vezi), m-au făcut să mă decid: o să încep și eu un MBA la City College Romania, University of York Europe Campus. Apropo de cei care ar vrea să facă un MBA și nu s-ar da în lături să fie și colegi cu mine :D

Mircea Busuioceanu este Chief Risk Officer la Raiffeisen Bank. Din această perspectivă am povestit cu el #LaCeAjutaUnMBA. În cadrul seriei realizată în parteneriat cu City College Romania, University of York Europe Campus.   Mircea este un om al cifrelor. Al exactității. Dar și al calculării de riscuri. Și de recomandat ce și până la ce nivel merită un risc asumat.   Așa și cu MBA. Unde nu există neapărat riscuri, dar există niște costuri. Care țin în special de resursa de timp pe care o pui la bătaie. Doar că rezultatele depășesc cu mult investiția.   Aia zic :) #parteneriat

A început de la cărător de bagaje în aeroport și a ajuns până într-o funcție de top management. Și la un moment dat a simțit că se plafonează. Așa că a decis să facă un MBA la City College Romania, University of York Europe Campus. Zice că a fost o decizie excelentă. Și ne mai zice și cum și cât de mult l-a ajutat ce a învățat acolo. O discuție relaxată, dar lejeră cu Vlad Stoicescu

- Auzi, să nu mai îmi spui doamnă, să îmi spui Gabi. - Bine, Gabi.   Așa s-a încheiat interviul cu Gabriela Nistor, Deputy CEO - Head of Retail at Banca Transilvania, din seria #LaCeAjutaUnMBA. Asta după ce tot interviul am vorbit politicos (da, știu, cumva neobișnuit la mine...) cu dumneavoastră.   Dar cât de mult mi-a plăcut interviul (ți-l dau în comentariu)... Cu câtă relaxare, dar fermitate a vorbit doamna ăăăă Gabi despre leadeship, despre ce înseamnă să conduci echipe mari, despre cum te ajută MBA la respectul de sine și la alte chestiuni.

O discuție scurtă și la obiect despre #LaCeAjutaUnMBA cu Marian Ignat, Head of Retail Distribution BCR. În care poți să afli ce înseamnă pentru un manager de top din domeniul financiar knowledgeul obținut la MBAul realizat la City College University of York.

Am vorbit cu Virgil Scripcariu la Ivan Patzaichin Fest 2022. La fix 1 an după ce Ivan a plecat în ceruri... Sculptura este superbă. Și Virgil ne spune mai multe despre ea.

Vorbește atât în calitatea sa de Director, Suport Renewals Central Eastern Europe, Nordics and Comonwealth of Independent States. Dar și în calitate de tânăr profesionist. Care urmează un plan de carieră bine stabilit.

”Oamenii de comunicare nu au nevoie de MBA, ce să facă cu el?!”.   Păi, ia hai să o auzi pe Simona Stoica, Communications Leader- Central& South East Europe at Lenovo, vorbind despre asta. Despre #LaCeAjutaUnMBA.   Simona are un MBA. Și, vorba aia, nu îi este frică să îl folosească :D O să auzi în discuția pe care am avut-o cu ea motivele pentru care ea crede că merită să faci un MBA.

Unul din regretele mele profesionale este că nu am făcut un MBA. Bine, ai putea zice că la aproape 48 de ani nu-s chiar așa de bătrân. Și aș putea să mă apuc. Așa zice și Alina Toader de la City College Romania, University of York Europe Campus. Că nu la vârstă să mă uit. Ci la altceva. Așa că am luat-o la întrebări. Iar răspunsurile sale s-ar putea să fie și pentru tine :)

Din interviul cu Iancu Guda am înțeles un lucru care mi-a mărit regretul: dacă aș fi făcut MBA, aș fi putut ajunge mult mai repede la performanțele la care am ajuns. Practic, aș fi înjumătățit timpul.   Ceea ce m-a pus pe gânduri. În sensul că aș vrea ca cei mai tineri (nu doar la buletin!) decât mine să nu mai facă această greșeală. Și sa în serios, în foarte serios, ideea de a urma un MBA.   ”OK, ok”, mi-am zis, ”dar cum să îi ajut pe oameni să înceapă să se gândească la această decizie?”. Răspunsul a venit dintr-o discuție cu Alina Toader de la City College Romania, University of York Europe Campus.     Alina a zis că îi place ideea. Așa că iată un episod din ceea ce eu  numesc #LaCeAjutaUnMBA. 

Într-un interviu foarte deschis, în care poți să afli cum a ajutat-o MBAul absolvit la City College, University of York Europe Campus. Ce mi-a plăcut din discuția cu Florina a fost că am înțeles cât de important este un MBA nu doar din punct de vedere al lucrurile pe care le înveți pe linie de business. Ci mai ales în ceea ce privește respectul de sine. Încrederea pe care ți-o dă faptul că ai reușit să faci și acest pas foarte mare în ceea ce Florina numește educația continuă. Sper să îți fie de folos ce vei afla din interviu și să te facă să te gândești dacă ar fi o variantă bună pentru viitorul și cariera ta să te apuci și tu de un MBA.

Cătălin Striblea este unul din jurnaliștii mei preferați. Îl respect enorm pentru echilibrul de care dă dovadă. Extrem de puțini oameni (și știu destui) sunt în stare să fie atât de moderați, de echilibrați. Și am simțit mereu că am multe de învățat de la el. Și învăț în continuare.  Interviu din seria #Influprenorii, în pregătirea cărții mele cu același titlu. 

  Am vorbit Cu Amalia despre ce face ea ca influencer. Cum vede meseria asta. Cum a ajuns să o facă. Și alte cele conexe, ca să le zic așa.   Cu mențiunea că interviul cu Amalia face parte din seria de interviuri cu influenceri (le găsești pe blogul meu #dacăe) în pregătirea cărții mele #Influprenorii.

La ce te ajută Bookster. Și cum poți să faci abonament pentru angajații tăi (așa funcționează serviciul, doar pentru companii). Și mai multe. Căci discuția cu Teodora, CEO Bookster, a fost una relaxată. Cam cum este feng shuiul brandului, de altfel.

Așa zic niște studii. Care, ca orice studii, îți zic de multe ori ce ai vrea tu să auzi. În sensul că, spre exemplu, ai vrea să îți confirme că tu de aceea te înscrii la tot felul de cursuri pentru că te ajută să îți întărești stima de sine, ca să zic așa. Dar mai bine să îl lăsăm pe Marian Rujoiu, il capo di Life-University, să ne spună mai multe. Că el știe cel mai bine, desigur.

O discuție cu Victor Kapra este o plăcere teribilă. Pentru că are darul acela de povestitor. Dar unul cu experiență foarte mare pe zona de media și digitală. Așa că, deși am peste 15 ani de marketing digital, când vorbește Victor îmi iau notițe...

Lumea îl știe de Otravă. De Blogu lui Otravă, mai precis. Dar pe numele de civilie îl cheamă Cristian Șimonca. Am vorbit cu el despre ce înseamnă să fii creator de conținut în zilele noastre. Despre concurența noilor forme de a crea social media. Mai ales Tik Tok. De care Otravă nu este fan.

”Multă vreme am crezut că sunt un bun prezentator de știri. Băi, nu eram”, mi-a zis Lucian. Și mi-a explicat cum a ajuns la această concluzie. O lecție foarte bună de viață, cum ar zice un scriitor mai talentat decât mine. Bine, pentru cei ce vor să și învețe din cucuiele altora, altfel n-are cum. Și mi-a mai spus despre vremurile în care avea atât de puțini bani încât spunea familie că merge încet pe autostradă ca să se bucure de peisaj. Dar de fapt el nu știa dacă o să îi ajungă bani de benzină.

Am pornit discuția cu deputatul Cătălin Teniță crezând că, așa cum am pățit cu mai mulți când am vorbit despre educație, o să povestim despre curiculă, despre lipsa de pregătire a cadrelor didactice, despre rigiditatea păguboasă în gândirea administrativă. Sau despre starea deplorabilă în care se găsește patrimoniul imobiliar școlar în mediul rural. Dar Cătălin m-a surprins. Căci nu mă așteptam să aducă în discuție mâncarea. Dar o face cu argumente foarte bune. Și nici la biblioteci nu m-am așteptat. Dar, la fel, are argumente mai mult decât valabile. Care exced cumva zona de strictă educație ca să îi zic așa.

Povestea pe care mi-a spus-o Andreea este una clasică. În sensul că, deși acum este vedetă și o știe cam toată România, a început de jos. Financiar vorbind. Andreea mi-a spus că întreaga ei carieră a fost una în care refrenul principal a fost acesta: muncă, muncă și iar muncă. Mi-a plăcut în special povestea cu banii de Cielo. Prima ei mașină. Care, cred, este un fel de – ia luați-o p-asta! – benchmark pentru tot ce a făcut Andreea de atunci încoace pe linie de business. Căci acel succes, faptul că a reușit ea să strângă bănuț cu bănuț și să își ia prima mașină cred că a fost decisiv pentru a-și demonstra singură că poate să facă multe în lumea asta.

Așa zice Vlad Petreanu despre el. Admite însă că a influențat și influențează în continuare multă lume. Dar nu se consideră neapărat influencer. Bloggingul pentru Vlad este second-job. Pe care îl ia în serios. Ca orice fel de job. ”Dacă am realizat că pot face niște bani și pentru mine, nu doar pentru patron, de ce să nu o fac. Dar respectându-mi principiile”, zice el. Una din părțile bune ale ceea ce poți face ca influencer în zilele noastre că poți să îți monetizezi pasiunile. Spre deosebire de vremurile în care social media nu exista. Și când nu aveai cum să faci asta.

Florin Roșoga este printre primii podcasteri de la noi. Și a depășit 6 milioane de descărcări ale podcasturilor făcute de el. Cum a reușit, ne zice în acest, desigur, podcast :D

Căci Mihai Vasilescu refuză să fie numit infuencer. Pentru că termenul a ajuns derizoriu. Din cauza... chiloțărelilor. Așa zice el. Mihai doar asta face în viață: este blogger. Din asta trăiește.

Un bilanț fabulos. Al unei platforme românești: Speranta pentru Romania. Despre care, dacă nu ai auzit până acum, lasă că am eu grijă de asta, știi cum zic Pentru că ceea ce a făcut Negoiescu Samuel și echipa sa cu această platformă este de manual. Și de urmărit. Și de inspirat din ce au făcut.

Am avut o discuție foarte interesantă cu Ovidiu Atanasiu de la AmSchool, școală și liceu pe sistem flipped education. Despre școala românească. Și cea de stat, dar și ce privată. Despre problemele majore care îi face pe copiii noștri să nu fie pregătiți pentru ce urmează după școală. În ciuda faptului că unii sunt zeciști.

Ți-o zice un specialist: Dan Berte, director IoT (adică Internet of Things) la Bitdefender. Care se ocupă de atacurile și de problemele pe care le au device-urile conectate la internet acasă. Și care a văzut tare multe la viața lui de străjer în lupta cu pericolele informatice. Deci știe cât este ceasul, cum ar veni. O discuție relaxată despre niște chestii mai crâncene. Așa aș putea caracteriza dialogul pe care l-am avut cu Dan. Care face parte din seria #utile realizată în colaborare cu colegii de la Bitdefender în ultimii ani.

Antrenamentul este decisiv. Indiferent de calitățile native pe care le are un jucător, dacă nu se antrenează temeinic, degeaba are talentul acela. Și câți jucători senzațional dotați nativ nu s-au pierdut pentru că s-au bazat exclusiv pe talentul lor și au muncit prea puțin la antrenamente… Asta în timp ce jucători muuuuult mai puțin talentați și-au văzut de treabă, au tras tare la antrenamente și au prins lotul. În timp ce ceilalți, ăia doar cu talentul, stau și acum într-o crâșmă și îi bârfesc pe cei din lot pe sistem de ”io eram mai bun ca ei!”. Așa, și? La ce le-a folosit?

Suma dintre a-ți inventa un dușman imaginar pentru că altfel nu te simți tu viteaz și a refuza constant orice informație care să îți pună în pericol vitejia astfel obținută este catastrofală pentru ceea ce îndeobște se numește dialog social.

Am 47 de ani. Și am avut perioade de niște ani buni în care m-am mințit singur. În care îmi spuneam (și eram taaaaaare dispus să mă cred singur…) că ”neeeee, nu e așa cum zic alții, io știu mai bine!”. Vreme pierdută aproape integral. Am avut apoi o perioadă în care m-am îndoit până la punctul de rupere că am și părți bune. Căzusem în prăpastia numită îndoiala de sine și cădeam mereu.  Dar apoi, brusc, am realizat: problema nu este ce zic ceilalți despre mine, nici ce cred eu despre mine. Ci faptul că nu reușesc să împac ceea ce am fost cu ceea ce aș vrea și aș putea să fiu. 

A venit la un moment dat la noi la agenție un antreprenor. Și, firesc și absolut necesar, l-am întrebat: care este publicul tău țintă. La care el, mirat de asemenea întrebare, a răspuns: ”Cum care? Toată lumea care o să cumpere de la mine”. Apropo de publicul țintă, hai să povestim un pic...

Despre cum un tânăr cu dizabilități m-a făcut să înțeleg ce frumoasă viață duc...

Dan Dinu a facut o nebunie de film. ”Romania salbatica” este un documentar exceptional despre natura tarii, nascut dupa mai bine de 10 ani de munca si dupa sute de ore de filmari in mai multe zone din tara.  Un film de referinta, atata va zic.

Pentru că de prea multă vreme și de prea multe ori am dat dovada ca nație că ne-am pierdut abilitățile de a purta un minim dialog social. Pentru că suntem prea încrâncenați nu neapărat în a ne dovedi că avem dreptate, ci mai ales în a dovedi că celălalt greșește. Pentru că fără recuperarea dialogului social care implică și ascultat nu doar țipat vom rămâne multă vreme mai mult populație decât popor.

31 de cărți. Atât am citit în aceste trei luni, din aprilie până în iunie. Ceea ce este o mică surpriză pentru mine. Nu pentru că sunt multe (sau puține, depinde de cine se uită la numărul ăsta). Ci pentru că nu credeam că o să stau aproape de media mea lunară de peste 2 ani, de când monitorizez ce citesc. Motivul: John Hands cu cartea lui Cosmo Sapiens. Care nu doar că a intrat pe locul I în Top 10, dar mi-a și scos peri albi. Pentru că se citește cu pixul și foaia. Cu luat de notițe. Atât este de densă și pe alocuri tehnică. Dar excelentă. Din toate punctele de vedere. Dar îți ia timp să o parcurgi. Mult timp. De unde și surpriza că, totuși, am rămas cât de cât în media mea lunară de cărți citite. Iar topul pe ultimele luni arată după cum urmează. Sper să vă ajute pe linie de îndrumări de lectură. Și, poate, dați și altora această listă. Cine știe cum o să îi ajutați la feng shuiul lor livresc :)

Pe scurt, ideea este așa: am făcut cursul de PCM. Adică Process Model Communication. Trainer a fost Mihai Arghire de la Brightway. Și mi-a plăcut foarte tare încât l-am invitat la o discuție. Căci am plecat de la curs cu trei concluzii mari și late. Concluzia 1. Părerea mea bună despre mine că mă pricep să ”citesc” oamenii s-a cam crăpat pe ici pe colo prin părțile esențiale. Concluzia 2. Am găsit explicația de ce nu am reușit nicicum să mă conectez comunicațional cu anumiți oameni și am primit soluția pentru deblocarea comunicării cu ei. Concluzia 3. Ce am învățat la curs pot aplica atât în ce fac în business, dar și la nivel de relații personale extra-business, ca să le zic așa.

Îmi aduc aminte când, în 1993, primul meu an de facultate în București, venit din Baia Mare, am fost la o petrecere. Un coleg de grupă zicea că i-au plecat părinții de acasă nu știu unde și că e liberă casă pentru sfârșit de săptămână. Și ne-am dus. Doar că era pe undeva prin Chitila, dacă îmi aduc eu bine aminte. Adică în afara Bucureștiului. La o casă. Care era, după toate standardele, un fel de bojdeucă mai răsărită. Cu șură și cotețe. Când am ajuns acolo, am băgat mașinile în curte și, abia ce ne-am dat jos din ele, că am auzit două colege țipând disperate, urcând în mașină și trântind ușile. Ne-am uitat în jur să vedem ce le-o fi speriat atât de tare, dar nu am văzut absolut nimic. Așa că le-am întrebat ”ce aveți, bre?”. Și ele ne-au arătat, panicate în continuare. Arătau cu degetul înspre… o găină. Da, o găină le speriase atât de tare. Pentru că nu mai văzuseră în viața lor în realitate o găină. Iar găina, cu reflexul ei pavlovian de venit în fugă când vede oameni pentru că știe că o să primească niște grăunțe, asta a făcut, a venit în fugă către noi. Da, această șarjă avicolă, ca să îi zic așa, a fost pentru colegele noastre una devastatoare. În timp ce noi, cei pentru care o găină în curtea unei case era o priveliște absolut firească, nici măcar nu văzusem găina aia.

”M-am săturat de România”. Aud expresia asta cu o constanță înspăimântătoare. Și, pentru că am vârsta pe care o am, o aud de ani buni de zile, nu doar acum în perioada asta cum li se pare unor tineri. Și, pentru că stau la modul serios în digital de mai bine de 15 ani, am fost expus în tot acest timp la vuietul masiv care se întâmplă în social media. Iar o mică parte din acest vuiet fix despre asta vorbea. Ideea, după mine, este simplă. Atunci când tu zici că te-ai săturat de România, îți asumi, practic, că te-ai săturat și de tine. Pentru că România este compusă din toți cei care suntem români. Așa cum – dacă îmi permiți o comparație deja super-răsuflată, dar care nu este mai puțin ademenitoare din această cauză – oceanul este format din picături. Sigur că, mergând pe această comparație, dacă o picătură din ocean este una de otravă, oceanul nu își schimbă compoziția chimică. Pentru că are proprietatea, prin imensitatea lui, să absoarbă acea picătură și să o anihileze.

Un hobby ne ajută să fugim de această viață de zi cu zi. Să apăsăm butonul ăla de pauză. Și să ne retragem în noi. Un pic, așa. Nu mult. Cât să fie ideal :) Și mai are o caracteristică crucială un hobby: este ceva controlabil. Un univers în sine. În care noi suntem șeful suprem, deitatea maximă. În care noi stabilim regulile. Și în care – chestiune fundamentală pentru unii – interacțiunea cu cei din jur, cu lumea (de multe ori rea) care ne înconjoară este redusă la mininum. Și se face, interacțiunea, doar când noi, mici zei în universul hobbyului nostru, decidem că este necesar să se întâmple.

Cu puțin înainte de Anul Nou, am tras o ceartă cu Mihai Sturzu. Pe Facebook. Ca niște pufarini flaușați care s-au crezut, pentru o vremelnică clipă din viața lor (și ea de o vremelnicie fundamentală), grenade cu declanșator optic. Pe scurt, am fost jenantissimi amândoi.  Dar măcar am învățat niște lecții. Care s-ar putea să îți fie de super folos. 

Imaginează-ți că mergi liniștit pe stradă, cu gândurile tale, cuprins de o stare relativă de pace interioară. Și, brusc, de după un colț, apare un cetățean. Grăbit. Și vă ciocniți. ”Uită-te pe unde mergi, morții ei de treabă!”, strigă el. Moment în care tu, ca ființă umană ce te afli, devii un pic animal care, de fapt, chiar ești. Și intri în unul din cei patru F: Flight, Fight, Freeze, Fawn. Și reacționezi la un asemenea impuls în funcție de personalitatea ta, de caracterul tău, de contextul în care te afli, de tăria estimată a impulsului la care reacționezi etc. Doar că în oricare din cele patru stări intri ca să poți reacționa, ești în starea care le acoperă pe toate. Pe care eu o numesc nevoia de a fi contra. Contra aici însemnând că reacționezi ÎMPOTRIVA acelui stimul, nu neapărat că te iei la trântă cu el (partea cu Fight din cei patru F; eu fac asta de cele mai multe ori și îți pot spune că nu este nici pe departe cea mai bună variantă…).

Gabriela Constantinescu este specialist în HR. Probabil aceasta este cea mai bună descriere, pe scurt. Pentru că are peste 23 de ani de experiență în domeniu, la nivel înalt și cu mize și mai înalte, ca să zic așa. Sau, mai degrabă, hai să folosim la timpul trecut povestea despre specialista în HR. Pentru că acum Gabriela este în plin proces de reinventare. Sau de regăsire. Sau de ceva-ire. Știi tu, chestia aia care ni se întâmplă la un moment în viață. Despre care nu știm cum să o definim exact. Dar simțim că se întâmplă. Simțim că ceva din interiorul nostru și-a cerut dreptul să facem niște schimbări. De aceea am invitat-o pe Gabriela în podcast. Ok, și pentru că a zis doamna mea că ar fi interesant să avem o discuție pe tema asta. Și a avut dreptate :) După cum poți auzi din podcastul cu pricina...

Cu Dan Cârlea mă știam de mai bine de 10 ani. Doar că ne știam din cu totul și cu totul alte ipostaze. Bine, numitorul comun a fost bloggingul. Atunci. În cretacic :)) Așa că vă imaginați ce surpriză am avut când, după atâția ani în care nu am mai ținut legătura, aflu că Dan a devenit psihanalist.  Evident că nu puteam rata o discuție cu el pe această temă. În care am discutat despre ce înseamnă această meserie, cum îi poate ajuta pe cei care au anumite probleme și, desigur, am rostologit și niște amintiri comune :D Ascultare plăcută!

Cu Andrei Ruse mă știu de când Hyperliteratura nu era editură, ci un site de cultură. La care eram abonat și pe care îl citeam constant. Între timp - adică după niște ani buni - Andrei a transformat proiectul într-o editură. Una de succes. Mă rog, ce să zic și eu, având în vedere că am participat la aproape toate campaniilor lor de crowdfunding pentru cărțile pe care le-au scos :D O să auzi în podcast că, la un moment dat, Andrei mă întrebă, mai discret, dacă mai este bere. Și eu îi zic ”de acolo, ia câtă vrei”. Inițial am vrut să tai acest fragment. Dar apoi am decis să îl las. Pentru că fix așa s-a întâmplat. Am băut bere în timp ce înregistram :)) O să îți placă discuția. Simt deja. Și amândoi sperăm că o să te ajute. Am putea pune pariu chiar :)

Sorin Pletea este psihiatru. ”Cel mai greu în meseria mea este să îi văd pe pacienții care trec prin episoade psihotice. Care chiar cred că îi urmărește cineva, care chiar cred că viața le este în pericol”, mi-a spus în acest pocast.  Am mai povestit și despre cum poți să recunoști semnele că s-ar putea să ai anumite probleme. Care s-ar putea transforma în tulburări psihice. Și despre diferența dintre psiholog și psihiatru. Și despre diferența între tulburări psihice minore și cele majore.  Despre multe am povestit. Pe care te las să le descoperi ascultând acest podcast :)

În acest interviu din seria Podcastul lui Chinezu, o să îl asculți pe Mihai Stescu povestindu-ți despre momentele în care au aflat, ca părinți, că David are autism. Despre dorința lor interioară de a refuza așa ceva, de a refuza că minunatul lor copil ar putea să aibă o problemă atât de severă. Și vei auzi o poveste despre cum doi părinți au sacrificat totul pentru a-și aduce fiul înapoi în lumea oamenilor, din lumea lui autistă. Și vei auzi cum au reușit acest lucru. Dar vei auzi și despre cât de greu a fost. Despre cum societatea românească, inclusiv sistemul de învățământ, le-a închis repetat uși în nas. Despre cum au trecut peste toate aceste piedici și despre cum au biruit, în cele din urmă. Și vei mai auzi un lucru extraordinar de important: cum să treci prin atâtea greutăți în viață și, totuși, să rămâi o ființă luminoasă. Ceea ce îți doresc și ție :)

Nu simțit semnele de burnout decât când a fost prea târziu. Și a lovit- dur. După care a început o muncă teribilă de a ieși din întunecime și de a urca spre lumină.  Antoneta Gales, cunoscuta si sub pseudonimul (asumat) de Tony Mott a trecut prin toate aceste etape. Și a reușit atât de bine să ajungă pe ceea ce am putea numi înălțimile bune din viața ei, încât a vrut să îi ajute și pe alții, care sunt (sau vor fi...) în anumite momente dificile din viața lor.  Și a scris Caietul Fericirii. O carte, de fapt, care te poate ajuta (așa cum o facem orice caiet) să înveți mai bine materia personală a fericirii din viața ta :)