Podcasts about radio rom

Îndrăgita scriitoare Narine Abgarian a fost zilele acestea la București pentru a-și lansa romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine”, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu.„Oameni care vor fi mereu cu mine” spune povestea mai multor generații ale unei familii armene, poveste despre greutăți și traume dar și despre multă iubire și tandrețe. Războaiele, pogromurile, conflictele dintre armeni și azeri marchează destinul tuturor personajelor din carte și totuși, în ciuda tragediilor, există speranță și ea vine din umanitate, din gesturile salvatoare și din iubire. De altfel, în toate cărțile sale, Narine Abgarian  pune accentul pe speranță, pe umanitate, pe ceea ce poate salva. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Narine Abgarian despre romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine” dar și despre ce poate face literatura în vremuri tulburi. Interviul a fost tradus de Anton Breiner.Narine Abgarian: „Cred că este o alegere inconștientă a fiecărui om în ce sentimente să creadă. Asta ține de temperamentul scriitorului, poate unora le e mai ușor să scrie de pe fundul abisului, altora le e mai ușor să se dea deoparte de marginea lui. Dacă ne referim, de exemplu, la Dostoievski sau la Faulkner, ei mai degrabă au aruncat o privire într-un abis atît de adînc încît omul poate să înnebunească din cauza sentimentelor traumatice care sînt acolo. Mie mi-e greu să scriu așa și de aceea prefer să las insulițe de speranță, ca și cititorilor mei să le fie mai ușor să citească lucrurile astea.”Fetița este cea care descoperă treptat tragediile familiei și tot ea este cea care va duce mai departe moștenirea familiei, sprijinindu-se pe cei dinaintea ei, pe strămoși, acei „oameni care vor fi mereu cu mine” din titlul cărții. De ce ați construit acest roman punînd în centru figura Fetiței?Narine Abgarian: „Pentru că este o carte foarte personală, foarte sinceră și pentru mine a fost mai ușor să o scriu prin ochii unui copil care privește lumea de jos în sus, nu de sus în jos. Copiii sînt cele mai sincere ființe, în toate manifestările lor, și în alea bune și în alea rele. Și, desigur, vorbind despre acele lucruri atît de importante pentru o întreagă generație de oameni împreună cu care am crescut, am vrut să povestesc cît se poate de sincer. Și asta a fost, de asemenea, prima carte pe care am scris-o pentru adulți și cu fiecare cuvînt pe care îl scriam, eu practic învățam cum se face asta.”Cartea se încheie cu învățăturile străbunicii Tamar și cu această frază: „Iubirea e ceea ce face ca viața să merite trăită”. Cum ați ajuns la acest final?Narine Abgarian: „N-aș spune că aveam fraza asta pregătită și mă îndreptam spre ea. Este probabil mai degrabă rezultatul unui catharsis emoțional și al dorinței de a pune punct exact în felul în care îmi doresc eu să pun punct. Eu chiar cred că dragostea e ceea ce ne ajută să supraviețuim, dragostea fizică, emoțională, morală și că trebuie să ne ținem de ea.” Ce poate spune literatura în vremuri tulburi, cum sînt cele pe care le trăim?Narine Abgarian: „Literatura trebuie să rămînă sinceră, nu trebuie să vorbească în lozinci și nu trebuie neapărat să caute să arate drumul spre un viitor luminos. Eu cred că dacă vrem să schimbăm lumea în mai bine, trebuie să respectăm această regulă a sincerității și a autenticității, nu doar în literatură, dar și în viața oricărui om. Ca în acel proverb biblic, fă ceea ce trebuie să faci și va fi ceea ce trebuie să se întîmple.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Într-un context geopolitic complicat, marcat de incertitudini – mai ales în relație cu Statele Unite ale Americii – președintele francez a lansat o reflecție la nivel european cu privire la disuasiunea nucleară. Emmanuel Macron a făcut o propunere de cooperare nucleară pentru Germania și a invitat mai multe state, inclusiv România, la discuții despre extinderea umbrelei nucleare a Franței. Cum ar funcționa, politic, și mai ales tehnic o astfel de umbrelă nucleară? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.Claudiu Degeratu: „Se trece de la conceptul de descurajare pentru teritoriul național francez. Viziunea președintelui Franței este de a extinde ideea de descurajare spre un concept de descurajare avansată, folosind întreg spațiul euroatlantic. Pentru că noile generații de rachete hipersonice sînt mult mai performante faţă de cele de acum 30 de ani, față de rachetele sovietice dinainte de 1989, parcurg distanța mult mai rapid și dacă vizează o țintă pe teritoriul francez, atunci trebuie să fii pre-poziționat avansat în altă țară pentru a anticipa, în momentul lansării acestor rachete hipersonice. Altfel, neavînd această pre-poziționare avansată, nu poți să reacționezi la timp. Franța vrea să dezvolte o nouă tehnologie de rachete și un alt sistem de monitorizare a amenințărilor nucleare, dar în același timp are nevoie și de spațiu, geografic vorbind, să poziționeze o nouă tehnologie de capabilități nucleare împreună cu aliații în anumite zone strategice pentru a preîntîmpina. Așa cum apărarea Statelor Unite se face și prin scutul de la Deveselu, deci la mii de kilometri de teritoriul american, pentru că trebuie să acopere acest decalaj de viteză, care este mult îmbunătățit la o rachetă hipersonică. (...) Umbrela nucleară americană s-a dezvoltat de la început, din timpul Războiului Rece, împreună cu un sistem de garanții pentru țările aliate. Deci, descurajarea nucleară și descurajarea convențională NATO, împreună, erau un izvor de garanții de securitate pentru toate statele membre. Nu același lucru se are în vedere în acest moment de către Franța. Franța vrea să mărească capacitatea Franței de a descuraja Federația Rusă, ceea ce este și în avantajul nostru.” Ce ar trebui să răspundă țara noastră la invitaţia de a participa la discuţiile despre umbrela nucleară franceză?Claudiu Degeratu: „Ţara noastră va merge pe calea dialogului, în sensul în care va schimba, cu siguranță, o serie întreagă de puncte de vedere, în calitate, în special, de partener strategic al Franței. Deci, cadrul este pregătit. România nu se va opune unui dialog francez cu alți aliați. Asta este foarte clar. În același timp, România, într-adevăr, trebuie să își definească poziția ca țară aliată nenucleară. Noi, în cadrul NATO, spunem că nu producem, nu stocăm, nu vom folosi arme nucleare, dar participăm la tot procesul de planificare strategică nucleară, adică avem acces la informații și ne exprimăm poziția vis-a-vis de amenințări, de starea de securitate a alianței. Același lucru se va întîmpla și în format bilateral româno-francez. Putem să imaginăm, din acest moment, faptul că România, cu siguranță, va avea un schimb constant, și profesional și politic, în materie de stare a securității, mai ales pe flancul estic. Franța se bazează pe noi, cel puțin pentru această zonă a regiunii extinse a Mării Negre, ca să participăm la această evaluare și planificare nucleară, pentru că ea nu înseamnă că trebuie neapărat să ai arme nucleare, ci trebuie să participi la partea de evaluare, de identificare a unor posibile riscuri, de identificare a unor stări de criză și așa mai departe. Acest lucru mărește și solidaritatea noastră și, în același timp, sporește și încrederea aliaților, mai ales în relația bilaterală.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Potrivit unor noi reglementări, autoritățile locale pot decide dacă mai permit sau nu funcționarea sălilor de jocuri de noroc. Unii primari au anunțat deja că vor pleda în consiliile locale pentru interzicere, invocînd efectele sociale nefaste ale dependenței de jocuri de noroc. Alții, în schimb, preferă să le păstreze. Industria jocurilor de noroc este deosebit de profitabilă și poate fi o sursă de venituri la bugetul local. Ce înseamnă concret această industrie în România și ce impact au noile reglementări pentru comunitate? Care e impactul dependenței de „păcănele” asupra celor care joacă și asupra familiilor lor? Am întrebat-o pe Raluca Durbacă, coordonatoarea proiectelor „Teritoriu, bani, dependență” și „Algoritmi și adicție”, studii interdisciplinare privind jocurile de noroc în România.Aproape că ne-am obișnuit cu prezența sălilor de jocuri de noroc.Sînt foarte vizibile, sînt integrate într-o normalitate a vieții cotidiene. Printre magazine de cartier, printre farmacii și birouri de schimb valutar, găsim aceste săli de jocuri de noroc cu reclame luminoase, uneori foarte vizibile. Ce spune această proliferare a sălilor de jocuri despre noi, despre societatea noastră? Raluca Durbacă: „Cred că vorbește despre o societate care își caută, pe de-o parte, răspunsuri la dificultățile economice în cîștiguri iluzorii, promise de către industria de jocuri de noroc. Pe de altă parte, avînd în vedere că întreaga industrie de jocuri de noroc își marketează produsele ca fiind destinate timpului liber și activităților din timpul liber, se pare că sîntem o societate care nu-și găsește alte spații în care să-și petreacă timpul, să socializeze și să lege prietenii.”Este această lege prin care consiliile locale pot decide dacă permit sau nu existenţa sălilor de jocuri pe teritoriul localităţii pe care o administrează o măsură eficientă pentru combaterea dependenței de jocuri de noroc? Raluca Durbacă: „Combaterea dependenței de jocuri de noroc are nevoie de mai multe tipuri de măsuri. Cu siguranță nu este o măsură atît de radicală pe cît pare la prima vedere. E mai degrabă o mișcare de creare a unui capital politic din partea primarilor, politicienilor. Industria deja migrează în online. E mult mai convenabil pentru un operator să nu mai plătească chirie, să nu mai închirieze aparate, să nu le mai întrețină, să nu mai plătească angajați. În online e Vestul sălbatic, din păcate. Nu există neapărat enorm de multe modalități de a reglementa industria în online. Nu e extrem de bine studiat felul în care poate fi reglementată industria în online. Iar măsurile de combatere a dependenței sînt multiple. Încep de la campanii de conștientizare și informare pînă la inițiative diverse de oferire de ajutor pentru dependenți, la educație continuă cu privire la dependență, cu privire la comportamentul de joc compulsiv.”Care e impactul dependenței asupra celor care joacă și asupra familiilor lor? Raluca Durbacă: „Cred că cel mai grav tip de dependență e dependența de păcănele. E cea care se instalează cel mai rapid, asta spun studiile. Din păcate, e un tip de dependență care are o rată de suicid destul de ridicată. 25% dintre dependenți au gînduri suicidale sau morbide, sau dorință de a se automutila. Nu știu dacă mai țineți minte, acum cîțiva ani o persoană s-a aruncat la metrou, strigînd Opriți păcănelele! Impactul e foarte mare, nu doar asupra finanțelor, dar şi asupra identității persoanei dependente de jocuri de noroc. Pentru că dependența înseamnă destul de multă minciună – te ascunzi de familie, de prieteni, de cei cu care ai relații personale, îi minți, le furi bani din casă, furi de la locul de muncă, ca să poți să joci în continuare, să poți să-ți alimentezi viciul.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Zeci de femei au fost ucise în România în 2025, de parteneri sau de foști parteneri. Senatul a votat recent legea privind combaterea femicidului. Propunerea legislativă urmează să fie supusă dezbaterilor și votului în Camera Deputaților, for decizional. Cum este definit femicidul? De ce este nevoie de o lege privind femicidul și nu era suficientă legea care vizează omorul, în general? Ce prevede propunerea legislativă votată de Senat? Cum schimbăm mentalitățile, cum explicăm că nimic nu justifică violența de gen, cu atît mai puțin femicidul? Am întrebat-o pe activista feministă Andreea Bragă, de la Centrul FILIA.Andreea Bragă: „Crima comisă împotriva unei femei pentru că este femeie – asta este definiția cea mai simplă a femicidului. Este o recunoaștere pentru prima dată în legislația românească a acestui concept. Asta ne oferă un prim pas pentru a putea înțelege un pic mai bine cauzele, fenomenul per ansamblu și pentru a putea adopta măsurile potrivite în ideea de a preveni. Ceea ce ne dorim prin această lege este ca statul român să-și asume niște măsuri în primul rînd de prevenire a femicidului și a violențelor care îl preced.”Ce prevede propunerea legislativă votată de Senat?Andreea Bragă: „Este un proiect complex, structurat în mai multe părți. O bună parte din secțiunea civilă, să-i spunem așa, urmărește, pe de o parte, recunoașterea fenomenului de femicid, definiția femicidului, așa cum există și în alte state, adică o conceptualizare. Și, pe de altă parte, ceea ce este foarte important, instrumente de colectare detaliată a datelor privind violența împotriva femeilor și violența de gen, în general. Dar și introducerea unor modalități de evaluare a riscului, atît la nivelul parchetelor, pentru ca acestea să înțeleagă fenomenul complex al violenței domestice și să poată lua măsuri de protecție mult mai devreme. Nu în ultimul rînd, există și o componentă legată de educație, adică introducerea egalității de gen în sistemul public de învățămînt, pentru ca tinerii să învețe cît mai devreme despre aceste valori, despre ce înseamnă parteneriatul, ce înseamnă relații sănătoase. Iar apoi urmează modificări ale codului penal, care prevăd circumstanțieri în cazul omorului calificat, care recunosc gravitatea faptelor de omor comise în situații de control și dominare, la începerea sau încheierea unei relații, forțarea începerii unei relații, cît și în situaţii motivate de ură bazată pe gen, orientare sexuală, religie și așa mai departe. În afară de asta, proiectul de lege urmărește și eliminarea plîngerii prealabile pentru infracțiune de viol și agresiune sexuală, în varianta tip. În acest moment, pentru aceste infracțiuni, este nevoie ca o supraviețuitoare a violenței sexuale să înregistreze o plîngere prealabilă într-un termen de trei luni de la săvîrșirea faptei, deși aceste infracțiuni au fost făcute imprescriptibile, în urmă cu cîțiva ani. De multe ori, supraviețuitoarele violenței, care trec printr-o astfel de traumă sexuală, nu sînt pregătite într-un termen atît de scurt, de multe ori disociază ceea ce au trăit, au nevoie de terapie sau au nevoie de o perioadă mai lungă de timp pentru a accepta ceea ce au trăit și pentru a fi pregătite să ceară ajutorul autorităților sau să denunțe agresorul. (...) Și mai sînt elemente legate de modificări care vizează permiterea procurorilor să înceapă cercetarea din oficiu atunci cînd există infracțiuni din sfera violenței domestice, care sînt considerate mai ușoare, dar care, luate împreună, îți arată acel risc ridicat în care ar trebui să intervii cu niște măsuri de protecție mult mai devreme pe parcursul urmăririi penale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Este a treia zi a războiului din Orientul Mijlociu. Continuă atacurile asupra Iranului, continuă atacurile Iranului asupra Israelului și asupra unor țări din Golf care găzduiesc baze americane. De ce Israelul și Statele Unite ale Americii au atacat Iranul, vizînd o parte dintre figurile cele mai puternice ale Republicii Islamice? Ce se întîmplă în Iran după ce au fost ucişi liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, și mai mulți oficiali militari de rang înalt? Care e situația opoziției iraniene? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române.Ioana Constantin-Bercean: „Cred că orice analiză serioasă privind evenimentele în desfășurare trebuie să înceapă exact cu această întrebare: care este strategia, care este obiectivul principal al acestui război? Pentru că am plecat de la obiectivul declarat de destructurare a programului nuclear militar al Iranului, apoi s-a schimbat discursul înspre programul de rachete balistice al Iranului, iar cele mai recente declarații au venit în sensul schimbării de regim. Iar cu cîteva momente înainte ca noi să ne întîlnim, am ascultat declarația secretarului de război, domnul Pete Hegseth, care spunea explicit că scopul nu este democratizarea Iranului și nici schimbarea de regim. Avem în acest moment cel puțin patru strategii puse pe masă și nu știm momentan care este obiectivul final. Putem doar să bănuim că este o inițiativă de remodelare a Orientului Mijlociu, de reafirmare a Statelor Unite ca hegemon la nivel global și în special în regiunea Asia-Pacific. Poate să fie Iranul doar un punct pe harta înspre China, înspre reasigurarea Statelor Unite că este factorul dominant în regiune, sau este pur și simplu un proces sui generis al cărui sfîrșit încă nu îl ştim.”Cine reprezintă puterea la Teheran acum, cînd vorbim?Ioana Constantin-Bercean: „Puterea la Teheran în ultimii cel puțin 20 de ani și în acest moment este reprezentată de Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (Islamic Revolutionary Guard Corps – IRGC). Este o întreagă discuție despre influența și puterea pe care factorul religios, şi anume instituția liderului suprem și grupul de teologi din jurul acestei instituții, le-ar avea, le are într-o anumită măsură și le-a avut într-o foarte mare măsură pînă prin anii 2000. Dar din anii 2000-2005 încoace, puterea de facto este deținută de această entitate, care nu este doar una militară, ci are și o influență în structura economică, în structura societală iraniană. Regimul acesta este construit pentru a supraviețui.”Ce scenarii vedeți posibile pentru Iran? Ioana Constantin-Bercean: „Regimul cade, dar în locul lui va veni tot cineva din interior. Să vedem dacă, într-adevăr, oamenii vor ieși să protesteze, dar să vedem și cine va veni în loc, pentru că sînt aproape convinsă că o conducere impusă din exterior va duce la o nouă revoluție, la conflicte, ciocniri interne. Nu aș vorbi despre o criză de război sectarian, cum am văzut în Siria, pentru că avem o populație totuși majoritar șiită. Nu aș vorbi nici despre secesiune, așa cum se insinuează. Cel mai periculos lucru care cred că s-ar putea întîmpla ar fi prelungirea conflictului și aprofundarea lui, implicarea mai multor state. (...) Cît despre Iran, știți că este vorba aceea: Persia îl precede pe Mohamed cu multe secole. Trebuie să înțelegem și identitatea naționalistă, persană și chiar religioasă șiită. Sacrificiul pentru populație poate să fie perceput drept un sacrificiu care va conta peste generații, pentru că ei vor fi acolo mult după ce noi, Occidentul, vom fi plecat. Iar trauma istorică a iranienilor este bine cunoscută încă de la primele ingerințe externe.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

O capodoperă a literaturii europene din secolul XX, romanul „Istoria” de Elsa Morante a apărut în 2025 în limba română, în traducerea Cristinei Gogianu, în imprintul ANANSI de la Pandora M. Subintitulată „Un scandal care durează de zece mii de ani”, „Istoria”, apărută în 1974, ne spune povestea învățătoarei Ida Ramundo, o văduvă care face eforturi supraomenești ca să-și crească cei doi copii la Roma, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cînd locuitorii orașului se confruntă cu teroarea și foametea. Pe deasupra, Ida are rădăcini evreiești, un motiv în plus să trăiască în teroare. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, copilul cel mare, Nino, este membru al organizației fasciste Cămășile negre. Copilul cel mic, Useppe, se naște în urma unui viol comis de un tînăr soldat german, în trecere prin Roma. Povestea Idei și a celorlalte personaje este construită pe o osatură istorică. Cartea începe cu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din primele decenii ale secolului XX și se încheie cu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din deceniile de după Al Doilea Război Mondial. Iar capitolele cărții poartă ca titlu cîte un an din perioada războiului și imediat de după și sînt precedate, de asemenea, de scurte treceri în revistă ale evenimentelor semnificative din anul respectiv - pentru Italia și pentru lumea întreagă cuprinsă treptat de război.Adela Greceanu a stat de vorbă cu traducătoarea Cristina Gogianu despre „Istoria” de Elsa Morante, despre viziunea autoarei italiene asupra artei romanului, despre redescoperirea acestei autoare și a forței sale narative. Cristina Gogianu: „Construcția romanului este o construcție-manifest. Elsa Morante nu face niciun gest în acest roman care să nu fie unul conștient. În titlul original, manifestul acesta este cu atît mai prezent pentru că avem „La Storia”, unde substantivul este scris cu majusculă. Și, inițial, cînd îl deschizi, romanul pare să înceapă cu evenimentele mari ale istoriei. Însă, ceea ce vrea Elsa Morante să scoată în evidență este, de fapt, povestea marginalilor. Și, atenție, vorbim de un roman care are jumătate de secol. Poate că astăzi ni se pare firesc să citim romane care au în prim-plan personaje marginale, personaje despre care istoria din manuale nu pomenește niciodată. Eroii ei sînt o văduvă și cei doi copii ai săi, dintre care un copil bastard, rezultat în urma unui viol. La momentul la care Elsa Morante scrie, romanul istoric nu mai era privit neapărat ca un gen foarte frecventabil, vorbim de un cu totul alt tip de scriitură care domina vremea respectivă, în anii '70. Iar să aduci în prim-plan astfel de personaje marginale, ca să poți, de fapt, să vorbești despre istoria mare dintr-o cu totul altă perspectivă, este un lucru pe care i-l datorăm Elsei Morante. Nu doar ei, dar ea este unul dintre acești autori.”Cartea e captivantă, odată ce începi să o citești, te pomenești imersat de-a dreptul în povestea Idei și a celorlalte personaje.Cristina Gogianu: „Morante scrie în răspăr cu felul în care se scria la vremea aceea. Scrie cu ceea ce ea numește pasiunea pentru roman și scrie cu patos. Nu concepe scriitura ca fiind ceva față de care iei distanță. Nu concepe scriitura doar ca pe un joc intelectual, lingvistic, așa cum, de exemplu, neoavangarda făcea la momentul respectiv în Italia și nu numai, sau noul roman. Ea nu aderă la nici una dintre tendințele vremii sale. Și va primi foarte multe critici din toate părțile. Însă este crezul ei. Această pasiune care ne ține pe noi, cititorii, în paginile cărții vine tocmai din crezul Elsei Morante că scriitura asta ar trebui să însemne: ea crede teribil în puterea romanului de a te emoționa, în puterea ficțiunii de a aduce cititorii aproape în poveștile respective.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Guvernul a adoptat o ordonanță de urgență care prevede, între altele, diminuarea sporului pentru titlul științific de doctor de la 950 la 500 de lei brut lunar. Suma li se acordă numai celor care își desfășoară activitatea în domeniul pentru care dețin titlul și au în fișa postului atribuții obiective și cuantificabile care permit verificarea lunară a modului în care activitatea este valorificată suplimentar. Invitat: Cosmin Ciotloș, conf. dr. la Facultatea de Litere a Universității din București.Cum priviți această decizie a guvernului? Cosmin Ciotloș: „Cu o foarte rece nemulțumire. Și cînd spun rece nu mă refer doar la aspectul cifric. Cred că oricare dintre noi poate înțelege, în măsura în care este un om înțelegător - și ne place să credem că sîntem -, că situația economică a României nu este roz, prin urmare anumite constrîngeri bugetare trebuie să existe și că aceste constrîngeri sînt aplicabile tuturor domeniilor. Mirarea mea, care de data asta începe să se încălzească, vine din faptul că două dintre domeniile cele mai chinuite ale ultimilor 35 de ani, două dintre domeniile care au suferit mult în ultimii 35 de ani, adică educația și cultura, sînt și acum, din nou, cu un soi de cinism lovite aproape prioritar și aproape exclusivist. Noi funcționăm în ambele, așa încît e destul de straniu să te simți atacat pe două flancuri dintr-o dată. Pentru că n-a trecut luna de cînd ministrul culturii încerca să normeze, de asemenea la șubler, activitatea actorilor, care e în fond o activitate creativă și despre ale cărei mistere știm cu toții de cînd am pus mîna pe orice carte. Acum se pare că intră și educația în sectorul ei universitar în vizor, după ce astă-vară intrase sectorul pre-universitar. Și, fără să-mi doresc să fiu o Casandră, mă tem că am fost atunci cînd, astă-vară lansam fie individual, fie alături de alți colegi de la facultățile de Litere din Sibiu, din Cluj, cu Costi Rogozanu și cu alții, un soi de scrisoare deschisă care avertiza asupra acestui aspect: universitarii n-au de ce să stea liniștiți la gîndul că doar sectorul pre-universitar va fi lovit. Și gesturile de solidaritate așa se definesc: prin mîna întinsă celui căruia îi este greu în momentul cînd ție nu îți e greu. Altminteri, solidaritatea cu noi înșine e destul de ridicolă și de aceea m-am și abținut să iau din proprie inițiativă atitudine în chestiunea aceasta.”Ce spun acum colegele, colegii dumneavoastră de la Facultatea de Litere a Universității din București? Există vreo formă de organizare colectivă, vreun răspuns comun la această amenințare?Cosmin Ciotloș: „Mie mi-ar plăcea să existe forme de tip sindical. Recunosc că nu am întrebat, nu am sondat în mod oficial părerile. Evident că ele sînt proaste și evident că ele îi afectează financiar mai ales pe cei cu titluri, să spun așa, incipiente, pe asistenții și pe lectorii universitari. De la un prag încolo, adică odată cu statutul de conferențiar sau de profesor, salariul fiind ceva mai consistent, acest cuantum, care este egal, nu e totuși resimțit ca o lovitură. Însă ce aș vrea mult de tot să se înțeleagă e că nu problema sumei în sine - sau poate că sînt eu puțin idealist - este cea dureroasă. Dacă ne apucăm să facem socotelile contabile, constatăm și că banii aceștia nu sînt numaidecît vitali. Sigur că pentru unii pot fi importanți și asta e dureros. Banii aceștia nu sînt numaidecît vitali la nivel individual, dar cu siguranță nu salvează o economie, o întreagă economie. Ceea ce e însă dureros e faptul că din partea cealaltă se simte, în mod galopant, cancerigen, o lipsă de respect față de niște domenii care, în principiu, se hrănesc din respect.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump și-a susținut marți noapte discursul despre starea națiunii. A vorbit despre situația economică și reducerea inflației, despre politicile sale de combatere a imigrației. Discursul său a fost întrerupt de reacții ale unor politicieni din Partidul Democrat. I s-a strigat din sală „Ai ucis americani!”, cu referire la uciderea de către forțele federale a doi cetățeni americani în Minneapolis. Donald Trump a vorbit 1 oră și 48 de minute, ținînd astfel cel mai lung discurs despre starea națiunii din Statele Unite. Invitată: Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Discursul a fost centrat în jurul ideii de „epocă de aur” pentru America.Sună faraonic, sună dictatorial, mai ales pentru noi, cei care am crescut în așa-zisa „epocă de aur”, dar chiar și pentru America, țara tuturor posibilităților. Poți construi o narațiune fondatoare cu un asemenea slogan, astăzi, în America? Raluca Alexandrescu: „E greu de spus, ezit să spun nu. Pentru că, pînă la urmă, dacă ne uităm la toată retorica fondatoare americană, ea se bazează pe o sumă întreagă de mituri. Și mitologia americană a jucat un rol foarte important în construcția narațiunilor politice și culturale ale acestei națiuni, încă de la fondarea ei. Nu este neapărat ceva excepțional introducerea elementului mitologic și oricum paralel cu realitatea, pe care îl constatăm în discursul președintelui Trump. Pe de altă parte, acest tip de discurs poate să aibă în continuare priză la un electorat foarte fidel și foarte fanatizat al aripii celei mai dure a MAGA și care în continuare e dispus să investească un capital de încredere masiv în discursul lui Trump. (...) Au fost o mulțime de verificări factuale care s-au făcut imediat după discurs și care au demonstrat clar că discursul nu este numai bombastic, hiperbolic, ci este pur și simplu împănat cu minciuni, cu cifre false, cu afirmații false, cu exagerări. Deci, discursul lui se ancorează în filozofia pe care a descris-o încă din primul său mandat, anume aceea a postrealității. Sîntem în postrealitate, sîntem într-o formă de refuz al realului. Nu contează că realul vine și ne dă în cap cu inflația, cu americanii uciși pe străzi, cu deportările. Important este că alegem în mod programatic să descriem o altă realitate decît a realului. (...) Nu întîmplător toată această structură a realității paralele e îmbrățișată de tot ecosistemul inteligenței artificiale, al rețelelor sociale. Un sociolog francez (Gérald Bronner) vorbește despre apocalipsa cognitivă, legată de felul în care adevărul este complet distorsionat și este împotriva realului.” O politiciană democrată  din Minnesota i-a strigat președintelui Trump, în timpul discursului său, „Ai omorît americani!”, referindu-se la uciderea de către forțele ICE a doi cetățeni americani, anul acesta, la Minneapolis. Ce impact au avut aceste tragedii asupra populației americane? Raluca Alexandrescu: „Din cîte se poate vedea, popularitatea lui Donald Trump a scăzut și în urma acestor incidente teribile, care au implicat în mod direct ICE. Pe de altă parte, însă, există o percepție diferită în funcție de state, pentru că sînt state care nu au suferit atît de mult din pricina politicilor agresive. ICE a avut comportamente diferite pentru state diferite. Acolo unde au existat dominante politice MAGA, favorabile MAGA, desfășurarea ICE a fost mult mai puțin brutală sau, în orice caz, mai puțin vizibil brutală decît în state ca Minnesota sau California, unde politica a fost clar de intimidare și de fragilizare a expresiei democratice a cetățenilor. Deci nu se poate spune dacă acest tip de politici va crește șansele democraților de cîștig la midterm elections.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Se împlinesc 4 ani de la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina. În 24 februarie 2022, preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, la propunerea preşedintelui american de atunci, Joe Biden, de a-l ajuta să părăsească Ucraina, spunea o replică devenită celebră: „Am nevoie de arme, nu de taxi”. Şi Ucraina a primit arme şi ajutor din partea SUA şi a UE, astfel încît rezistă în continuare atacurilor Rusiei. Ce s-a întîmplat cu Ucraina în acest timp? Dar cu Europa şi Statele Unite? Care sînt perspectivele? Am întrebat-o pe Sabina Fati, autoare, jurnalistă şi doctor în istorie. Cea mai recentă carte a sa este „Cine râvneşte la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă” şi a apărut în 2024 la Humanitas.Cum rezistă Ucraina?Sabina Fati: „Rezistă destul de greu, pentru că banii vin tot mai rar și tot mai puțin, pentru că SUA mizează mai mult pe Moscova decît pe Kiev, pentru că europenii nu sînt într-o unitate în sprijinul Ucrainei, pentru că, deși armele pot fi înlocuite și vin dinspre Europa, oamenii nu pot fi înlocuiți. Se înțelege din declarațiile făcute de oficialii ucrainieni că sînt tot mai puțini soldați pe front, iar cei care au rămas sînt obosiți, răniți, hărțuiți. Și probabil că totul e din ce în ce mai greu, mai ales că în ultima vreme și orașele mari au fost lăsate fără curent electric, fără încălzire. Țara e devastată de război, așa cum știm. Zece milioane dintre locuitorii Ucrainei au plecat spre Occident. Deci, situația e destul de dramatică.”Rusia continuă să folosească sintagma „operațiune militară specială”, ba chiar să-i sancționeze pe cei care vorbesc despre război sau despre invazie. Ce relevanță mai are această formulă astăzi? Sabina Fati: „Singura relevanță e pentru Putin, îmi imaginez, și pentru propaganda lui. Din păcate însă, războiul propagandistic și hibrid a ajuns la noi. Noi sîntem într-un război hibrid, pe care oficialii noștri poate nu îl recunosc întru totul. Europa se află într-un război hibrid. Germania se plînge că drone rusești survolează bazele ei militare. În România dronele rusești survolează Estul țării, liniștite și fără să le deranjeze nimeni. Această „operațiune specială” s-a transformat într-un război hibrid care încet, încet ajunge în toată Europa. Şi sprijinul cel mai mare pentru acest război îl dau radicalii și extremiștii din toată Europa. Vedem că în toată Uniunea Europeană circa 30-35% din parlamente sînt formate din radicali, extremiști, naționaliști de toate felurile.”Am văzut deja că negociările de pace în mai multe formate nu duc nicăieri, ele sînt clasate drept constructive sau bune de delegați, dar niciodată nu se obține un rezultat.Ce urmează? Sabina Fati: „Rămîne de văzut dacă, într-adevăr, aceste negociări de pace vor duce la pace și mai ales la ce fel de pace, pentru că știm din istorie că pacea e de multe feluri și întotdeauna între condițiile păcii intră și teritorii conexe, intră și condiții conexe. Criminalii de război vor fi sau nu judecați? Noi, în România, poate sîntem surprinși că aproape 40% dintre români vor ca pacea să se facă oricum, inclusiv cu cedări teritoriale, dincolo de ceea ce au cîștigat rușii pe teren. În același timp, pentru că de Rusia depinde mai mult decît de Ucraina această pace, ei au condiții maximaliste. Un semn de întrebare este de ce europenii n-au început negocierile de pace? Pentru că problema pe care au ridicat-o a fost mereu: noi nu discutăm cu dușmanul. Şi atunci cum putem să facem pace dacă nu discutăm? Ar fi fost nevoie ca Europa să fie cea care dirijează negocierile de pace, nu SUA, în condițiile lui Trump. Pentru că vedem că toate presiunile care se fac sînt pe Ucraina, nu pe Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a anulat vineri taxele vamale impuse de președintele Donald Trump la nivel global. 6 judecători au votat pentru anulare, 3 au votat împotrivă. În replică, președintele american i-a criticat pe cei șase judecători care au decis anularea, considerîndu-i „foarte nepatriotici și foarte neloiali Constituției” SUA. De asemenea, Donald Trump a anunțat vineri că va semna un ordin de impunere a unui tarif global de 10% peste ceea ce percep deja Statele Unite. Ulterior, el a anunțat o creștere de 15% a taxelor vamale. Cum a ajuns Curtea Supremă a Statelor Unite la decizia de a anula taxele vamale impuse de președintele Donald Trump? Cum poate președintele Donald Trump să impună alte taxe vamale, după ce Curtea Supremă le-a anulat pe cele impuse pînă acum? Ce se schimbă în relaţia cu Uniunea Europeană? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie.Insistența de a stabili noi tarife, de data asta în baza altor legi, nu-l pune pe președinte în conflict deschis cu Curtea Supremă? Avem un conflict între executiv și puterea judecătorească aici?Antonia Colibășanu: „Nu știu dacă vorbim neapărat de un conflict datorită acestor legi. Cred că vorbim mai mult de o situație de instabilitate politică și incertitudine în interiorul Statelor Unite. Care are mai multe aspecte, mai multe atribute. Unul dintre acestea fiind și ultima decizie pe care o are Curtea Supremă în cazul taxelor vamale. Ca atare, Curtea Supremă trebuie să spună ce e constituțional și ce nu e constituțional. Președintele Trump vine cu idei vis-a-vis de noua sa politică externă și agenda economică afiliată acestei politici externe, care se desfășoară într-un context de război geoeconomic. Și care se desfășoară în interior, la nivelul Statelor Unite, într-un context de an electoral și un context complex, din punct de vedere socioeconomic. Sînt decizii politice. Sînt decizii care vor fi dezbătute foarte intens în politica internă a Statelor Unite. Și, sigur, acolo vorbim despre conflict între cei care îl susțin pe Donald Trump, o parte din Partidul Republican, altă parte din Partidul Republican, conservatorii, care sînt de factură liberală clasică și care nu susțin această politică de impunere a taxelor vamale. Și, desigur, opoziția, care înseamnă Partidul Democrat. Și, în sensul acesta, avem un conflict. E vorba despre un conflict electoral. În momentul de față, conflictul președintelui Trump cu Curtea Supremă este încheiat pentru că, pînă la urmă, neconstituționalitatea e o chestiune închisă, pe care a constatat-o Curtea Supremă și asupra căreia nu se mai poate reveni.”„The New York Times” a prezentat astăzi un sondaj de opinie în care arăta că peste 65% dintre americani se declară împotriva acestei politici a tarifelor.Antonia Colibășanu: „Din punctul meu de vedere, americanii care se declară împotrivă simt probabil cel mai bine, pe pielea lor, ce înseamnă inflația importată. Și au dreptate să se declare împotrivă. Piața americană este o piață a importului. Este dependentă de importurile bunurilor de consum din întreaga lume. În momentul în care cresc taxele vamale, cumpărătorul suportă la raft costul acestei creșteri. Și este absolut natural ca oamenii să spună nu-mi place să fie mai scump produsul care ieri a fost la un anumit preț. Și atunci, pe lîngă evidența neconstituţionalității constatate de Curtea Supremă, mai apare și evidența costului pe care îl suportă americanul de rînd cînd se duce la supermarket.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

A apărut ultima carte a lui Julian Barnes. Din păcate, „Plecare, plecări” e chiar ultima, ne spune autorul însuși în paginile cărții. În limba română a fost tradusă de Radu Paraschivescu și a apărut la Editura Nemira. Nu e tocmai un memoir, nu e tocmai un roman, e un gen hibrid, alimentat și cu date reale dar și cu ficțiune, cu notații eseistice și reflecții despre literatură și memorie, îmbătrînire și moarte dar și despre viață și iubire. Din care nu lipsesc ironia și autoironia lui Barnes, acest „pesimist vesel”, după cum se descrie el însuși. „Plecare, plecări” ne spune și o poveste de iubire – a unor prieteni din tinerețe ai autorului, care se regăsesc la 60 de ani și decid să-și dea o nouă șansă  –, ne spune și povestea bolii scriitorului – „incurabilă dar gestionabilă” –, ne spune și cum vede Julian Barnes relația lui cu cititorii – „...nu sînt un scriitor didactic. Nu vă spun ce să credeți sau cum să trăiți.” Am vorbit cu traducătorul Radu Paraschivescu despre „Plecare, plecări” de Julian Barnes.Radu Paraschivescu: „E o carte mai greu de dus decît de tradus, pentru că știi că e ultima. (...) E o carte despre memorie. Barnes simte nevoia de a vorbi despre depozitarul ăsta intim, despre silozul ăsta în care se păstrează de-a valma amintiri plăcute cu șocuri, cu traume, cu bucurii, cu revelații, cu surprize neplăcute, cu dezamăgiri, cu imagini ale unor stîngăcii de tinerețe sau chiar din copilărie. Și da, există trimiteri la madlena lui Proust, pe de altă parte să nu uităm că în „Bărbatul cu haină roșie”, o altă carte foarte frumoasă a lui Barnes, pe care am tradus-o, Proust este prezent, este chiar un personaj din carte. Toate aceste lucruri fac din „Plecare, plecări” un soi de poem, care a fost încadrat nedrept drept roman. Scrie pe el novel în edițiile englezești, dar e o împletire de roman, eseu filozofic, scriere despre memorie, autobiografie.”Julian Barnes ne spune în final cum vede relația dintre el și cititorul lui: doi oameni pe o terasă, vara, cu o băutură rece în față, privind lumea și comentînd. O imagine emoționantă și plină de modestie. Ce spune asta despre el?Radu Paraschivescu: „Spune în primul rînd că are percepția exactă a publicului și a ideii de public. El nu scrie în gol și nu scrie pentru că a coborît muza de undeva de sus și i-a dictat ceva sau pentru că a simțit o sfîșiere atît de mare înăuntru lui încît a avut nevoie să erupă magmatic, cum fac unii romancieri, și să toarne absolut totul din el în experiențe cataclismice. Nu. El știe că are un public, știe că acel public îi așteaptă cărțile, știe că acel public este în general instruit și avizat și în materie de artă, și în materie de muzică și că e bine să ai un comerț cu el. Sigur, cuvîntul comerț e vulgar în contextul ăsta, dar Julian Barnes cred că scrie în egală măsură pentru el și pentru public. Scriind își răspunde la niște întrebări, dar ia martor publicul la aceste întrebări și i le pune și publicului. De genul: voi ce-ați face în situația asta? Voi cum vă descurcați știind că vă apropiați de sfîrșit? Voi cum ați procedat cînd v-ați pierdut omul la care țineați ca la ochii din cap? Vouă ce vă trezește un om care este la limita geniului, dar nu poate să se exprime? Și așa mai departe. Imaginea asta e splendidă, cu cititorul și scriitorul care stau la o terasă și sînt pe picior de egalitate, fiecare trăiește și în funcție de celălalt. Asta e bine să nu uităm atunci cînd ne credem niște inspirați de sorginte divină: să nu uităm că cei mai mulți dintre noi nu sînt așa ceva, sînt niște meșteșugari și că publicul nu este nimic altceva decît egalul tău, care te cumpără.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Joi a avut loc la Washington prima reuniune a Consiliului pentru Pace, înființat de Donald Trump. România a participat în calitate de observator, reprezentată la cel mai înalt nivel de președintele Nicușor Dan. Dintre țările Uniunii Europene, doar Ungaria și Bulgaria s-au alăturat ca membri în Consiliu. Italia, Grecia și Cipru, precum și Uniunea Europeană au participat ca observatori. Consiliul pentru Pace a fost lansat oficial de președintele Donald Trump în ianuarie, la Forumul Economic Mondial de la Davos. Inițial, acest organism a fost creat pentru supravegherea reconstrucției Fîșiei Gaza, după război. Ulterior, el își extinde interesul și pentru rezolvarea altor conflicte. Care e miza participării României în acest context? Ce reprezintă acest organism nou creat? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională.Preşedintele Nicuşor Dan a spus în discursul său la Consiliul pentru Pace că România poate ajuta la reconstrucţia şcolilor din Gaza şi că poate crește numărul de zboruri umanitare către această regiune.Marius Ghincea: „Din punctul acesta de vedere, contribuția României este notabilă. România, încă de la începutul acestui conflict, a oferit asistență medicală, evacuări medicale de urgență cu avioane militare către România. Aici domnul Arafat de la MAI a jucat un rol foarte important. Mă bucur că președintele României este dispus să continue asistența medicală. România are o lungă relație cu Palestina, cu Autoritatea Palestiniană, în special. Avem foarte mulți palestinieni care au studiat în România, în perioada comunistă și după. Avem o relație culturală, politică, socială de lungă durată cu oamenii din teritoriile palestiniene, iar România are expertiza și resursele necesare pentru a contribui la reconstrucția Fîşiei Gaza, iar oferta președintelui român de a contribui la reconstrucția școlilor din Gaza este de bun augur și arată că România știe să se poziționeze în acest context tulbure și să sperăm că aduce beneficii și relației noastre bilaterale cu Statele Unite. Dar trebuie să menționăm că, în Orientul Mijlociu, România a cam ignorat relațiile de lungă durată pe care le avea cu țările arabe, concentrîndu-se în special pe relațiile cu Israelul, în condițiile în care, în deceniile trecute, România urmărea să mențină o relație echilibrată cu cele două părți.” Cum sîntem priviți de celelalte țări din Uniunea Europeanăcare fie au refuzat invitația să facă parte din Consiliul pentru Pace, fie participă ca observatori, dar nu la cel mai înalt nivel?Marius Ghincea: „Din punct de vedere politic, cred că impresia pe care majoritatea capitalelor și cancelariilor europene o au este că România se poziționează cumva neclar și nu le este foarte evident multor cancelarii europene dacă se pot baza pe România în cazul în care europenii, Uniunea Europeană în special, vor dori să consolideze autonomia strategică a UE, dacă se vor putea baza pe România ca pe un partener onest, loial, care să contribuie la avansarea proiectului european sau dacă România va fi dispusă să devină un fel de cal troian al Statelor Unite în UE, în schimb unor garanții de securitate și al unei normalizări a relaţiilor diplomatice și de securitate cu SUA. Aceasta cred că este principala anxietate și la Bruxelles, și în alte capitale mari europene.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Marți au avut loc în Elveția noi negocieri între Statele Unite ale Americii și Iran pe tema programului nuclear al Teheranului, fără încheierea unui acord. În ce măsură au contat presiunile Statelor Unite, consolidarea prezenței navale americane în largul coastelor iraniene pentru a aduce Teheranul la masa negocierilor? În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări bilaterale? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).Ioana Constantin-Bercean: „Există niște principii directoare sau linii roșii. Vicepreședintele J.D. Vance a spus că sînt anumite linii roșii dincolo de care administrația americană nu va trece în aceste negocieri cu Iranul. Acele cerințe pe care Statele Unite le-au făcut deja publice, nu doar de acum, ci din momentul în care președintele Trump a spus că își dorește încheierea unui acord mai bun, după ce tot domnia sa a retras unilateral Statele Unite din celebrul acord JCPOA - acordul nuclear dintre Iran și marile puteri, semnat în timpul administrației Obama, în iulie 2015. În 2018, Donald Trump a decis că acel acord nu este suficient, nu îndeplinește dorințele administrației americane sau ale unui grup din respectiva administrație din 2018. Aceste linii directoare putem să considerăm că sînt următoarele: limită zero de îmbogățire a uraniului. Aici este o discuție în sine pentru că apar și surse care spun că totuși Statele Unite ar accepta un anume nivel de îmbogățire, cum era, de altfel, prevăzut și în anteriorul acord - limita de 3,47% de îmbogățire a uraniului în scop civil și pentru întrebuințare medicală. Apoi o altă linie directoare sau linie roșie este faimosul program de rachete balistice al Iranului, pe care iranienii l-au perfecționat, l-au îmbunătățit, inclusiv cu ajutorul tehnologic și științific al Federației Ruse și al Chinei, mai degrabă. Aceste rachete balistice și-au mărit raza de acțiune. Dacă acum 20 de ani nu ajungeau nici măcar la granița cu România, acum ele ar ajunge, se presupune, pînă undeva prin Polonia. Cu siguranță ajung în Israel, pentru că de fapt aceasta este linia roșie cea mai groasă din toată discuția. Și apoi o altă linie directoare ar fi aceea ca Iranul să înceteze să mai finanțeze așa numitele grupări proxy sau grupări prin procură, prin intermediari.”În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări reciproce?Ioana Constantin-Bercean: „Strîmtoarea Ormuz a fost parțial închisă, dar nu sub pretextul de a împiedica în mod special negocierile, ci a fost închisă pentru că Iranul a efectuat un set de exerciții militare și nu pentru protecția navelor care treceau pe acolo, astfel și-au explicat ei blocarea temporară a unei părți din Strîmtoarea Ormuz. Care, de altfel, este foarte importantă pentru că zilnic trece pe acolo 20% din transportul global de petrol și aproape un sfert din comerțul regional. Nu cred că va fi în totalitate închisă pentru că ar afecta în primul rînd sau în mod special China, iar China este un aliat sau cel puțin un susținător, un aliat de conveniență al Iranului. Nu putem vorbi aici despre o alianță naturală, nu de tipul comunității europene sau alianței nord-atlantice, dar este o alianță de conveniență. China este statul cu care Iranul a semnat acum trei ani un acord strategic, un acord de cooperare, pe o perioadă de 25 de ani.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

România se confruntă cu cea mai gravă criză de vaccinare a copiilor din ultimele decenii. Rata de acceptare a primei doze de vaccin ROR (rujeolă-oreion-rubeolă) a fost, în 2025, de numai 47,4%, atrage atenția Organizația Salvați Copiii. Cum s-a ajuns aici și care sînt soluțiile? I-am întrebat pe Sandra Alexiu, medic primar, președinta Asociației Medicilor de Familie București-Ilfov, și pe Mihai Gafencu, medic pediatru, președintele Organizației Salvați Copiii România.  Mihai Gafencu: „Poliomielita, tetanosul, difteria sînt boli pe care generația noastră nu le-a mai văzut. Nu am fost formaţi nici noi să recunoaștem poliomielita, pentru că în anii ʼ70, ʼ80, ʼ90, nu am mai avut, slavă Domnului, nici un coleg la școală și mai apoi nici un caz, la facultate și în medicina pediatrică sau chiar a adultului, care să aibă niște boli pe care acum, încetul cu încetul, le vedem apropindu-se de țara noastră. Atît de mult s-a întîmplat în medicina ultimei sute de ani, încît noi nici măcar nu ne mai putem confrunta cu anumite boli. Așa cum te duci la cel care îți repară mașina de spălat vase și ai încredere în el cînd îți spune că circuitul apei sau nu ştiu ce nu e bun, trebuie să ai încredere în medicul tău care spune, domʼle, ca să nu ajungi stricat, paralizat, sufocat sau mort încetul cu încetul, pentru toate astea trebuie să ai încredere în omul din fața ta.”Dacă rata de vaccinare ROR va rămîne în continuare scăzută, ce consecințe vor exista în următorii 2-3 ani, 5 ani?Sandra Alexiu: „Consecințele le vedem deja, nu mai este nici o noutate. Avem o acoperire vaccinală la ROR de 47%, cum spune raportul Salvați Copiii. Raportul face referire la acoperirea vaccinală calculată la 12 luni. (...) Faptul că nu avem acoperire vaccinală ne pune față în față cu cazurile de rujolă. Și domnul profesor, cînd spunea de o paralizie care se instalează lent și duce la moarte, se referea, intuiesc, exact la complicația cea mai îngrozitoare a rujolei, care nici măcar nu se vede imediat. Un copil poate să facă o formă foarte ușoară de rujolă. De altfel, cei care refuză ne și spun de ce trebuie să vaccinăm cînd boala e atît de simplă. Pentru ca, după niște ani, șase, șapte, de la boala atît de simplă, să se instaleze această complicație redutabilă, care duce la paralizie progresivă și la deces. Pentru că, din păcate, nu avem cum să ne luptăm cu această problemă. Și ne confruntăm deja, există cazuri în țară de astfel de paralizii progresive la copii nevaccinați. (...) Probabil că nu va mai fi mult pînă cînd vom vorbi și de poliomielită, dar poliomielita este un lucru extrem de grav și atunci cînd vom vorbi de caz de poliomielită cu virus sălbatic, trebuie să ne fie deja groază, pentru că în acel moment aproape că nu se va mai putea stăpîni acest lucru. (...) Eu cred că este vorba de o situație de siguranță națională în acest moment, cu toate acoperirile care sînt la jumătate față de procentul de 95% la care ar trebui să ajungem, în mod ideal, și care nu se prea mai regăsește, într-adevăr, în multe țări, dar totuși țările din Europa sînt undeva aproape de acest procent, chiar dacă undeva în jur de 80%.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

„Ne dorim aliaţi care se pot apăra singuri, astfel încît nici un adversar să nu fie vreodată tentat să testeze puterea noastră colectivă” a spus secretarul de stat american Marco Rubio la Conferința de Securitate de la München, care a avut loc în perioada 13-15 februarie. Raportul publicat înainte de începerea forumului din acest an se numește „Under Deconstruction”, „În curs de distrugere”, cu referire la schimbările care se produc în ordinea mondială. „Lumea a intrat într-o perioadă de politici demolatoare”, se spune în raport, actuala administrație americană fiind indicată drept cea mai proeminentă entitate care promite „să-și elibereze țara de constrângerile ordinii existente și să reconstruiască o națiune mai puternică și mai prosperă”. Cum arată în acest moment relația transatlantică, în domeniul securităţii şi apărării? Ce ar trebui să reţinem din perspectiva României şi a flancului estic după această ediţie a conferinţei? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”, jurnalist acreditat la Conferința de Securitate de la München.Robert Lupițu: „Raportul de anul acesta, poate mai mult ca niciodată, a fost unul tăios și acid la adresa administrației Statelor Unite. A existat și o problemă legată de traducere și interpretare a ce înseamnă „Under Deconstruction”. Pentru că sînt voci care preferă să traducă ordine în curs de deconstruire, nu de distrugere. Nuanța căzînd pe ideea că Statele Unite fac ceea ce s-a întîmplat și în primul mandat Trump, încep să deșurubeze ordinea internațională pe care au încheiat-o după chipul și asemănarea lor, construind alta nouă. De ce? Pentru că, consideră Statele Unite, cu actuala administrație aflată la putere, ordinea de-acum nu mai servește intereselor strategice ale Statelor Unite. Numai că modul în care administrația Trump face acest lucru intră în coliziune cu ceea ce își doresc partenerii europeni de la această ordine, pentru că ei au construit această ordine împreună cu partenerii din Europa. Or, partenerii din Europa în continuare văd valoarea adăugată a ordinii internaționale bazate pe reguli. De aceea a fost un raport provocator. A avut pe copertă un elefant. Și acel elefant era elefantul din cameră, şi anume Statele Unite. Ne-a dus și cu gîndul la un vechi proverb indian: cînd elefanții se bat sau se iubesc, suferă iarba. Cine sînt elefanții? Superputerile care amenință prin pretenții hegemonice să revină la o competiție a mailor puteri și la o ordine guvernată de competiția între marile puteri.”Cum arată în acest moment relația transatlantică, în domeniul securităţii şi apărării?Robert Lupițu: „O să mă refer la o anecdotă și un titlu pe care l-am dat într-un editorial. Pentru că discursul lui Marco Rubio a avut loc pe 14 februarie, de Valentine's Day, a fost un fel de V-Day, dar nu în sensul de Valentine's Day, ci un V-Day care ne-a întors un pic la istorie, inclusiv prin discursul lui Marco Rubio, pentru că sintagma V-Day vine de la Ziua Victoriei, 8 mai 1945, cînd aliații atlantici au clamat și au obținut victoria în Europa. Practic, acel moment este hîrtia de turnesol a tot ce înseamnă relația transatlantică, pînă să apară NATO și Uniunea Europeană, pentru că a fost victoria libertății, a civilizației și a democrației, bazată pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord, împotriva totalitarismului nazist la acel moment, ulterior, patru decenii și jumătate mai tîrziu, împotriva comunismului. Dar am asistat în egală măsură la un elefant american care a interpretat o serenadă transatlantică pentru o Europă care face trecerea de la oratorie la autonomie, pentru că nu mai este doar discuție, sînt acțiuni.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Cunoscuta scriitoare și activistă indiană Arundhati Roy a publicat în 2025 volumul de memorii „Mother Mary Comes to Me”. Cartea apare deja și în limba română, în traducerea Alexandrei Coliban, la Humanitas Fiction, cu titlul „Refugiul meu, furtuna mea”. În centrul poveștii este figura formidabilă a mamei lui Arundhati Roy, Mary Roy, profesoară celebră în India, fondatoarea unei școli, renumită și pentru că a cîștigat drepturi la moștenire egală pentru femeile creștine din Kerala. Dar și o figură întunecată – pentru fiica ei a fost „teroare și minune deopotrivă”, personajul cel mai fascinant al literaturii pe care a ajuns să o scrie. Nu doar un refugiu, ci și o furtună. „Cînd am crescut, o scotea din pepeni simpla mea existență” spune Arundhati Roy. Dar cu elevii săi se purta exemplar iar ei o adorau. „De multe ori mi-am dorit să-i fi fost elevă, nu fiică”, mărturisește autoarea. În ciuda episoadelor traumatice pe care le relatează, a tensiunilor și violențelor din lumea descrisă, cartea are mult umor. Arundhati Roy este ironică adesea – cu teribila ei mamă, cu fratele ei, cu rudele, cu ea însăși. Am vorbit cu traducătoarea cărții, Alexandra Coliban, despre „Refugiul meu, furtuna mea”, despre titlul original și cel din limba română, despre personalitatea formidabilă a lui Mary Roy precum și despre personalitatea fascinantă a scriitoarei înseși, despre India post-colonială, căreia autoarea îi face un portret complex. Din opera lui Arundhati Roy au mai apărut în limba română romanele sale, „Dumnezeul lucrurilor mărunte” (trad. Luana Stoica), pentru care a primit Booker Prize, și „Ministerul fericirii supreme” (trad. Alexandra Coliban), ambele la Editura Humanitas Fiction. Cum se raportează Arundhati Roy la mama ei, la această femeie teribilă, Mary Roy?Alexandra Coliban: „O spune de mai multe ori pe parcursul cărții: pare că s-a format prin această relație cu mama, în foarte multe aspecte. Chiar și curajul de a se duce în junglă sau de a se alătura gherilelor naxalite, de a trăi alături de ei și a-și scrie partea cealaltă de literatură, cea militantă, eseurile, pare că acest curaj și asumarea ei vizavi de toate nedreptățile care se întîmplă în India contemporană vin din relația cu mama, care a fost o femeie extrem de curajoasă, dincolo de cum a fost ca mamă. Ca femeie ea a fost o inspirație atît pentru Arundhati, cît și pentru multe alte femei din generația sa. (...) Sînt o mulțime de cicatrici în cartea asta, chiar și fizice. Arundhati, cînd era mică, își plimba mîna peste cicatricea bunicii ei, care luase un vas de alamă în cap de la soțul ei. Imaginea asta evocă, de fapt, cît de multe cicatrici sufletești sînt acolo, cicatrici pe care femeile acestea le poartă, și cîtă durere, și cîtă fugă, și cîtă izolare au avut de îndurat în lumea asta exclusiv patriarhală.”Cum de are loc umorul în această poveste, cu atîtea umbre, cu atîta durere și violență?Alexandra Coliban: „E mult umor și în «Dumnezeu lucrurilor mărunte» și în celălalt roman al ei, «Ministerul fericirii supreme». Aici, în carte, mi se pare că umorul e un colac de salvare, ca de multe ori. Recurge la umor acolo unde n-ar putea decît să urle sau să devină la rîndul ei violentă.”  Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

„Consiliul pentru Pace”, prezidat de președintele american Donald Trump, a fost propus mai întîi ca un organism menit să supravegheze reconstrucția Fîșiei Gaza. Ulterior, statutul său prevede implicarea în rezolvarea conflictelor din întreaga lume. Primul summit al acestui organism a fost anunțat pentru 19 februarie, la Washington. Polonia și Italia au anunțat că nu se vor alătura acestei inițiative. Președintele României, Nicușor Dan, a spus astăzi: „Sîntem încă în discuții cu partea americană.” Ce este de fapt acest „Consiliu pentru Pace”? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea GlobalFocus Center.Oana Popescu Zamfir: „Este o manifestare a aspiraţiilor preşedintelui Trump de a juca un alt tip de rol de poliţist mondial, cum erau cunoscute Statele Unite. Şi anume, în contextul unei ordini globale, care este în mod real în schimbare, cred că preşedintele Trump încearcă să reformeze sistemul internaţional bazat pe instituţiile şi organizaţiile pe care le ştiam pînă acum, astfel încît să poată el personal și Statele Unite să exercite o influență cît mai mare asupra acestui sistem, din interiorul unor structuri noi, avînd în vedere că cele vechi, așa cum se vede, funcționează în mod limitat. (...) Principala problemă este în ce măsură, dacă inventăm structuri noi, ele servesc valorilor, intereselor occidentale, prezervării acestora într-un cadru nou sau riscă să le submineze. Pentru că principala obiecție vis-a-vis de acest organism este că el nu acordă tuturor un loc egal. Sigur că și în alte organizații, cum e cazul Consiliului de Securitate ONU, nu e toată lumea reprezentată, doar că există niște criterii mai reprezentative, mai juste decît acesta: dacă beneficiezi de spațiul bugetar să faci contribuția pe care a solicitat-o Trump ca să-ți cumperi un loc permanent. În momentul în care unele state își cumpără loc permanent, dacă își permit, și vor, și pot să investească, în timp ce altele, care nu au acel buget, nu pot să aibă decît un loc de membru temporar, deja asta creează niște inegalități, care ne spun că nu încercăm să reașezăm sistemul internațional pe niște baze juste, reprezentative, care să permită o reprezentare adecvată a intereselor tuturor, plecînd de la principiul că toate statele sînt, pînă la urmă, egale în fața dreptului internațional.”Ce ar trebui să răspundă România la invitația președintelui american de a face parte din „Consiliul pentru Pace”?Oana Popescu Zamfir: „Cred că nu este greșit modul în care președintele Nicușor Dan a răspuns într-o primă fază spunînd că analizăm cu seriozitate această propunere. Chiar dacă propunerea în sine are niște probleme evidente de la prima lectură, în momentul în care ea vine de la partenerul strategic al României, cu care avem o relație de atît de lungă durată și atît de importantă pentru noi, pînă la urmă este normal să iei în serios orice fel de propunere ți se face și nu să o respingi din prima fără o analiză, nici să o consideri neapărat bătută în cuie – poți încerca să negociezi, dar cu siguranță ai nevoie de un proces intern de analiză și dezbatere la nivelul celor abilitați să facă asta. În același timp în care spunem că luăm asta în serios, mi-ar fi plăcut să spunem că, la o primă lectură, există niște probleme fundamentale pentru România pe care trebuie să vedem dacă le putem depăși împreună cu partenerul american. Aceste probleme fundamentale sînt legate tocmai de dreptul și primatul dreptului internațional. (...) Sîntem o țară mică la nivel global, mijlocie la nivel european și sîntem în primul rînd protejați de dreptul internațional. Doar în contextul ordinii globale bazate pe reguli, România are aceeași voce, același vot în organizații internaționale, aceeași influență, aceleași drepturi și obligații cu toate celelalte state.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Comisia Europeană a constatat într-un raport preliminar că rețeaua TikTok încalcă Legea privind serviciile digitale din cauza designului său care dă dependență. În ce măsură reglementările din Uniunea Europeană protejează utilizatorii rețelelor sociale? Cum se aplică Digital Service Act și cît de eficient este acest act legislativ? L-am întrebat pe Bogdan Manolea, de la Asociația pentru Tehnologie și Internet, consultant juridic, specialist în dreptul tehnologiei informațiilor.Întîi de toate, despre ce vorbim cînd vorbim despre design care dă dependență? Ce anume din felul în care sînt construite aceste rețele creează acest efect de dependență? Bogdan Manolea: „Sînt chestiuni cum ar fi acel infinite scrolling și măsuri de notificare și mesaje de tip push, care te îndeamnă să rămîi tot timpul în aplicația respectivă. Deci felul cum este construită aplicația și partea de usability, de UX (User Experience), de cum este gîndită – este atît de bună pentru a te păstra în aplicație, încît poate fi nocivă pentru categorii de persoane vulnerabile. Și aici Comisia vorbește despre minori, dar și despre adulți vulnerabili.”Şi cum ar putea fi protejaţi copiii, adolescenţii, adulţii vulnerabili? E o soluţie interzicerea accesului minorilor la social media, cum se întîmplă în Australia, pentru copiii de pînă la 16 ani?Bogdan Manolea: „Pe regulamentul DSA (Digital Service Act), platformele sînt obligate să-și facă o așa-numită analiză de riscuri sistemice. Deci ele ar trebui să știe care sînt problemele. E o obligație. Ce le zice Comisia Europeană acum este că nu au făcut analiza astfel încît să rezulte chestii care se văd în literatura de specialitate. E o chestiune pe care ar fi trebuit să o documenteze și să o rezolve și nu au făcut-o. Și de aici vine responsabilitatea juridică directă. Și ăsta e un lucru important în cazul ăsta, tocmai pentru că Comisia se duce pe fondul problemei legate de marile platforme. Și mie îmi pare bine că aceasta este soluția, pentru că, din punctul meu de vedere, blocarea nu este o soluție, pentru că nu rezolvă problema de fond. Dacă problema de fond este algoritmul de recomandare și problemele pe care el le implică, și acum chiar sînt aceste cazuri, atunci ele nu afectează doar minorii pînă în 16 ani. Ele afectează pe toată lumea. Și soluțiile pe care le propune Comisia, de modificare a comportamentului algoritmului, mi se par unele pur și simplu de bun simț.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ungaria se pregăteşte pentru alegerile parlamentare din 12 aprilie. Unele sondaje arată că principalul partid de opoziţie, Tisza, condus de Péter Magyar, ar putea fi votat de 48% dintre alegătorii hotărîţi, în timp ce partidul Fidesz al premierului Viktor Orbán ar fi susţinut de numai 40% dintre votanţi. Se clatină regimul lui Viktor Orbán? Ce şanse are partidul de opoziţie Tisza să cîştige acest scrutin? Am întrebat-o pe Luciana Ghica, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Cine este Péter Magyar? Luciana Ghica: „Este o față mai tînără a lui Viktor Orbán, ceva mai în ton cu timpurile. Vorbim, practic, de o scindare, nu neapărat a unui partid – pentru că Tisza nu a derivat din Fidesz, ci sînt cîteva figuri care au plecat din Fidesz –, dar vorbim de o scindarea a aceluiași tip de mișcare politică. Péter Magyar nu este doar un alt Orbán, mai tînăr. Însă, să nu ne așteptăm la o schimbare radicală dacă va cîștiga și să nu uităm că, de fapt, în esență, nu există o schimbare radicală a dezbaterii politice în Ungaria în acest moment. Nu avem de a face cu o opoziție reală la mișcarea politică pe care a construit-o și la tipul de clientelism pe care l-a construit Viktor Orbán.”Péter Magyar a publicat un program politic și economic stufos, de 240 de pagini, cu teme clasice de guvernare. E vorba despre fiscalitate, despre soluții pentru a contra dependența energetică a Ungariei, despre relația cu Europa, despre relația cu Ucraina. Ce cîștigă și ce riscă partidul său, Tisza, care s-a prezentat inițial ca o mișcare antisistem,venind cu această serie de propuneri articulate, clasice, formale?Luciana Ghica: „Poţi să fii antisistem pînă la un punct. Nu merge dacă vrei mai mult. Tipul de abordare pe care îl are Péter Magyar acum este singurul care îl poate face să cîștige: se concentrează nu pe chestiuni de politică externă, ci pe chestiuni de politică internă, de politică economică în primul rînd și de politici sociale. Avem de-a face cu o populație din ce în ce mai săracă, cu un nivel de trai din ce în ce mai scăzut. Și, desigur, ce poate să promită sînt chestiuni legate de taxare. Îi impozităm pe cei mai bogaţi și care au miliarde. Îi ajutăm pe cei mai săraci. Reîncercăm să punem Ungaria pe hartă, dar fără să schimbăm semnificativ traiectoria. De altfel, în acest document de peste 200 de pagini, chestiunea pro-europeană este moderată. Tocmai pentru a atrage votanții care încă sînt captivii lui Orbán. Practic se luptă pentru același tip de electorat.” Cine sînt votanţii lui Péter Magyar? Luciana Ghica: „Pe de o parte, a reușit să atragă din electoratul tipic al lui Viktor Orbán, asta îi dă cel mai mare avantaj, acolo este, de fapt, miza. Și, desigur, pentru a avea o șansă în acest moment, pe de altă parte îl vor sprijini și votanții partidelor democratice obișnuite, care sînt, în general, din mediul urban, cu educație superioară.”Se va schimba ceva în relația Budapestei cu Bruxelles-ul, în eventualitatea că se va schimba guvernarea? Luciana Ghica: „Cel puțin pentru început, da. Pentru că, dacă Magyar cîștigă, are nevoie de sprijinul Bruxelles-ului, mai ales pentru deblocarea fondurilor europene, pentru a salva economia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Jocurile Olimpice de iarnă Milano-Cortina au început oficial vineri printr-o ceremonie de deschidere la Milano și defilări ale sportivilor în patru localități. Ceremonia nu a fost lipsită de momente tensionate. Vicepreședintele american J.D. Vance, prezent în tribunele stadionului San Siro, a fost huiduit de public atunci cînd a apărut pe ecranele uriașe la deschiderea Jocurilor Olimpice. Și delegația Israelului a fost huiduită la Milano. De asemenea, în Italia au fost proteste în stradă față de prezența la Jocurile Olimpice a unor angajați ai Serviciului de Imigrare și Control Vamal al Statelor Unite (U.S. Immigration and Customs Enforcement - ICE). În ce măsură un eveniment de amploare mondială ca Jocurile Olimpice are și o dimensiune politică? Cum s-a văzut ceremonia de deschidere de la Milano, în contextul tensiunilor globale din lumea de azi? Ce semnificație dăm în ziua de azi Jocurilor Olimpice, de ce ne place să ne uităm la competițiile sportive organizate sub acest concept? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Mihail-Valentin Cernea: „Olimpiadele au avut dintotdeauna o dimensiune politică. De cînd au revenit, de fiecare dată au fost de fapt scena momentului politic al perioadei în care se întîmplau. Să ne amintim de Olimpiada de la München, din timpul regimului nazist, care a fost încărcată de semnificaţie politică, sau de Olimpiadele din timpul Războiului Rece, care şi ele au fost încărcate de semnificaţie politică. Ce este nou astăzi, poate, este că mediul politic în care au loc Olimpiadele este foarte, foarte volatil şi modul în care el este perceput, felul în care se transmit mesajele, adică prin social media, face ca lucrurile să fie foarte, foarte zgomotoase, imaginile să fie apocaliptice şi să fie ceva foarte senzaţional, în general. ”Cum s-a văzut ceremonia de deschidere de la Milano, în contextul tensiunilor globale din lumea de azi?Mihail-Valentin Cernea: „S-a văzut cum ne aşteptam să se vadă. Se întîmplă în Italia, care e condusă de un lider conservator, Giorgia Meloni, care are o relaţie bună, personală cu Donald Trump, cel puţin aşa ni se spune. (...) Chiar dacă se consideră ca făcînd parte cumva din aceeaşi familie politică conservatoare, acţiunea a fost complet diferită. Politica externă a Giorgiei Meloni a fost una de mult mai mare apropiere de UE, de susţinere fără echivoc a Ucrainei şi în general a avut o atitudine cooperantă cu mai toate ţările din jur şi nu a avut tipul de atitudine revanşardă pe care am văzut-o în SUA de la administraţia Trump. În acest context, J.D. Vance probabil că a evaluat că poate să facă o călătorie acolo, într-o ţară aliată, în care să fie primit cu plăcere de public dar iată că a subestimat gradul de anti-americanism care a fost provocat în Europa de mai toate acţiunile întreprinse de Statele Unite în raport cu Europa în ultima vreme. De la cele mai grave – Groenlanda –, pînă la scandalul recent cu Polonia şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Într-un fel sau altul, pînă acum, sub administraţia Trump, SUA au avut o răfuială publică, online, cu multipli lideri şi multiple ţări europene. Adaugăm peste acest climat complex efectele dosarelor Epstein şi vedem că în Europa se ridică o opinie negativă faţă de actualul regim de la Washington şi, în momentul în care reprezinţi acest regim, evident că reacţia europenilor va fi cea pe care ai cîştigat-o prin acţiunile tale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

„Ce nu poate fi rostit” de David Szalay a cîștigat Booker Prize în 2025. Romanul a apărut în limba română, în traducerea Ancăi Bărbulescu, la editura TREI. Este povestea lui István care, după ce iese de la școala de corecție, se înrolează voluntar pentru războiul din Irak și, după ce se întoarce de pe front, ajunge să trăiască în lux, în Anglia. Ceea ce surprinde de la primele rînduri este simplitatea propozițiilor, a dialogurilor realiste, minimalismul care spune de fapt foarte mult. István ar putea candida cu succes la titlul de cel mai tăcut personaj literar.David Szalay s-a născut în Canada în 1974, a crescut la Londra și în prezent trăiește la Viena. Este primul autor britanic de origine maghiară care a primit Booker Prize. Am a vorbit cu Magdalena Mărculescu, directoarea editorială a Grupului Editorial TREI, despre „Ce nu poate fi rostit”, despre alegerea acestui titlu pentru ediția în limba română (în original cartea se numește „Flesh”), despre cum a împărțit romanul lui Szalay cititorii în două tabere, despre puterea literaturii de a spune ce nu se poate spune în viața reală. Magdalena Mărculescu: „Provocarea acestui roman, provocarea literară, este aceasta: există lucruri care nu pot fi spuse prin cuvinte? Mi se pare cel mai dramatic lucru al vieții să nu poţi spune, de-a lungul acestei experiențe fascinante care este trăirea, să nu poți aduce la cuvînt ceea ce-ţi macină trupul, ceea ce-ţi macină sufletul, ceea ce, practic, le încarcerează într-o nespunere. (...) Este povestea unui personaj care nu poate să se exprime prin cuvinte sau care refuză să se exprime prin cuvinte, provocarea cititorului fiind aceea de a înțelege de ce. Și aici revin. Oare pentru că viața este inexprimabilă în cuvinte? Oare pentru că el este prins în traumă?”Ce nu se poate spune în cartea asta? Ce nu poate fi rostit?Magdalena Mărculescu: „Această carte m-a lăsat cu impresia că nu există ceva ce nu poate fi rostit, că literatura poate rosti orice. Ceea ce nu poate rosti viața, poate rosti literatura. Îmi plac enorm de mult cărțile care îți lasă impresia că, dacă nu ar fi existat ele, ceva într-adevăr rămînea nerostit.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuţie!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

A doua rundă de negocieri de pace în format trilateral – Ucraina, Rusia, Statele Unite ale Americii – s-a încheiat azi la Abu Dhabi. S-a convenit un schimb de prizonieri, primul în ultimele cinci luni, după cum a declarat emisarul special al președintelui american Donald Trump, Steve Witkoff. În ce măsură contează pentru Kremlin, pentru Vladimir Putin, presiunile Casei Albe și dorința lui Donald Trump de a se încheia războiul din Ucraina? Chestiunea teritorială e foarte importantă și pentru Ucraina și pentru Rusia. Va fi dispusă Ucraina să cedeze teritoriile din Est pe care încă le controlează? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională. Formatul trilateral pune SUA într-o poziție ambiguă: e și actor politic important, și negociator, deci nu joacă doar un rol de mediator. Ce beneficii și ce riscuri aduce această poziție la masa discuțiilor?Mihai Isac: „Trebuie să înțelegem că Statele Unite, în poziția pe care foarte bine ați subliniat-o, atît de parte a negocierilor, cît și de mediator, încearcă să obțină un capital de imagine şi în plan politic intern. Statele Unite au un an electoral extrem de important în 2026, cînd, în noiembrie vom asista la alegeri importante, ceea ce numim midterm elections, alegeri pentru o treime din Senatul american şi pentru întreaga componență a Camerei Reprezentanților. Președintele republican Trump încearcă să prezinte cu înverșunare orice evoluție pe plan extern drept o mare victorie a diplomației sale. Știm întreaga saga a Premiului Nobel pentru Pace rîvnit de către președintele Trump, precum și faptul că se laudă că este o persoană care încheie conflictele începute de predecesori ai săi. Deci aceste evoluții de la Abu Dhabi trebuie privite și în acest context.”Va fi dispusă Ucraina vreodată să cedeze teritoriile din Est pe care încă le controlează?Mihai Isac: „Este greu de spus. Conform Constituției ucrainene, cedarea de teritorii este interzisă. Sînt anumite linii roșii pe care și Zelenski, și clasa politică de la Kiev trebuie să le respecte. Dacă în urmă cu 4 ani vedeam un număr de peste 80% din populația ucraineană opunîndu-se cedării de teritorii, acum numărul celor care sînt adepții unei linii dure în această politică a scăzut. Dar totul este extrem de volatil pentru că depinde foarte mult în schimbul a ce se cedează teritorii. Fără acele regiuni, Ucrainei îi va fi extrem de greu să-i reziste pe viitor Federaţiei Ruse, avînd în vedere că zona respectivă este puternic fortificată din 2014. Este o regiune care împiedică prăbușirea întregului front estic și Federaţia Rusă își consumă masiv resursele pentru a demantela această linie fortificată. Vorbim de trupe, de artilerie, de forțe aeriene, de forțe speciale. Partea ucrainiană are acolo nu numai simple orașe, sînt noduri logistice prin care sînt dirijate forțele menite să sprijine apărarea. Iar căderea lor ar însemna practic o debandadă completă a administrației ucrainiene în Est iar căderea Donbasului ar putea să afecteze moralul trupelor ucrainiene și în alte regiuni.”La actuale negocieri s-a discutat pe grupuri tematice. E acest format de negociere mai productiv? Mihai Isac: „Totul depinde de presiunile exercitate asupra Federației Ruse. Orice formulă care ar putea să ducă cel puțin la o încetare a focului pe o perioadă de timp – pentru că este mult prea devreme să vorbim de închierea unui păci – este de bun augur din punctul de vedere al populației civile. Dar chiar și acest format vedem că nu are un rezultat concret, pare mai mult o tactică de tragere de timp aplicată de Federația Rusă. Orice zi cîștigată de Federația Rusă prin participarea la lungi discuții care nu au un rezultat concret pe teren este o zi cîștigată de mașinăria de război a Moscovei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Mai mulți lideri ai Marinelor militare din cîteva țări NATO, reuniți la Conferința navală de la Paris, avertizează asupra amenințării reprezentate de Rusia pe mare, aceasta continuînd să investească în flota sa nordică și în capacitățile subacvatice. Șefii Marinelor au insistat asupra necesității pregătirii pentru o confruntare maritimă în cazul unui conflict deschis cu Rusia. Avertismente din partea unor lideri militari din țările NATO cu privire la amenințarea pe care o reprezintă Rusia pentru Europa au tot apărut în ultimii ani. Ce e nou în atenționările șefilor marinelor militare? În ce măsură liderii politici europeni iau în serios avertismentele care vin deja de cîțiva ani din partea liderilor militari? L-am întrebat pe Cătălin Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).Cătălin Gabriel Done: „Aceste noi avertismente ne arată foarte clar că Europa traversează un moment extrem de dificil din punct de vedere al securității și al apărării. Practic, s-a oficializat trecerea de la logica post-Război Rece la o logică de securitate competițională pe teritoriul european și această logică se încadrează foarte bine în explicațiile Şcolii de la Copenhaga. Ce ne spune Şcoala de la Copenhaga este că în astfel de situații, cînd o mare putere, cum este Federația Rusă, intră în competiție cu un sistem de alianțe, cum sînt cele occidentale – aici mă refer la NATO, Uniunea Europeană –, întotdeauna va căuta să cîștige avantaj vis-a-vis de acest sindrom al inferiorității și va căuta să obțină avantaje strategice pe cîmpul de luptă, avantaje strategice din punct de vedere ideologic, dar și în competiția managementului emoțional. Pentru că Federația Rusă deține în momentul de față avantajul strategic în managementul emoțional și poate influența extrem de mult percepția publică, trăirile noastre. Frica de război a devenit o constantă în rîndul societăților europene. De altfel, ultimul sondaj dat publicității arată că undeva la peste 56% dintre europeni se așteaptă ca în următorii ani Europa să traverseze o perioadă cu turbulențe din punct de vedere securitar și 60% dintre europeni se așteaptă să avem un război deschis cu Federația Rusă.”În ce măsură liderii politici europeni iau în serios avertismentele care vin deja de cîțiva ani din partea liderilor militari?Cătălin Gabriel Done: „Vom vedea asta în săptămînile următoare, pentru că urmează Conferința de Securitate de la München. Știm cu toții că această reuniune oferă cumva startul noilor politici pentru viitorii ani. Vom vedea cum se va poziționa administrația americană vis-a-vis de aceste avertismente, dar cred că schimbul de informații dintre Statele Unite ale Americii și partenerii europeni încă funcționează și această structură de încredere este vitală pentru securitatea noastră. Din păcate, Europa stă foarte prost la capitolul încredere şi nu reușim să ne atingem țintele pe care ni le setăm singuri, pe care le stabilim împreună cu partenerii europeni.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

De la 1 iunie 2026, Ministerul Finanțelor intenționează să introducă o nouă obligație pentru persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor: emiterea facturii electronice în sistemul electronic e-Factura. Concret, asta înseamnă că foarte mulți oameni din zona culturală – jurnaliști, traducători, scriitori, artiști – vor trebui să se conformeze unor proceduri gîndite inițial pentru prestatorii de servicii. Această măsură nu schimbă regimul de impozitare al drepturilor de autor, dar adaugă o sarcină birocratică suplimentară într-un domeniu în care cîștigurile sînt în general mici. Ce presupune exact această obligație? De ce a apărut? Ne-a explicat avocata Luisiana Dobrinescu, specializată în drept fiscal.Ce se schimbă, concret, de la 1 iunie, pentru persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor?Luisiana Dobrinescu: „Vor intra în lumea e-Facturii. Cel puțin așa arată textul reglementărilor de la acest moment. E posibil ca termenul să se mai amîne, e posibil să nu se mai amîne. Această e-Factura e introdusă din 2021 ca legislație și, din perspectiva implementării, acest lucru a avut loc etapizat, pe categorii. Prima dată cei obligați la e-Factura au fost cei care facturau către stat, apoi cei care facturau către alte persoane, firme către firme, să zicem așa, pe înțelesul tuturor. De anul trecut, inclusiv micii profesioniști, meseriașii, toți cei care erau identificați la Registrul Comerţului printr-un cod de identificare fiscală, PFA-urile, adică. Și acum, ultima etapă este a celor care au doar CNP, dar care obțin cu recurență venituri. Aceasta este ultima etapă de implementare a e-Facturii. România este campioană la implementarea e-Facturii, este cel mai avansat stat european. În state care o testează, au introdus-o, ca Spania sau Italia, încă nu este obligatorie pentru toată lumea. (...) Dar e-Factura va fi obligatorie pentru toate statele membre (ale UE). Noi avem cel mai mare deficit de TVA, dintre toate statele membre încasăm cel mai puțin din TVA. Atunci, prin planul PNRR, ne-am obligat la foarte multe lucruri: să luăm măsurile pe care guvernanții noștri de atunci s-au gîndit că ar fi oportun să le luăm pentru diminuarea micii și marii evaziuni. Și una dintre ele este această e-Factură.”De această dată este vorba însă de drepturi de autor, nu de TVA. TVA-ul este altceva, iar pentru drepturile de autor impozitele sînt reținute la sursă în România.Se schimbă ceva în această privință? Luisiana Dobrinescu: „Nu se schimbă nimic. Însă, facturarea aceasta vine din obligațiile de TVA. Directiva 112/2006 este directiva de TVA, care, din 2006, vă dați seama, obligă la facturare. Însă, la noi, în România, nu s-a aplicat. Practic, ce zice directiva aceea de TVA? Că orice persoană impozabilă – și vedeți, nu zice comerciant, nu zice activitate economică, ci orice persoană impozabilă – trebuie să emită facturi pentru operațiunile pe care le desfășoară cu regularitate. Ce înseamnă persoană impozabilă în accepțiunea acestei directive? Înseamnă orice persoană care, în mod recurent, prestează servicii sau livrează bunuri. Tot directiva aceea spune că gestiunea drepturilor de autor este o prestare de servicii. (...) Regimul drepturilor de autor cu reținerea la sursă vizează impozitele directe: impozitul pe venit și contribuțiile sociale. TVA-ul este un impozit indirect. TVA-ul se datorează pentru persoanele care depășesc un plafon de încasări pe an. La acest moment, de curînd, plafonul de încasări este de 395.000 lei. Și atunci trebuie urmărit cine depășește acel plafon. Deci, indiferent de partea de impozit pe venit și contribuții, care rămîn neschimbate. Și atunci, facturarea este efectiv o pîrghie de monitorizare, de contabilizare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

„Mama tuturor acordurilor” – așa a numit președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, acordul comercial semnat săptămîna trecută de Uniunea Europeană și India, după 20 de ani de negocieri. Care sînt domeniile vizate de acordul comercial Uniunea Europeană-India? Ce reprezintă pentru UE și India acest acord? Ce vom exporta, ce vom importa cu taxe vamale reduse sau chiar eliminate? Ne-a explicat Ștefania Moise, consilier politic pe politici agricole la Parlamentul European.Ștefania Moise: „Prin semnarea acestui acord, ne așteptăm ca exporturile din Uniunea Europeană către India să se dubleze pînă în 2032. Asta înseamnă și reducerea sau eliminarea completă a taxelor vamale pentru peste 90% din bunurile pe care noi le exportăm în prezent către India. Și în prezent avem relații comerciale cu India undeva la 180 de miliarde de euro anual. Uniunea Europeană va face anual o economie de 4 miliarde de euro din aceste taxe vamale. Avem deschidere către o piaţă de 1,4 miliarde de oameni, cu o economie în creștere, ceea ce înseamnă că acei oameni vor dori să-și cumpere mai multe produse alimentare sau companiile lor vor dori să-și cumpere mai multe componente electrice, sau mașini, sau echipamente, produse farmaceutice și așa mai departe. Ca să vă faceți o idee, PIB-ul Indiei, produsul intern brut, s-a dublat în ultimii 10 ani. Apoi, nici un alt partener comercial al Indiei nu a primit condiții atît de avantajoase cum a primit Uniunea Europeană. Tarifele la mașini vor scădea de la 110% la 10%. (...) Și ultimul punct, servicii financiare și maritime care au acces preferențial pe piața indiană. India va avea acces la o piață de 450.000.000 de consumatori, populația Uniunii Europene. Va exporta textile, pielărie, pește, creveți, ton și companiile indiene se vor bucura de inputuri la prețuri mai mici. Aici mă gîndesc la chimicalele europene, mă gîndesc la componentele auto pe care le exportăm noi, mă gîndesc la toate aceste metale prețioase, echipamente electrice, avioane care vor ajunge în India la prețuri mai mici. E cea mai amplă liberalizare comercială încheiată de atît de UE cît și de India. Combinate, UE și India reprezintă două miliarde de oameni. Asta înseamnă un sfert din produsul intern brut la nivel mondial, ceea ce, evident, face ca acordul comercial să aibă și o importanță geopolitică foarte, foarte mare în contextul actual.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Alina Purcaru a publicat recent volumul de poezie „Clivaj. Fidelitate”, apărut la Editura Cartier. Ceea ce te surprinde, desigur, de cum vezi cartea, înainte s-o deschizi, este titlul, mai precis felul cum apare titlul pe copertă: cuvîntul „fidelitate” este tăiat cu marker fucsia. Multe dintre poeme sînt narative, sînt texte cu personaje, micropovești dublate adesea de un comentariu eseistic, reflexiv, de o gîndire poetică ce-și propune să sintetizeze, să înțeleagă, să pună în limbaj. Sînt poeme despre „viaţa fetelor şi a femeilor”, cum spune pe coperta a patra Elena Vlădăreanu. Alina Purcaru are multe de spus pe tema asta: de la dragoste şi durere, bucurie şi spaimă, pînă la istoria femeilor reflectată de istoria hainelor sau de istoria treburilor casnice. Adela Greceanu a vorbit cu autoarea despre noua ei carte.Așa s-a numit cartea inițial, „Fidelitate”, și apoi i-ai schimbat titlul în „Clivaj”, dar n-ai putut renunța de tot la „Fidelitate”? Care e povestea acestui titlu sofisticat şi care stîrneşte curiozitatea?Alina Purcaru: „Povestea este că nu păstrăm doar finalul, niciodată. Nu păstrăm doar ultimele concluzii. Păstrăm tot ce a fost înainte. E o carte despre cicluri, începe cu îndrăgostirea și cu sentimentul care te face să crezi că ai putea să schimbi lumea și se termină cu moarte. După care urmează speranță. Şi strînge în ea foarte multe stări pe care le-am și cunoscut și pe care, cu siguranță, foarte mulți dintre noi le cunosc. Am vrut ca toate pachetele astea de stări și de adeziuni să fie acolo, împreună cu punctele de ruptură, de despărțire, de contemplație ale unui parcurs în care poate nu te mai regăsești. Dar e al tău și nu poți să-l negi. Chiar dacă îl tai cu o dungă fermă și, totuși, roz, rămîne acolo.” Unul dintre cele mai puternice poeme din carte este „Paris bonheur”, în care istoria femeilor este descrisă prin istoria hainelor. O istorie a raportării societăţii la hainele femeilor. O istorie a raportării femeilor la haine. Un poem despre dimensiunea politică a hainelor femeii: „Ca şi scrisul/ hainele au o istorie de sînge/ şi privilegiu/ de disciplinare, renunţare şi revendicare/ hainele sînt de cucerit/ de eliberat/ şi de scris”. Cum ai ajuns să formulezi cu atîta precizie aceste lucruri?Alina Purcaru: „Cred că răspunsul simplu este observînd, devenind, pe măsură ce eu, la rîndul meu, am evoluat și am înțeles mai multe lucruri despre lumea în care sîntem: că nimic nu este neutru, că nimic nu este la întîmplare, că totul este infuzat de o istorie și de o dinamică a puterii, inclusiv felul în care sîntem în lume, felul în care ne performăm corpurile, identitățile, iar în cazul femeilor și al hainelor este cu atît mai evident. O istorie a felului în care am fost normate, disciplinate să apărem în societate este implicit și o istorie a opresiunii, și a limitărilor, și a conflictelor, inclusiv conflicte de clasă. Poemul ăsta cred că este unul dintre puținele în care se vorbește explicit despre asta. Nu toate ne-am permis aceleași haine, nu toate ne permitem aceleași haine și ele vorbesc foarte mult despre un loc în lume, despre condiționări, despre privilegii, despre acces, uneori despre condiții extreme și despre modul în care am fost învățate sau disciplinate să ne raportăm la propriile corpuri și la corpurile din jurul nostru. E o întreagă istorie a corpului privit ca parte care nu merită neapărat prețuire sau care nu este valoroasă, care e mereu sub minte. Dihotomia corp-minte are o întreagă istorie. Și atunci mi s-a părut important să mă gîndesc la asta și la cum putem să ne luăm corpurile înapoi și să le revendicăm ca zone legitime, și luminoase, și valoroase, și inteligente, care merită discuția și care merită scrisul și un alt tip de privire.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele Donald Trump avertizează Teheranul că o flotă americană, mai mare decît cea trimisă în Venezuela, o „armadă masivă” se îndreaptă spre Iran. „Sperăm că Iranul va veni rapid la masă și va negocia un acord corect și echitabil – FĂRĂ ARME NUCLEARE – unul care să fie bun pentru toate părțile” a scris președintele american pe rețeaua sa de socializare. În 2025, negocierile nu au dus la un nou acord și Statele Unite s-au alăturat Israelului în bombardarea facilităților nucleare ale Republicii Islamice. Cum se văd aceste presiuni în rîndul populației iraniene? Sînt posibile noi negocieri SUA-Iran pentru un nou acord privind programul nuclear? Cum privesc statele din regiune amenințările și presiunile președintelui american? Am întrebat-o pe jurnalista Carmen Gavrilă, de la Radio România Actualități, specializată în Orientul Mijlociu.Presiunile președintelui Trump pentru a aduce Teheranul la masa negocierilor pentru un nou acord vin într-un context dramatic pentru Iran, după o serie de proteste reprimate cu violență extremă de regim. Cum se văd aceste presiuni în rîndul populației iraniene?Carmen Gavrilă: „De-a lungul timpului, mai mulți analiști iranieni pro-regim au avertizat că Republica Islamică nu poate supraviețui, cel puțin nu în forma actuală, dacă eventuale atacuri din exterior – nu doar militare, ci și politice și economice, prin sancțiuni – dacă astfel de atacuri ar avea loc simultan cu o instabilitate internă, cu revolte interne. Și tocmai am văzut acest scenariu realizîndu-se. Presiunea internațională nu a început odată cu protestele. În acest moment, Republica Islamică este la un nivel maxim de fragilitate. Și asta este și percepția în interior, în Iran. Iranienii cu care am reușit să vorbesc spun că temerea cea mai mare a lor sînt atacurile americane. Discuția în Iran în acest moment este nu despre cînd ar putea fi loviţi, ci sub ce formă și cum va arăta strategia americană. Cei mai mulți analiști și activiști iranieni se așteaptă la lovituri limitate și de scurtă durată, după modelul venezuelean. Senzația în Iran este că președintele Trump nu este un intervenționist în sensul în care au fost percepute Statele Unite pînă acum. Nu favorizează războaie lungi, cum au fost cele din Irak sau Afganistan, ci lovituri scurte, numai că discuția este ce impact ar putea să aibă o intervenție scurtă și ţintită.”Dar în același timp președintele Trump a încurajat protestele sau măcar le-a dat senzația protestatarilor că sînt apărați, că va veni să-i apere...Carmen Gavrilă: „Da, asta este o sursă de i-aş spune chiar durere, din reacțiile pe care le-am adunat pînă acum. Senzația și impresia iranienilor este că din nou au fost păcăliți, din nou au fost părăsiți. Sau se consideră înșelați, cel puțin cei care, din disperare, l-au invocat pe președintele Trump. O astfel de atitudine nu este firească, nu este naturală, nu este specifică iranienilor. Iranienii, încă de la nașterea Iranului modern, în epoca Qajară, au o neîncredere viscerală față de tot ce înseamnă implicarea puterilor străine. Și este justificat totul din punct de vedere istoric. Începutul implicărilor externe ale marilor puteri, în frunte cu Rusia și mai ales Rusia, în Iran, s-au soldat de la bun început, încă de la nașterea Iranului modern, cu pierderi masive de teritorii, cu războaie în urma cărora Iranul a ieșit cu pierderi masive nu doar de teritorii, dar și în ce privește mentalul colectiv. Mentalul colectiv iranian este profund marcat de interacțiunile cu puteri străine. (...) Acum, mulți iranieni se simt cumva prinși între un regim pe care nu îl mai doresc și o comunitate internațională pe care o percep ca neprietenoasă cu ei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În luna ianuarie, agenții Serviciului de Imigrare și Control Vamal al Statelor Unite (U.S. Immigration and Customs Enforcement - ICE) au împușcat mortal doi cetățeni americani la Minneapolis: Renee Nicole Good, mamă a trei copii, și Alex Pretti, asistent medical. Uciderea lor a provocat proteste în Minneapolis dar și în alte orașe americane. Există tensiuni și între autoritățile locale și cele federale. Foștii președinți americani Bill Clinton și Barack Obama i-au îndemnat pe americani să își apere valorile. Ce spun tensiunile din Minneapolis despre situația din SUA? L-am întrebat pe Marius Ghincea, expert în politică externă și de securitate.În materie de imigrație, ce anume ține de autoritățile federale și ce intră în competența statelor sau autorităților locale din SUA?Marius Ghincea: „În general, politica de imigrație și de protecție a granițelor Statele Unite ține de politica federală și de forțele de poliție controlate de către Washington. Din punctul acesta de vedere, autoritățile locale sau statale din SUA au atribuții foarte restrînse. Iar motivul pentru care există tensiuni între autoritățile statale sau locale și autoritățile federale controlate de la Washington sînt legate de faptul că autoritățile locale și statale nu doresc întotdeauna să colaboreze cu autoritățile federale pentru a aresta și deporta un număr semnificativ de imigranți cu statut ilegal pe teritoriul Statelor Unite. Iar din punctul acesta de vedere, multe orașe democrate, liberale din Statele Unite, precum Los Angeles, Minneapolis, Chicago sau New York, au adoptat politici care se numesc Sanctuary City, în care legislația locală, adoptată de consiliile locale ale orașelor, nu permite o colaborare cu autoritățile federale pentru arestarea și expulzarea imigranților ilegali, ceea ce duce la aceste reacții federale în care administrația Trump trimite ofițeri de imigrație în aceste orașe pentru a găsi, aresta și expulza imigranți ilegali din Statele Unite.”Ce impact vor avea tragediile de acum – împușcarea de către agenții federali a unor cetățeni americani – la alegerile de la mijloc de mandat, din toamnă, alegerile pentru Congresul american?Marius Ghincea: „În acest moment, toate sondajele de opinie pe care le avem în spațiul public american arată că majoritatea votanților americani nu sînt mulțumiți cu abordarea extrem de abuzivă pe care administrația americană și Partidul Republican au adoptat-o pentru a expulza cît mai mulți imigranți ilegali. Publicul american rămîne în continuare favorabil ideii de arestare și expulzare a unui număr ridicat de imigranți ilegali, dar nu este de acord cu aceste abordări, cu aceste practici extrem de abuzive care produc tensiuni în masă în marile orașe americane. Deci, din punctul acesta de vedere, avem, se pare, un sentiment public care ar putea să favorizeze Partidul Democrat, ca partid de opoziție care critică aceste măsuri și care pare să fie în asentimentul publicului larg, dar situația electorală se poate schimba. Sîntem abia la începutul anului. Rămîne de văzut cum vor evolua situațiile politice interne și externe, dar și situația economică. Americanii nu votează uitîndu-se doar la un singur subiect, votează și pe subiecte legate de economie, unde Donald Trump are un succes ceva mai semnificativ, pentru că economia americană rămîne destul de activă și pe creștere accelerată.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Care sînt preocupările și așteptările românilor din diaspora cu privire la propriile lor vieți și la viitorul țării din care au plecat? Ce i-a motivat să facă o alegere politică sau alta? Cîte feluri de diaspora avem? Ce-i unește, pînă la urmă, pe oameni atît de diferiți? Cîteva răspunsuri aflăm în studiul „Diaspora neascultată”, realizat de sociologul Barbu Mateescu și publicat de Fundația Konrad Adenauer. „În diaspora, indiferent de opțiunea de vot exprimată în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 2025, antipatia față de politicieni este puternică” – este una dintre concluziile studiului. Invitaţii noştri sînt sociologul Bogdan Iancu şi, din Italia, Miruna Căjvăneanu, jurnalistă, absolventă de științe politice, autoare a unor studii despre diaspora, membră în Consiliul pentru o bună conviețuire din cadrul Zonei Metropolitane - Roma, unde este responsabilă de participare civică și votul cetățenilor europeni. Miruna Căjvăneanu: „Trăiesc în Italia din 1999 şi am văzut o diaspora, o a doua Românie, cum îmi place s-o numesc, care s-a schimbat. A devenit din ce în ce mai conştientă de sine. Iată, în Italia, sîntem deja la a treia generaţie de români. Sînt mulţi români născuţi aici, care au o identitate dublă sau chiar triplă: se simt deopotrivă români şi italieni şi au un sentiment puternic de cetăţenie europeană. Vorbim despre diaspora occidentală. Avem şi diaspora din Statele Unite, din alte ţări – este un puzzle foarte dinamic, foarte bogat, care ar trebui să ne bucure pentru că ne dă o imagine mai bogată a ţării. Cred că este reciproc avantajos să ne considerăm şi parte a României dar şi un motor care poate ajuta România să meargă mai departe. (...) Se spune în România că cei din diaspora nu sînt la curent cu ce se întîmplă în ţară. Dar am putut constata că românii din diaspora, mă refer şi la cei din Italia, pe care-i cunosc, ţin să fie informaţi cu privire la ce se petrece în ţară, vin deseori în ţară, se informează şi participă destul de implicat şi în cunoştinţă de cauză la ceea ce se întîmplă în ţară.”Ce ar trebui să facă statul român pentru diversele comunităţi de români din diaspora? Cu ce ar trebui să înceapă pentru ca românii din diaspora să se simtă ascultaţi?Bogdan Iancu: „Cred că, în primul rînd, ar trebui să o cunoască. Să-și dorească să o cunoască. Şi să răspundă felurilor în care se creează cunoaștere despre această diaspora și altfel decît prin confirmarea temelor care se declină de foarte multe ori în acest apel la tradiții, care adesea e un răspuns la un prezent care nu ne împlinește, nu? Ce societăți au nevoie să elogieze aproape religios trecutul istoric chiar și atunci cînd el a fost problematic? Societăți care nu trăiesc un prezent confortabil. Prin urmare, ar trebui să răspundă motivelor pentru care persoanele astea au abandonat România. (...) Oamenii au nevoie de acces la servicii de educație și de sănătate mai bune și acces la servicii sau birocraţie mult simplificată. (...) Eu mă întreb de ce nu avem un institut de cercetare a migrației și a diasporei românești, la proporţia pe care o are. Nu avem un muzeu. Avem 35 de ani de experiențe de absolut toate felurile, de la migrație sezonieră, white collar, pendulară...  România pur și simplu a răspuns unor dinamici sociale prin absolut toate tipurile de migrație care pot fi imaginate. Ar trebui să avem măcar o instituție care să producă cunoaștere și să o reprezinte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Pentru prima oară de la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, în acest weekend au avut loc, la Abu Dhabi, negocieri pentru pace între Ucraina, Rusia şi Statele Unite ale Americii. Discuţiile s-au încheiat fără un acord dar ar putea continua la începutul lunii februarie. Purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Pescov, a declarat că problema teritorială rămîne de o importanţă fundamentală pentru partea rusă. Preşedintele ucrainean Volodimr Zelenski a declarat că discuţiile au fost constructive. În timpul discuţiilor de la Abu Dhabi, atacurile aeriene ruseşti au lăsat fără curent şi căldură peste un milion de ucraineni. De ce abia acum vedem această formulă trilaterală de negocieri: Rusia. Ucraina, Statele Unite? Unde este Europa la aceste negocieri? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Angela Grămadă: „Disponibilitatea rușilor de a merge într-adevăr spre niște negocieri care să fie eficiente, este foarte, foarte redusă și ucrainenii înțeleg foarte bine acest lucru, dar nu își permit să facă acele concesii pe care Rusia și le dorește, din simplul motiv că atunci ar însemna ca statul ucrainean să își piardă din relevanță și să piardă o parte din acele instituții care arată că țara vecină este un subiect de drept internațional. (...) Federația Rusă poate nu vrea neapărat să se împace cu Ucraina, poate nu vrea neapărat să oprească războiul, pentru că am văzut aceleași atacuri asupra Kievului şi altor orașe din Ucraina, dar cu siguranță nu vrea să-l supere pe Trump. ”Unde este Europa la aceste negocieri?Angela Grămadă: „Europa e cumva prinsă încă în capcana birocraţiei, dar în același timp Europa este prinsă și în dilema morală. Cum ajutăm? Oferim mai multă susținere militară, oferim mai multă susținere pentru a integra Ucraina în Uniunea Europeană, oferim pur și simplu asistență financiară ca Ucraina să reziste din punct de vedere umanitar? Sau pur și simplu așteptăm să se termine războiul și după aceea vom interveni în procesul de reconstrucție a Ucrainei? Eu cred că acum Europa are propria sa dilemă și, deși nu am apreciat foarte mult discursul lui Volodimir Zelenski (de la Davos), mai mult de 80% din argumentele pe care le-a dus în ceea ce privește critica sa față de Uniunea Europeană sînt valide, sînt valabile: trebuie să existe o coeziune mai mare în rîndul statelor membre ale Uniunii Europeane pentru a nu permite ca securitatea europeană să stea la cheremul unor state precum Federația Rusă.”Cum vă explicați faptul că în timpul acestor negocieri de la Abu Dhabi chiar, Rusia a lansat un atac masiv asupra infrastructurii civile a Ucrainei? Angela Grămadă: „Pe de-o parte este vorba despre presiunea pusă direct pe delegația ucraineană care a luat parte la aceste negocieri și care practic astfel era constrînsă să facă anumite cedări. Iar al doilea aspect care trebuie luat în considerare se referă la retorica rusă în ceea ce privește procesul decizional intern din Ucraina. Ei nu au renunțat la tactica de a îngheța, la propriu, societatea ucraineană, adică locuitorii din diferite orașe mari, astfel încît aceștia să se răscoale împotriva propriei guvernări. Ce nu au luat în considerare nici de această dată rușii este faptul că, cu cît atacul este mai consistent asupra Ucrainei, cu atît coeziunea internă socială este mai mare. (...) În sondaje vedem foarte clar că populația ucraineană este în favoarea unor negocieri, dar nu este în favoarea cedării de teritorii și a unei păci injuste. Și asta nu înțeleg cei de la Moscova pînă la capăt. De ce ucrainenii dau dovadă de reziliență în momentul în care sînt supuși unor asemenea presiuni.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Anne Enright este o scriitoare care știe să te cucerească de la primele rînduri. Prin finețea și subtilitatea observațiilor, în combinație cu un umor special. În romanul „Actrița” (Humanitas Fiction, trad. Iulia Gorzo), fiica unei vedete a Irlandei îi scrie și își scrie povestea. Norah ne vorbește despre mama ei, marea actriță Katherine O'Dell, dar ne vorbește și despre ea însăși. Una dintre temele importante ale cărții este relația mamă-fiică. O relație problematică, între o mamă adorată de toată lumea, dar nefericită, și fiica, iubită, dar care crește fără tată, în umbra acestei femei în jurul căreia roiesc diverse personaje. Am vorbit cu traducătoarea cărții, Iulia Gorzo, despre lumea construită de Anne Enright în acest roman, o lume populată de personaje din lumea teatrului și filmului, despre țesătura narativă densă, „fără cusături”, despre emoția și sensibilitatea cu care știe să se apropie scriitoarea de personajele sale. Iulia Gorzo: „Sînt cei doi poli în viața ei: mama asta strivitoare și absența tatălui. La fel de strivitoare. Norah crește cu acești doi monștri în viața ei. De ce îmi place mie foarte mult Anne Enright? Vorbește despre lucruri extrem de grele – că iată, personajul crește cu o mamă problematică, greu de cunoscut, care și înnebunește pînă la urmă, și cu un tată absent – și totuși nici o secundă personajul ăsta, Norah, nu este redus la traumă sau la ideea de traumă. Este un om care trăiește, gîndește și încearcă să înțeleagă. Îmi place foarte mult asta și îmi plac zonele de gri, faptul că apar oameni care comit fapte abominabile, dar nici măcar ăia nu sînt schematizați sau reduși la fapta lor reprobabilă. Sînt personaje cu foarte multe nuanțe. Mi se pare aproape miraculos să avem în epoca asta superficială și mai ales în discursul ăsta public saturat de psihologie pop, mi se pare minunat să avem o autoare care vorbește despre lucruri grele cu atîta subtilitate și care ne lasă pe noi să citim și să cunoaștem personajele așa cum am cunoaște niște oameni.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

„O bucată de gheaţă în schimbul păcii mondiale” a cerut miercuri, la Davos, preşedintele american Donald Trump. În discursul său de la Forumul Economic Mondial, el a anunţat că nu va folosi forţa dar că vrea să înceapă negocierile pentru achiziţionarea Groenlandei. Ulterior, el a declarat şi că a renunţat la impunerea de tarife vamale ţărilor care nu sînt de acord cu preluarea Groenlandei de către SUA. Donald Trump şi secretarul general al NATO, Mark Rutte, au stabilit un acord cu privire la Groenlanda. Liderii țărilor europene se întîlnesc în această seară să discute și să formuleze un răspuns comun la intenţiile lui Donald Trump cu privire la insula arctică. Discutăm aceste noutăţi de pe scena internaţională cu Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Care sînt efectele discursului de ieri al preşedintelui Donald Trump? S-a dezamorsat situaţia extrem de tensionată provocată de intenţiile sale de a prelua Groenlanda şi de ameninţările cu tarife vamale? Raluca Alexandrescu: „Aparent, s-ar spune că da. Declarații mai degrabă, să zicem, liniștitoare sau, în orice caz, care trimit către ideea că s-ar mai fi liniștit lucrurile, am auzit de la secretarul general NATO (Mark Rutte), care a avut cîteva interviuri la Davos, unde, nefăcînd economie de laude la adresa locatarului de la Casa Albă, a anunțat că deocamdată chestiunea este asigurată. Am remarcat totuși în intervențiile secretarului general NATO faptul că a evitat întrebările directe la Groenlanda, spunînd că s-a discutat despre securitatea în zona arctică și despre manierele optime de a alunga sau, în orice caz, de a îndepărta pericolul rusesc și chinezesc de acolo. Ce putem înțelege de aici? E un pic complicat. Deocamdată, măcar, s-a îndepărtat acest butoi de pulbere care părea că va exploda ieri și, pînă la urmă, asta nu s-a întîmplat. Vedem ce se întîmplă în continuare.”Liderii țărilor europene se întîlnesc joi seară să discute și să caute un răspuns comun la intenţiile lui Donald Trump cu privire la Groenlanda. Preşedintele Nicuşor Dan va participa la aceste discuţii. Ce pot face liderii europeni în acest moment?Raluca Alexandrescu: „Mă gîndeam la cum a sunat discursul lui Zelenski, pronunțat astăzi la Davos, adresat liderilor europeni, în care îi implora să aibă, în fine, o poziție fermă şi să se afirme ca putere unitară. A vorbit de faptul că Europa nu reușește încă să dea impresia unității și că se pierde în zîzanii și în tot felul de complexe istorice și de mici rîci istorice care o împiedică să fie o putere unificată. Așa și-a deschis discursul. A amintit filmul «Ziua Cîrtiței» și a spus că de fapt astăzi, el, la Davos, are senzația că retrăiește ceea ce a trăit și cu un an în urmă, tot la Davos, cînd se discuta în aceiași termeni și că nu are senzația că s-ar fi făcut ceva suplimentar. Era un strigăt de disperare, într-un fel, dar și un strigăt menit să scuture un pic liderii europeni. (...) Măsurile pe care Europa le-ar avea la dispoziție, inclusiv instrumentul acela de coerciție, sînt ușor de luat, se spune, pentru că nu necesită o majoritate absolută. Deci acesta ar putea să fie un instrument care să indice o voință a puterilor europene, a puterii europene, ar trebui să spunem, de a da un semnal de fermitate Statelor Unite și lui Donald Trump.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultual 

Președintele Statelor Unite ale Americii Donald Trump a spus miercuri la Forumul Economic Mondial de la Davos: „Voi demara negocieri pentru a achiziționa Groenlanda” precum şi „Nu vreau să folosesc forța. Nu voi folosi forța”, referindu-se la obiectivul său de a prelua insula, pe care o numeşte „un bloc de gheaţă”, în schimbul păcii mondiale. Contextul în care se desfăşoară evenimentul de la Davos este anul acesta extrem de tensionat din cauza intenţiilor preşedintelui american cu privire la un teritoriu al unui stat NATO. Ce consecințe au asupra unității transatlantice tensiunile dintre Donald Trump și liderii europeni? Ce pot face liderii europeni în acest moment? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Camil Pârvu: „Faptul că a menţionat că nu va interveni militar contează. Pentru că puteam să ne gîndim practic la orice. Este într-adevăr un politician care mizează pe neprevăzut, pe faptul că este capabil de foarte multe lucruri ciudate ca să influenţeze mersul lucrurilor. Faptul că azi, într-un tîrziu, a acceptat că nu va ataca un alt stat NATO, aliat, putem spune că e un fapt pozitiv. Dar nu cred că a calmat prea mult spiritele pentru că în continuare el doreşte maximum, doreşte, cum spune el, ownership. Care este un termen de referinţă imobiliară. Nu te gîndeşti la Groenlanda ca la o proprietate imobiliară, ci mai degrabă în termeni politici, de suveranitate. Or, ownership sună un pic ciudat. Dar el asta vrea. Vrea totul.”Ce consecințe au asupra unității transatlantice tensiunile dintre Donald Trump și liderii europeni pe tema Groenlandei?Camil Pârvu: „Cred că sînt ireversibile. Şi dacă nu va mai fi Trump peste trei ani. Trei ani înseamnă un timp foarte lung. Ieri a fost un an de la inaugurarea celui de-al doilea mandat al său – mi se pare că a trecut un deceniu! Intensitatea, densitatea acestor acţiuni este atît de mare, încît în trei ani de zile oricum are timp să schimbe fundamental ce-a mai rămas din relaţia transatlantică. Şi asta-i viziunea lui. El va schimba atît cît va putea, încercînd să fragilizeze, să spargă de fiecare dată cînd se va crea un consens sau o contra-alianţă în interiorul Europei. Trei ani va însemna mult. Or, pentru europeni lucrurile nu se vor mai întoarce la relaţia de acum un an. Nu se va schimba doar SUA, ci şi Europa. Cu toate că are în continuare dependenţe structurale, militare, economice, digitale, totuşi Europa are resurse enorme. Este al doilea bloc economic al lumii şi va mobiliza din ce în ce mai mult aceste resurse pentru o formă de coexistenţă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

12 miliardari dețin mai multă avere decît aproximativ 4 miliarde de oameni, jumătatea cea mai săracă a omenirii, arată ONG-ul Oxfam, în raportul său publicat înaintea Forumului Economic Mondial de la Davos, raport intitulat anul acesta „Rezistenţa la dominaţia bogaţilor”. În 2025, pentru prima oară s-a ajuns la peste 3.000 de miliardari în lume, valoarea averii lor crescînd cu 16,2%, în timp ce ritmul reducerii sărăciei a încetinit de la pandemie încoace. Potrivit raportului Oxfam, miliardarii au de 4.000 de ori mai multe șanse să dețină funcții politice decît cetățenii obișnuiți. De asemenea, raportul vorbește despre influența tot mai mare a oamenilor de afaceri miliardari asupra mass-media tradiționale și digitale. Anul acesta cercetarea urmărește legătura dintre inegalitățile economice și degradarea democrației. Țările unde există mari inechități sînt de șapte ori mai expuse reculului democratic. Cum ajunge inegalitatea economică să încurajeze autoritarismul? În ce măsură e în pericol democrația, în acest context? L-am întrebat pe Radu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Oxfam vorbește despre capturarea statelor de către elite economice. Cum facem distincția între influențele legitime (lobby economic, diplomație) și interesele dubioase, reprezentate de oligarhie, pe care le înfierează acest raport?Radu Uszkai: „Cred că trebuie să ne uităm la comportamentul lor ca actori politici. Să ne uităm, de pildă, la poziția pe care o are acum Guvernul Statelor Unite în relație cu niște încercări ale spațiului comunitar european de a reglementa coloșii din zona tech. Și vedem acolo clar în ce fel și în ce sens influența aceasta politică este văzută ca o cale de a evada sau de a scăpa de anumite reglementări.”Nimeni nu este vinovat pentru că s-a născut într-un sat mic și nu într-un oraș mare, nimeni nu este vinovat pentru că s-a născut în Sud-Estul Europei și nu în Vestul bogat, la fel cum nu e nici un merit pentru cineva care s-a născut într-o familie superbogată și nu într-o familie săracă. Cum pot fi reparate, micșorate măcar aceste discrepanțe cînd - ne spune raportul Oxfam - cei mai bogați conduc, cei mai bogați au cele mai mari șanse să ajungă în poziții politice cu adevărată de influență?Radu Uszkai: „Tăierea privilegiilor politice este răspunsul pe care pot să-l dau acum. Întrebarea ar fi cum ajungem să facem asta, dacă tocmai persoanele ultra-bogate sînt cele care dețin sau au acces la pîrghiile puterii. E un cerc vicios din care, în mod onest, nu știu cum putem ieși. Aș spune ceva cît se poate de simplu. Ok, hai să facem astfel încît piața să funcționeze în modul în care ne spune teoria că ar trebui să funcționeze, luînd în considerare niște elemente morale cît se poate de clare care țin, de pildă, de eliminarea concurenței neloiale. Fiindcă, de fapt, ce fac uneori acești super-bogați este să se pună într-o poziție în care se păzesc de competiție. Aici, politicile naționale care vizează politica antitrust, așa cum i s-ar spune în Statele Unite, sau antimonopol, pot să joace un rol cît se poate de important în a lăsa debușee pe piață care pot crea ulterior posibilități economice cît se poate de clare. Pe de altă parte, sînt sceptic că totul se poate rezuma și poate fi rezolvat exclusiv prin politici fiscale. Politicile fiscale pot juca un rol, însă, în absența capacității statului de a-și îndeplini sarcinile, datoriile, angajamentele contractuale pe care le are cu cetățenii, orice discuție devine desuetă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Președintele Statelor Unite ale Americii Donald Trump a anunțat că va impune tarife vamale de 10%, începînd cu 1 februarie, pentru cele 8 state europene (Danemarca, Finlanda, Suedia, Franța, Germania, Țările de Jos, Marea Britanie și Norvegia) care nu sînt de acord cu preluarea Groenlandei de către SUA. Tarifele vor crește la 25% de la 1 iunie dacă cele opt state continuă să se opună. În weekend, mii de persoane au protestat în Danemarca și în Groenlanda față de planurile președintelui american cu privire la Groenlanda. De ce își dorește Donald Trump atît de mult Groenlanda? Ce consecințe au asupra unității transatlantice tensiunile dintre Donald Trump și liderii europeni pe tema Groenlandei? Care ar fi scenariul ideal de depășire a acestei crize? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea europeană”. Robert Lupițu: „Am mai avut crize în interiorul alianței transatlantice de la fondare încoace, criza Canalului Suez, criza cu războiul din Irak, unde multe țări nu au vrut să se ralieze Statelor Unite, și aici ne referim în principal la Franța și la Germania. Însă, parcă de această dată vorbim de cea mai gravă criză de la fondarea NATO, pentru că este o criză în interior, în care un stat membru fondator dorește să achiziționeze, fie printr-un act de proprietate, fie printr-o anexare – sînt termenii folosiți –, un teritoriu semi-autonom, care face parte din NATO, al unui alt stat membru fondator, deși aceste discuții ar putea fi foarte bine rezolvate și discutate în interiorul alianței transatlantice, pentru că, trebuie să spunem, pretențiile legate de securitatea arctică pe care Statele Unite le invocă, sînt legitime, și anume pericolul rusesc și chinez.”Care ar fi scenariul ideal de depășire a acestei crize?Robert Lupițu: „Scenariul ideal de depășire a acestei crize ar fi, fără doar și poate, o soluție negociată din punct de vedere strategic și militar în interiorul NATO, împreună cu un pachet economic bilateral transatlantic Europa-Statele Unite, atît în ceea ce privește Groenlanda, cît și în ceea ce privește relația transatlantică per ansamblul său. Ideea de a avea o amprentă militară nordatlantică mai puternică în Oceanul Arctic, în Groenlanda nu trebuie să fie exclusă. O regăsim și în ultimele declarații ale summit-urilor NATO. Și asta ar fi o recunoaștere a intereselor legitime americane în această zonă. Vorbim despre protejarea, respectarea și apărarea principiilor care țin de ordinea internațională bazată pe reguli și anume suveranitatea și autodeterminarea Groenlandei. Şi nu în ultimul rînd capacitatea Europei de a arăta că este un partener egal, dar că în egală măsură nu se clintește în momentul în care partenerul transatlantic indispensabil, și repet, indispensabil, poate avea anumite solicitări care sînt greu de digerat.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Will Evans este fondatorul uneia dintre cele mai importante edituri americane care se concentrează pe traduceri. În Statele Unite ale Americii, se publică în măsură covîrșitoare autori de limba engleză. Piața editorială americană este dominată de cîteva edituri cu sediul la New York, în Manhattan. Will Evans a înființat Deep Vellum în 2013, la Dallas, Texas, tocmai pentru a-i publica pe cei subestimați de editurile din capitala culturală a Americii. Așa au apărut în SUA cărți de Andrei Kurkov, Mihail Șișkin, Mircea Cărtărescu, Tatiana Țîbuleac, Magda Cârneci. Will Evans a venit la București pentru cîteva întîlniri precum și pentru lansarea ediției în limba engleză a romanului „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac, apărută la Deep Vellum, în traducerea Monicăi Cure.Adela Greceanu  a stat de vorbă cu Will Evans despre piața editorială americană și editura Deep Vellum, fondată ca răspuns la monopolul reprezentat de cele cinci mari edituri newyorkeze, despre scriitorii români pe care îi are în portofoliu, despre puterea traducerilor literare de a crea punți. Will Evans: „Credem că fiecare persoană este un cititor și merită să facă parte din viața literară, intelectuală. Dar, prea des, modul în care sînt organizate interesele corporatiste în țara noastră a făcut ca majoritatea oamenilor să fie excluși. Sînt făcuți să creadă asta: cărțile sînt doar pentru oamenii bogați sau pentru cei care merg la universitate, dar chiar nu este cazul. Trebuie să ne asigurăm că aceste cărți sînt o parte activă a implicării tuturor în societatea noastră. (...) Nu ar trebui să fie așa, dar în Statele Unite este considerat un act politic să faci cărți traduse. Vorbim despre literatura română. Ce știu americanii despre România? Ce știu americanii despre Rusia, Ucraina, Israel, Palestina sau Mexic? Nu știm nimic despre vecinii noștri, darămite despre restul lumii, iar traducerea este o parte importantă a acestui lucru. Cultura americană are o istorie și o tendință de a nu interacționa cu restul lumii, unde exportăm cultură. Noi nu importăm multă cultură la scară largă. Și acest dialog dintre America și restul lumii și dintre american și cetățeanul lumii, este ceva de care avem multă nevoie. Așa că a traduce cărți în engleză este un act politic: de a aduce americanii în dialog cu restul lumii, astfel încît să nu se mai uite la lume ca la un străin, să nu-i dezumanizeze pe străini, ci să se poată vedea reflectați în străin și să realizeze că internaționalul ne include, diversitatea ne include și că nu putem face nimic singuri.” Despre Tatiana Țîbuleac spune că este o autoare care se potrivește foarte bine cu profilul editurii Deep Vellum. Will Evans: „Peste jumătate din lista noastră de traduceri, peste jumătate din lista noastră în general, sînt cărți scrise de femei. Asta a fost întotdeauna o piatră de temelie pentru ceea ce face Deep Vellum, pentru că, atunci cînd am început, doar un sfert dintre cărțile care apăreau în baza de date a traducerilor (din SUA), erau scrise de femei. Noi ne dorim să fie cel puțin jumătate - un obiectiv ușor de atins. Așa că Tatiana se potrivește foarte bine. Noi spunem despre «Vara în care mama a avut ochii verzi» că este un fel de «De veghe în lanul de secară» european. E un incredibil roman de voce despre maturizare și are ceva unic.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Ce sărbătorim de Ziua Culturii Naționale într-un an de austeritate bugetară și după creșterea TVA pentru carte? Ce rol poate avea cultura în societatea de azi, marcată de falii profunde și tensiuni alimentate și prin dezinformarea și manipularea care circulă nestingherite pe rețelele de socializare? Mai poate cultura să spună azi o poveste coerentă și onestă despre o națiune, poveste în care să se regăsească o largă majoritate? Ce are de spus cultura română pe plan internațional? Am întrebat-o pe Corina Șuteu, expertă în politici culturale, fostă ministră a culturii.Corina Șuteu: „Eu cred că ce ar trebui să încurajăm ar fi ca miniştrii culturii și ai educației să facă un lobby la nivelul guvernului ca prim-ministrul să considere cu adevărat că zona educației și a culturii este o zonă prioritară pentru securitate. Că noi vorbim foarte mult despre înarmare, în materie de securitate, dar nu vorbim despre faptul că tu degeaba te înarmezi, dacă conștiința cetățeanului tău nu este înarmată. Înarmată spiritual. El trebuie să se înarmeze el însuși cu capacitatea de a analiza lucrurile și de a ști cum să răspundă. Or asta se produce doar prin educație și cultură. (...) Cred că în momentul de față problema este că noi n-am creat alternative și am mers, într-un fel, automat pe ideea că cultura există, cu toții o iubim și, vai de mine, ce bună e ea și cum ne va salva ea de la sine. Or, ca şi democrația, cultura trebuie apărată. Trebuie să fii conștient că acestea sînt spaţii fragile. Nu sînt date de la sine. Nu cresc în pom.”Sigur că această perspectivă a culturii ca scut sau ca armă le poate oferi culturii și oamenilor din cultură anumite avantaje, dar nu există și un risc aici în sensul de instrumentalizare a creației?Corina Șuteu: „Riscul ăsta există întotdeauna. Dar atunci nu mai vorbim despre cultură, ci despre propagandă. Frontiera dintre propagandă și artă este întotdeauna una extrem de delicată. Doar că, dacă ești atent, îți dai seama că artele îți stimulează spiritul critic, pe cînd propaganda îți adoarme spiritul critic. Adică, un tip de artă complet instrumentalizat este ca un soi de mantră, ca un soi de intoxicare cu idei care nu sînt neapărat ale tale și pe care nu le supui nici unui fel de chestionare. Pe cînd întîlnirea cu arta, intersecţia cu diversitatea propunerii artistice sau a dialogului intelectual îţi aduce tocmai dezvoltarea capacității de a privi lucrurile critic. Și de a le privi critic nu în sens negativ, ci de a le privi prin dezbatere. Adică de a te poziționa față de lucruri și a face alegeri conștiente.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Acordul comercial dintre Uniunea Europeană și blocul economic regional din America de Sud MERCOSUR (Brazilia, Argentina, Paraguay și Uruguay) – negociat vreme de peste 25 de ani – a fost adoptat, recent, de Consiliul Uniunii Europene. Odată intrat în vigoare, acordul va crea una dintre cele mai mari zone de liber schimb din lume, cu peste 700 milioane de consumatori. Parcursul acestui acord a fost sinuos. Acordul prevede eliminarea progresivă a tarifelor pentru majoritatea schimburilor comerciale. Dar a stîrnit și reacții critice din partea unor guverne și proteste din partea unor sindicate agricole. Sîmbătă, 17 ianuarie, urmează semnarea oficială a documentului la Asuncion și apoi, în următoarele luni, ratificarea în Parlamentul European și în parlamentele naționale. Ce implicații va avea ratificarea acordului pentru țările europene și țările MERCOSUR? Am întrebat-o pe Cristina Cionga, directoare adjunctă a Forumului Agricultorilor și Procesatorilor Profesioniști din România (FAPPR). Cîteva țări se opun acordului: Franța, Polonia, Austria, Irlanda și Ungaria. Iar Belgia s-a abținut de la vot. De ce?Cristina Cionga: „Aceste țări consideră că nu sînt suficiente garanții că piața agricolă a Uniunii Europene nu va suferi distorsiuni. Și, într-o oarecare măsură, aș spune că au dreptate. De fapt, fermierii din toate țările membre sînt temători. Se vorbește despre invadarea pieței europene cu produse mult mai ieftine, care vor scoate pur și simplu din business fermele europene, producătorii europeni. Personal, nu cred deloc în așa ceva, într-o astfel de perspectivă, pentru că negociatorii europeni au fost foarte buni în a impune trei lucruri majore. Deschiderea controlată și graduală a pieței europene pentru exportatorii MERCOSUR, protejarea sectoarelor celor mai sensibile prin cote, contingente tarifare. Deci nu vor intra cantități nelimitate în Uniunea Europeană la taxe vamale mici. Vor fi niște cote stabilite și negociate la sînge, care sînt mult sub nivelul importurilor actuale din MERCOSUR, să o spunem, și care vor crește treptat și controlat. Există prevederi privind activarea clauzelor de salvgardare. Asta înseamnă că la un moment dat, în cazul în care se constată că importurile din MERCOSUR distorsionează piața europeană și afectează calitatea vieții fermierilor europeni, concesiile pot fi suspendate temporar. Și, în al treilea rînd, nu se face nici un fel de compromis de la standardele de calitate. UE a reușit să impună în acord, cel puțin pe hîrtie, ca importurile care vor intra din MERCOSUR să aibă aceleași standarde de calitate proprii UE.” Standardele europene de mediu și bunăstare animală sînt mult mai stricte decît în țările MERCOSUR. Cum poate fi evitată o competiție considerată incorectă, în care fermierii europeni respectă reguli mult mai stricte, dar cu costuri mult mai mari de producţie?Cristina Cionga: „Într-adevăr, aceasta este teama fermierilor și e o teamă justificată. Pentru că în Uniunea Europeană sînt impuse tot felul de reguli și nu sînt simplu de respectat. Sînt reguli privind calitatea producției, bunăstarea animalelor și amprenta agriculturii asupra mediului. Și atunci evident că nu putem accepta o concurență neloială din această perspectivă. Spuneam însă că cel puțin pe hîrtie lucrurile ar trebui să funcționeze pentru că, în primul rînd, standardele de calitate sînt aceleași. Chiar așa se numește acest concept, clauze în oglindă. (...) Există un întreg sistem de control la frontiera UE și săptămîna trecută, la o întîlnire ad-hoc a miniştrilor agriculturii, s-a discutat mult despre formarea unui grup operațional pentru întărirea controlului calității, întărirea controlului la frontieră și auditarea exportatorilor la ei acasă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Protestele din Iran, care au început în 28 decembrie 2025, ca reacție la situația economică și prăbușirea monedei naționale, s-au transformat în manifestații contra regimului de la Teheran. Autoritățile au blocat accesul la internet. Forțele de securitate au tras asupra protestatarilor și organizațiile pentru drepturile omului vorbesc despre sute de morți. Președintele american Donald Trump ia în considerare o intervenție a Statelor Unite în Iran pentru a pune capăt violențelor autorităților iraniene. Prin ce se remarcă protestele de acum față de altele din ultima vreme? Reza Pahlavi, fiul exilat al ultimului șah al Iranului, a încurajat protestele și a îndemnat la grevă națională. Dar ce reprezintă Reza Pahlavi pentru iranienii de azi? La ce să ne așteptăm din partea președintelui Statelor Unite? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).Ioana Constantin-Bercean: „Dacă va fi o transformare sau o schimbare a Republicii Islamice sau a conducerii, aceasta rămîne de văzut. Pentru că au mai avut loc astfel de proteste. Cel din 2009 a fost unul de mare amploare și, totuși, guvernul a rămas în picioare sau fundamentele politico-religioase-militare au rămas în picioare. Însă devine deja o chestiune de cînd și nu dacă: fie conducerea Republicii va aborda o nouă orientare privind, în primul rînd, politicile interne dar și cele externe, fie se va produce o tranziție sau, de ce nu, se vorbește inclusiv despre o schimbare de regim. Dar avem date concrete referitoare la sensibilitățile populației interne iraniene privind o schimbare de regim din exterior. (...) Trebuie să acordăm iranienilor creditul de a protesta pentru ce-și doresc ei și de a-și impune o conducere în termenii și condițiile lor. Pentru că, pe cît de mult și-ar detesta sau ar dori schimbarea propriului guvern, pe atît de mult iranienii sînt împotriva oricărui fel de ingerință externă.”În vară Israelul a atacat Iranul în ceea ce s-a numit războiul de 12 zile. În ce măsură acest conflict a slăbit încrederea iranienilor în regimul de la Teheran? Ioana Constantin-Bercean: „Încrederea populației iraniene în propria conducere este slăbită de foarte mulți ani, poate chiar de două, trei decenii. Dar în momentul în care o forță externă a atacat Iranul - sigur că iranienii spun fără motiv, aceasta este o discuție în sine - și am avut inclusiv victime civile, populația s-a strîns în jurul steagului, cum se spune - este celebra expresie americană, rally around the flag. Deci, în momentul în care iranienii s-au simțit amenințați de un alt element decît propria conducere, s-au reunit în jurul propriului guvern. Sigur, nu 100% din populație, dar mare parte a populației. Încrederea în guvern nu aș spune neapărat că a crescut atunci, dar totuși Iranul, după ce s-a repliat, după primele 24-48 de ore de șoc, a răspuns, a urmat acea perioadă de aproape două săptămîni, cu un schimb de lansări de rachete și de atacuri reciproce între Israel și Iran și totuși iranienii consideră că din acel război au ieșit bine. Sigur că propaganda de stat a alimentat această narațiune, iar acela a fost un moment în care guvernul, actuala conducere iraniană ar fi putut să se reconcilieze cu propria populație.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Care sînt consecințele – pentru Statele Unite ale Americii dar și la nivel mondial – ale primelor măsuri luate de președintele american în 2026? În 3 ianuarie, forțele speciale americane l-au capturat pe președintele Venezuelei, Nicolas Maduro. În 7 ianuarie, Donald Trump a retras SUA din peste 60 de organizații internaționale. Şi tot la începutul anului, Donald Trump a reluat ideea că SUA au nevoie de Groenlanda din motive de securitate națională. Despre toate acestea vorbim cu politologii Vlad Adamescu şi Răzvan Petri, fondatorii platformei „Politică la minut”.  Vlad Adamescu: „Preşedinţii americani au de obicei o fereastră de oportunitate: primii doi ani din mandat, adică pînă la midterms (alegerile de la jumătatea mandatului), alegerile pentru Congresul american – care vor avea loc în noiembrie anul acesta, în SUA. Aceea este perioada de putere maximă, în care de obicei au şi Camera Reprezentanţilor, şi Senatul şi pot să-şi îndeplinească agenda. Trump a fost un preşedinte cu un neobişnuit succes în a-şi îndeplini propria agendă. Vedem acel Project 2025, care se spunea că este agenda lui politică. S-a dovedit că era agenda lui politică şi a reuşit să îndeplinească o majoritate covîrşitoare a lucrurilor care erau scrise acolo. Vedem mici victorii ale opoziţiei, ale democraţilor, mai ales ale opoziţiei mai de stînga, acei democraţi socialişti din jurul lui Bernie Sanders, zona Mamdani – s-a tot discutat şi în România despre victoria sa la New York, dar acolo oricum cîştigau democraţii. Vedem însă o opoziţie slabă în general, care n-a putut să se organizeze. Democraţii, chiar dacă o să cîştige – pentru că de obicei partidul de opoziţie cîştigă midterms –, par în continuare paralizaţi şi nu prea ştiu unde să meargă, nu prea văd care sînt liderii potenţiali pentru a conduce partidul la victorie în alegerile din 2028. Poate guvernatorul Californiei, Gavin Newsome.” Pînă nu de mult trăiam într-o lume pe care mulți au numit-o „sfîrșitul istoriei”, în care liberalismul a cîștigat, într-o lume globalizată a organizațiilor, a cooperării internaționale. Ce s-a schimbat odată cu revenirea lui Trump la Casa Albă, odată cu acest fenomen MAGA? Care sunt punctele de divergență între viziunea lui asupra Americii și cele peste 60 de organizații și tratate internaționale pe care le-a abandonat acum?Răzvan Petri: „Asta e o dezbatere foarte interesantă pentru că într-adevăr, pînă nu de mult trăiam în „sfîrșitul istoriei” al lui Fukuyama, pe care l-a declarat în anii ʼ90. El spunea că am ajuns la apogeul evoluției acestui sistem și că liberalismul și ordinea bazată pe reguli au cîștigat și vor domina relațiile internaționale pentru un viitor previzibil. Ceea ce se întîmplă astăzi este, evident, decesul acestei ordini. Deces cumva anunțat odată cu alegerea lui Donald Trump, pentru că știam ce va face mișcarea MAGA odată ce va ajunge din nou la putere. Ceea ce este diferit este că nu știm care este noua ordine. Mulți spun că ne-am întors undeva pe la 1700-1800, la ordinea în care domină realismul în relațiile internaționale, balansul și contrabalansul de putere. Might is right, cum se spune, dreptatea e a celui puternic. Eu sînt de acord mai degrabă cu o abordare care vine dinspre doi profesori americani, Goddard și Newman, care spun că ne aflăm într-o ordine neoregalistă. Pentru că Donald Trump nu urmărește neapărat interesul național american, ci mai degrabă interesul clicii sale. Ei ne explică acțiunile administrației Trump printr-o logică de clică care relaționează cu alte clici, cu alți oameni pe care ei îi văd puternici, care ignoră statele și suverenitatea națională, și care vor nu numai să domine politic, dar vor și să cîștige material de pe urma tranzacțiilor internaționale.  Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuţie!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Andreea Ionescu-Berechet este scenaristă şi are un doctorat în Cinematografie şi Media, predă la Facultatea de Litere din Bucureşti şi a publicat două cărţi de non-ficțiune, „Divele lui Stalin” şi „Diva socialistă”. Romanul „Sus e numele meu, Ila!” este debutul său în proză şi a apărut la Editura Corint. Povestea o are în centru pe Ila, o fată care ajunge la orfelinat, după ce tatăl ei moare în Primul Război Mondial iar mama hotărăşte că nu-şi poate creşte singură cele patru fete. Viaţa la orfelinat, la Grădina de copii, cum i se spunea în epocă, e plină de greutăţi, de la foamea îndurată de fete pînă la violenţa extremă din partea directoarei şi, mai ales, a uneia dintre îngrijitoare, poreclită Mistreaţa. Şi totuşi, în această lume dură, există şi mici oaze de lumină şi căldură: prietenia cu Agatha şi cu Lica. Și tot la orfelinat, Ila își descoperă talentul la desen. Sînt mai multe figuri de femei atent construite în carte: începînd cu Ila însăşi, continuînd cu mama ei, Maica, apoi prietena iubită, Agatha, dar şi Anne Melis, la care Ila va sta în gazdă la Constanța. Povestea Ilei se desfășoară într-o lume românească interbelică deloc idilică, o lume în care se dezvoltă în voie antisemitismul, o lume cu o majoritate a populației săracă și analfabetă. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Andreea Ionescu-Berechet despre romanul său de debut. Andreea Ionescu-Berechet: „Eu am dorit să scriu romanul ăsta și pentru că, ani de zile, am tot fost bombardați cu tot felul de imagini idilice ale perioadei interbelice. Or, nu era deloc idilică. Era o lume dură, în care se întîmplau crime pe stradă, în care oamenii erau îndemnați să-și urască alți semeni și rata de mortalitate infantilă, de analfabetism, de copii dați în grija statului, de copii exploatați prin muncă era incredibilă.”Viața la orfelinat este plină de greutăți.Și, totuși, în această lume dură, cu multă violență, există și mici oaze de lumină și bucurie - relațiile de prietenie cu Agatha și cu Lica. Cum ați construit lumea orfelinatului? Andreea Ionescu-Berechet: „În primul rînd e o lume a surorității. Ele sînt toate niște victime ale directoarelor, care erau foarte dure cu ele dar cărora, pe de altă parte, le și păsa de ele, pentru că se umileau în fața altora, mai puternici, ca să obțină cîțiva saci de cartofi sau de mălai. Lucrurile astea sînt reale. De la bunica mea (care a fost la orfelinat) am aflat o singură poveste de nedreptate. Aceea în care directoarea aruncă niște bomboane de la balcon, înainte de Crăciun. Și mi-am dat seama că e un univers concentraționar, într-un fel.”Sînt mai multe figuri de femei atent construite în carte: începînd cu Ila însăşi, continuînd cu mama ei, Maica, apoi prietena iubită, Agatha, dar şi Anne Melis, la care Ila va sta în gazdă la Constanța.Andreea Ionescu-Berechet: „Anne Melis e partea luminoasă a poveștii. Dacă cineva e sensibil și ar putea considera prima parte a romanului un pic cam dură și cam solicitantă din punct de vedere emoțional, odată întîlnindu-se cu Anne Melis, parcă respiră. Anne Melis e tot ceea ce Ila n-a avut de la mama ei. Anne Melis are o gîndire magică, e o femeie simplă, dar foarte inteligentă. Anne Melis o hrănește pe Ila și își închipuie că, în altă parte, și feciorul ei va primi o supă caldă, că gestul ei are un răspuns imediat în realitatea de la Istanbul sau unde și închipuie ea că e băiatul ei.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele Donald Trump s-a adresat miercuri seară națiunii americane, de la Casa Albă, într-un discurs despre realizările sale din ultimele 11 luni și despre ce urmează. Am vorbit cu analistul politic Mihail-Valentin Cernea despre discursul președintelui american, despre cele 11 luni din al doilea mandat al său precum și despre alegerile intermediare care vor avea loc în 2026 în SUA și care vor decide noua componență a Congresului. Discursul despre starea națiunii, „State of the Union”, este o obligație constituțională a președintelui american.De regulă e susținut la începutul anului în fața Congresului. Un discurs televizat către națiune e un exercițiu politic obișnuit, fără vreo încărcătură simbolică sau politică specială. Ce este excepțional de data asta este momentul ales, anume sfîrșitul anului.De ce credeți că a ales Donald Trump să vorbească acum, către sfîrșitul anului, și nu să spună ce are de spus în discursul obișnuit despre stare națiunii?Mihail-Valentin Cernea: „Pot fi mai multe motive pentru care a ales acest moment. În primul rînd, pentru că e un fel de a atrage atenția asupra lui - și el e tot timpul în căutare de tot felul de scheme, de metode prin care poate să atragă atenția asupra propriei persoane. Ne place să credem că omul ăsta e foarte complicat, dar nu este de fapt foarte complicat. Un al doilea motiv la care mă pot gîndi, dar aici evident că doar speculez, este legat de faptul că economia lui Trump nu merge bine în lumea reală, dincolo de realizările cu care acesta se laudă. Economia lui Trump nu merge bine, metodele sale protecționiste probabil că vor afecta din ce în ce mai tare economia americană în perioada care urmează și ar fi bine să te lauzi acum, nu cînd vor începe problemele cu disponibilitatea bunurilor pe piața americană din cauza tarifelor lui Trump. (...) De asemenea, un al treilea motiv la care mă pot gîndi este ca să-și asigure cumva spatele politic, pentru că s-ar putea, nu știm încă, dar s-ar putea să ia o decizie foarte controversată la un moment dat și anume aceea de a efectua o operațiune militară specială în Venezuela. Decizie care sigur nu va fi populară în rîndurile americanilor.” În 2026 vor avea loc în Statele Unite alegerile intermediare, care vor decide noua componență a Congresului american. Cum stau în preferințele publicului democrații, pe de-o parte și republicanii, pe de altă parte?Mihail-Valentin Cernea: „Ambele partide sînt foarte nepopulare. Democrații rămîn în continuare nepopulari și pentru că leadership-ul democrat nu s-a dovedit a fi foarte abil în ochii propriului electorat, au pierdut foarte multe bătălii ușoare cu Trump, inclusiv la ultima bătălie legată de blocarea guvernului, de shutdown-ul bugetar. Mulți dintre cei care votează democrați au fost dezamăgiți că parlamentarii democrați nu s-au luptat cum ar fi trebuit și e clar un partid într-o criză, care are nevoie de un nou leadership, care să îl ducă mai departe spre 2028, să cîștige alegerile. Și asta bineînțeles că-i ajută pe republicani care, chiar dacă Trump devine din ce în ce mai nepopular, alternativa nu e neapărat plăcută, mai ales pentru americanul de centru, americanul moderat, care nu se uită cu mare drag nici către democrați.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Zilele acestea au avut loc la Berlin consultări între mai mulți lideri europeni, reprezentanții Statelor Unite ale Americii și președintele ucrainean Volodimir Zelenski privind un posibil acord de încetare a focului. S-a discutat despre garanții de securitate solide din partea Uniunii Europene și a Statelor Unite și măsuri de redresare economică pentru Ucraina. Istoricul Armand Goșu, specialist în spațiul ex-sovietic, analizează discuțiile recente despre o posibilă încetare a focului.Președintele Zelenski a anunțat că Ucraina este gata să renunțe la obiectivul aderării la NATO, cu condiția să primească în schimb garanții solide de securitate din partea Statelor Unite și a altor țări, prezentînd această acceptare drept un compromis pe care-l face în vederea încheierii unui armistițiu. Ucraina are înscrisă în Constituție aderarea la NATO. Cum de președintele Zelenski a venit cu această nouă poziție? Armand Goșu: „În condițiile presiunilor americane, în condițiile în care e greu de imaginat pe termen scurt o aprobare din partea tuturor țărilor membre pentru intrarea Ucrainei în NATO, e greu de crezut că se creează un context favorabil aderării Ucrainei la NATO. Și presiunile din partea Rusiei sînt foarte mari, și americanii par convinși nu doar de faptul că Ucraina nu are ce căuta în NATO, ci mai mult decît atît: că NATO nu trebuie să se extindă spre Est și, în primul rînd, nu trebuie să se extindă spre vreuna din țările din fostul spațiu sovietic. Sigur că e în Constituția Ucrainei dar constituțiile se schimbă, nu? Constituțiile sînt făcute de oameni, la referendum, cum ai decis într-un fel, acum poți să decizi în alt fel. Constituțiile nu sînt bătute în cuie pe vecie, nu sînt biblii, totuși. În același timp, mi se pare foarte rațional din partea lui Zelenski, dacă obține niște garanții solide de securitate, să caute să deblocheze aceste negocieri, în condițiile în care asupra lui se pun presiuni uriașe din partea administrației Trump și el trebuie să găsească soluții. (...) E bine că Zelenski e deschis la soluții. Pînă la urmă e o competiție între Moscova și Kiev: cine-l convinge pe Trump că-i de bună credință și cine blochează aceste negocieri de pace? Nici Putin, și nici Zelenski nu vor să-și asume faptul că resping planul de pace a lui Trump.”Președintele american Donald Trump propune retragerea trupelor ucrainene și ruse din zonele de conflict și declararea unei zone demilitarizate și libere economic. Care ar fi această zonă și cine ar administra-o?Armand Goșu: „Lucrurile sînt total neclare. Să vedem discuția cu rușii, să vedem ei ce răspund la aceste prevederi. E vorba de acel procent de 25%: zona fortificată din regiunea Donețk, care are Kramatorsk, Slaviansk ca puncte centrale. În jurul acestor localități a fost construit un sistem de fortărețe după 2014. Rușii nu sînt capabili să ocupe zona respectivă, dacă o vor face, va dura foarte mult timp, singura soluție pentru ei ca să scurteze acel timp ar fi să folosească o bombă nucleară tactică, ceva mai puternic decît la Hiroshima și Nagasaki, dar e un risc foarte mare, un risc politic, pe care Putin evită să și-l asume. Or, în momentul ăsta, rușii încearcă, cu ajutor american, să-i oblige pe ucraineni să cedeze un teritoriu pe care rușii nu pot să-l cucerească. Ucrainenii spun așa ceva e imposibil de acceptat. Discuția asta a făcut ca acea zonă fortificată să capete o simbolistică aparte și, în funcție de evacuarea ei de către ucraineni și cîștigarea ei de către ruși fără luptă, să fixezi cîștigătorul războiului. Dacă ne uităm pe sondajele de opinie din Ucraina, vedem că majoritatea populației se opune unei astfel de cedări. Cum să cedezi un teritoriu pe care rușii se chinuie din 2014, de fapt, să-l ocupe?”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

S-au împlinit 10 ani de la istoricul Acord de la Paris privind schimbările climatice. Ce s-a întîmplat în această perioadă, în ce măsură statele semnatare au respectat prevederile acordului, cum s-a schimbat în 10 ani situaţia climatică la nivel global? Am întrebat-o pe activista de mediu Ana-Maria Pălăduș, vicepreședinta asociației REPER21. Obiectivul Acordului de la Paris, adoptat în 2015 de 195 de state ale lumii, era limitarea creşterii temperaturii medii la nivel global la mai puţin de 2 grade Celsius. Ce reprezintă temperatura medie la nivel global?Ana-Maria Pălăduș: „Temperatura medie globală, așa cum îi spune și numele, reprezintă o medie aritmetică a tuturor temperaturilor pe care le înregistrăm la nivel de glob. Ținta de 1,5 grade se raportează la perioada preindustrială. Și întotdeauna cînd auzim de creșteri sau de scăderi de temperaturi medii globale, ne raportăm la această perioadă. Pentru că, odată cu Revoluția Industrială, la nivel global, am început să folosim combustibili fosili, adică petrol, cărbuni și gaze naturale, pe care noi pînă atunci nu îi foloseam. Acești combustibili, adevărat aur negru, cu o putere calorică incredibil de mare, am început să îi folosim în mod accelerat în ultimele două secole. Această utilizare a venit cu foarte multe părți bune pentru că ne-am dezvoltat într-un ritm absolut incredibil, raportat la ce știau generațiile de pînă atunci. Am descoperit trenul, toată industria, agricultura industrială și așa mai departe. Numai că a venit și cu un revers al medaliei și anume că prin utilizarea acestor combustibili fosili emitem gaze cu efect de seră în atmosferă, care contribuie la creșterea temperaturilor medii globale. Acesta e efectul de seră antropic – generat de om. Iar limitarea la 1,5-2 grade față de perioada preindustrială este considerată de către oamenii de știință, de către climatologi, la nivel global un prag dincolo de care sistemul climatic global poate să producă niște pagube foarte importante asupra noastră ca umanitate. Și de aceea această încercare de a limita ideal la 1,5, în cel mai rău caz la 2 grade Celsius.”Ce s-a întîmplat între timp, ce au făcut statele semnatare ale acordului, în ce măsură şi-au respectat angajamentele?Ana-Maria Pălăduș: „S-au întîmplat lucruri, aș începe cu cele relativ pozitive. Acordul de la Paris a presupus ca statele care au semnat acest angajament să publice periodic Contribuții Naționale Determinate, prin care arată ce eforturi fac la nivel național pentru a se menține în această țintă de 1,5 respectiv 2 grade Celsius. Și recent au fost publicate ultimele, în luna noiembrie, pentru COP30, care tocmai s-a terminat în Brazilia. Partea mai puțin bună este că sîntem în continuare pe o traiectorie de creștere a emisiilor de gaze cu efect de seră. (...) Din punct de vedere științific, considerăm că maximum 2 grade este o creștere pe care putem să o ținem în frîu și care să fie relativ decentă. Peste 2 grade, sînt studii care au apărut, o să avem fenomene meteo extreme din ce în ce mai pronunțate, secete prelungite, precipitații foarte abundente, bruște, creșteri ale nivelului mărilor și oceanelor. Adică o să fie incomparabil mai greu decît ce trăim în prezent și nu o să fie la fel de greu pentru toți. Asta e o chestiune foarte importantă pe care trebuie să o avem în vedere: că nu sîntem cu toții egali în fața schimbărilor climatice.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

După săptămîni de proteste în mai multe orașe din Bulgaria, culminînd, în 10 decembrie, cu o amplă manifestație la care au participat zeci de mii de oameni în toată țara, guvernul bulgar al premierului Rosen Jeleazkov a demisionat. Nemulțumirile celor din stradă au fost îndreptate spre proiectul de buget pe 2026, care prevedea măriri de impozite și de contribuții sociale, dar și spre rolul lui Delyan Peevski în guvern. Delyan Peevski este un controversat om de afaceri și mogul media, sancționat de SUA și Marea Britanie pe baza Legii Magnitsky și acuzat de opoziția bulgară că ar controla sectoare cheie ale societății – justiție și servicii de securitate. Bulgaria a avut, din 2021 pînă acum, șapte runde de alegeri parlamentare anticipate. De la 1 ianuarie 2026, Bulgaria trece la euro. Despre toate acestea discutăm cu jurnalistul bulgar Stilyan Deyanov. Dacă e să căutăm o constantă în politica din Bulgaria ultimilor ani, atunci acea constantă este instabilitatea. Din 2021 pînă acum au avut loc șapte tururi de alegeri parlamentare anticipate. E o problemă constituțională, adică de regim politic? Sau pur și simplu scena politică e atît de fragmentată încît alianța devine foarte fragilă?Stilyan Deyanov: „Cred că stabilitate și instabilitate trebuie definite. În Bulgaria, în timpul instabilității, cum ați spus – mai multe guverne, șapte runde de alegeri, foarte mulți premieri interimari –, Bulgaria a îndeplinit criteriile pentru adoptare a monedei euro. Ironic sau probabil logic, cînd a venit stabilitatea – cu un guvern stabil format din cele mai mari partide mainstream din țară –, după un an, economia Bulgariei nu mai arată bine. Una dintre primele măsuri ale acestui guvern, la începutul anului, a fost să mărească salariile în instituțiile de forță – în Ministerul de Interne, în servicii, în armată – cu 50%. Proiectul de buget pe 2026 prevedea încă o mărire de 10%. În același timp, creșteau taxele, contribuțiile la pensii, creștea și deficitul bugetar. Datoria Bulgariei, care este una dintre cele mai mici, prin raportare la PIB – a fost sub 25% –, a început să crească vertiginos și se așteaptă să ajungă la 38%. Și aici, comparația cu România este foarte interesantă, pentru că acest fenomen, stabilitate politică-instabilitate economică, a fost descris în Bulgaria ca „scenariul românesc”. Ne temem să nu avem un scenariu românesc.”Proiectul de buget pe 2026 a fost retras după primele zile de proteste, dar oamenii au continuat să iasă în stradă.De ce? Stilyan Deyanov: „Pentru că modul în care acest guvern și în special Delyan Peevski a acționat în acest an a fost foarte agresiv. Şi protestele din 2013 au fost împotriva lui Delyan Peevski, care pe vremuri, nefiind calificat pentru acest lucru, a fost propus să fie șeful tuturor serviciilor secrete din Bulgaria. Atunci întrebarea protestelor a fost: cine? Cine l-a numit pe Delyan Peevski șeful serviciilor din țară? Delyan Peevski a fost simbolul statului capturat, al justiției capturate, al serviciilor capturate, al instituțiilor capturate, de foarte mulți ani. Însă, pînă de curînd, el a stat ascuns. Juca din umbră. Era deputat, dar nici măcar nu venea în Parlament. După ce a fost sancționat pe Legea Magnitsky, în 2021, el a apărut prima dată în Parlament după mulți ani și a spus o să mă vedeți mai mult. Și de atunci, el vrea să arate tuturor concurenților politici, dar și americanilor: eu sînt cel care conduc această țară, dacă doriți să faceți ceva aici, faceți cu mine. Cred că această schimbare a fost vizibilă în ultimul an și pe plan politic, nu doar pe plan economic sau al serviciilor.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Dan Lungu a publicat recent volumul „Sub gravitația memoriei. Reportaje (auto)biografice” (Editura Polirom). O carte atipică. Pentru că topește în ea proză, memorialistică, eseu, într-un demers de recuperare a unor momente din istoria personală și din istoria colectivă. Textul cu care se deschide cartea este un eseu despre amestecul biografiei/autobiografiei în ficțiune, o analiză a complexității acestui melanj inevitabil atunci cînd scrii și o definire a autobiografiei ca domeniu extins, unde încap mult mai mult decît întîmplările concrete ale propriei vieți. Printre altele, aflăm din această carte povestea fabricii de zahăr de la Ripiceni, înființată la 1900 pe malul Prutului, fabrică ce avea să fie sursă de finanțare, în interbelic, pentru mișcarea sionistă și pentru avangardă. Sau povestea celebrei „Cărți de bucate” semnate Sanda Marin, o carte care „timp de mai bine de 80 de ani a învățat România să gătească”. Dar și multe povești despre avangarda literară și artistică, un subiect care-l fascinează pe autor. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Dan Lungu despre „Sub gravitația memoriei. Reportaje (auto)biografice”. Dan Lungu: „Una dintre concluziile mele e că, de fapt, tot ceea ce facem stă, într-un fel sau altul, sub imperiul memoriei. Chiar dacă nu conștientizăm acest lucru. Așa cum nu conștientizăm gravitația – noi reușim să fim ceea ce sîntem și stăm vertical și în picioare pe pămînt cu ajutorul gravitației –, la fel și identitar stăm cu picioarele pe pămînt și sîntem ceea ce sîntem cu ajutorul sau sub imperiul memoriei. Și, așa cum nu conștientizăm gravitația, nu conștientizăm nici memoria. Dar pe măsură ce realitatea virtuală, epoca post-adevărului, deepfake-urile vor fi tot mai rafinate și mai înspăimîntătoare, cu atît mai mult va însemna memoria pentru noi, memoria curată, memoria cunoscută la modul sănătos. Pentru că o altă concluzie la care am ajuns este că rescriind memoria cît mai departe de ideologie și cît mai departe de minciună, de fapt ne proiectăm un viitor mai bun și mai corect pentru copiii noștri. Pentru că memoria nu e legată doar de trecut, memoria e legată de cum ne construim viitorul. Și reflecțiile asupra memoriei cred că se vor îndesi. Eu simt imperios nevoia să meditez la aceste lucruri.”Definești trecutul drept o „planetă străină”, chiar și trecutul personal. De ce?Dan Lungu: „Am avut multă vreme senzația că știu foarte bine cine sînt, ce-am făcut, de unde vin, dar, pe măsură ce am început să meditez, să rememorez, să înțeleg lucrurile în context, mi-am dat seama că știu foarte puține despre mine și nu numai din cauza lacunelor de percepție și de memorie, ci și pentru că trăim într-o lume construită colectiv, într-o lume interdependentă, în care totul poate fi înțeles în context și trebuie înțeles în context și atunci, propriul nostru trecut e o planetă străină. Reportajul e o formă de cunoaștere a propriului tău trecut și a modului cum el se articulează cu contextul și cu trecutul celorlalți. Pentru că în autobiografie nu intră doar întîmplările absolut directe, intră și acele întîmplări ale celorlalți, pe care fie le-ai auzit povestite, fie le-ai citit în presă, fie le-ai văzut de la distanță, dar care te-au marcat, te-au tulburat, te-au emoționat destul de puternic încît să schimbe ceva în tine. Și, de fapt, despre acele întîmplări tu nu știi foarte multe, știi doar impactul lor asupra ta. Dar din trecutul tău fac parte și acele întîmplări pe care, iată, le poți explora printr-un reportaj de tip autobiografic, istoric, dar literar. Aceste povești dau sens memoriei și dau sens reconstrucției – poveștile sînt o manieră de a gestiona memoria – și am ținut tot timpul la partea lor estetică.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Judecătoarea Raluca Moroșanu a spus azi, în deschiderea conferinței de presă a Curții de Apel București că îl susține pe colegul său Laurențiu Beșu și că tot ce a spus el este adevărat. Judecătoarea se referă la mărturia judecătorului Beșu din documentarul „Justiție capturată” realizat de Recorder. Documentarul de două ore este rezultatul unei investigații jurnalistice de un an și jumătate și „încearcă să explice mecanismele complicate prin care sistemul judiciar, un pilon cheie al oricărui stat democratic, a ajuns să fie capturat de un grup de interese format din magistrați și politicieni.” Platforma Declic și asociația Funky Citizens au lansat o petiție adresată președintelui Nicușor Dan și premierului Ilie Bolojan prin care se cere modificarea Legilor Justiției. Am vorbit cu avocatul Adrian Rista despre dezvăluirile din zilele acestea şi problemele sistemului de justiţie. Cum vă explicați curajul judecătoarei Raluca Moroșanu de a declara, în fața președintei Curții de Apel, că-și susține colegul care face dezvăluiri despre cum au ajuns să se prescrie mari dosare de corupție, prin schimbarea completurilor de judecată sau tergiversarea dosarelor?Adrian Rista: „Din punctul meu de vedere, aș începe din altă parte. A alege cariera de magistrat este un act de curaj. Prin răspunderea pe care o are un magistrat trebuie să existe și o anumită doză de curaj conștient, nu un curaj inconștient. Pentru că este foarte clar că în activitate, lucrurile care se petrec sînt atît de importante, atît la nivelul fiecărui caz, cît și la nivelul societății, ca întreg sistem de justiție, încît nu cred că poți să devii un magistrat bun fără să ai o doză de curaj. În același timp, după conferință, nu pot să nu observ că mai multe asociații ale magistraților discută despre introducerea sistemului de avertizor de integritate în justiție, ceea ce astăzi este prohibit. Eu sper ca această presiune pe care o fac asociațiile profesionale să dea rezultate și să existe un sistem de avertizor de integritate în cadrul profesiei, unde se poate vedea dacă fiecare avertizare este făcută în folosul sistemului sau sînt aceste dispute între magistrați. M-aș bucura să existe un sistem prin care magistrații să capete o voce mult mai clară într-un cadru instituțional atunci cînd se întîmplă asemenea lucruri.”De unde ar trebui început pentru modificarea Legilor Justiției, astfel încît să nu mai fie posibile tergiversări ale dosarelor pînă la termenul de prescripție?Adrian Rista: „Nu doar pentru prescripție, prescripția este o problemă care este în discuție. Din ce am observat, am văzut că există disponibilitate din partea președintelui, a premierului și a ministrului justiției. Cred că în acest dialog este firesc să stea la masa discuțiilor, și nu cred că a negocierilor politice, ci a discuțiilor despre sistem și a soluțiilor pentru sistem, evident, magistrații, celelalte profesii juridice și, evident, și societatea civilă. Pentru că justiția este o chestiune care ne interesează pe toți. Discutăm despre puteri în stat și despre conflicte între ele. Nu există absolut nici o putere fără Constituție, iar Constituția provine de la popor. Atîta timp cît există oameni în stradă, și chiar dacă nu sînt toți oamenii în stradă, este destul de clar că avem un conflict – nu vreau să fie înțeles într-un sens exacerbat. Există o nemulțumire, cel puțin. Nu cred că problemele sistemice vor fi rezolvate în stradă sau în proteste, dar protestul este de luat în seamă. Este o formă de exprimare constituțională. Și cetățenii spun prin asta că nu se întîmplă ceea ce ar trebui. (...) Sper să existe un dialog structurat instituțional astfel încît să existe modificări legislative care să rezolve mult mai multe probleme decît prescripția.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

De astăzi intră în vigoare în Australia legea care interzice accesul copiilor sub 16 ani la rețelele de socializare. Ce impact are și în ce măsură protejează într-adevăr copiii de conținutul dăunător la care sînt expuși pe rețele? Care e reacția societății? Dacă nu printr-o interdicție radicală, atunci cum îi putem proteja pe copii dar și pe adulți de toxicitatea de pe social media și cum îi ferim, cum ne ferim de riscurile pentru sănătatea mintală provocate de rețelele sociale? Ne-au răspuns Bogdan Manolea, consultant juridic, specialist în dreptul tehnologiei informațiilor, și Bogdan Lungu, doctorand la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din Cluj, amîndoi membri ai Asociației pentru Tehnologie și Internet.Care a fost miza acestei interdicții?Bogdan Lungu: „Miza, din cîte au declarat persoanele care au împins în față această nouă lege, era protecția copiilor de conținut dăunător pe internet, de efectele nocive ale algoritmilor de recomandare, de conținutul extremist, de orice ar fi împiedicat dezvoltarea lor socială și psihologică normală. (...) Criticii acestei legi s-au plîns de faptul că legea n-a fost pusă în dezbatere și în consultare publică, iar activiștii pe drepturi digitale, ca și noi, la rîndul lor au punctat că acest regulament și această lege nu rezolvă problema de fond. Dacă miza era protecția copiilor de anumite efecte nocive ale algoritmilor de recomandare pe internet, se prea poate ca acest set de legi să încurajeze alte moduri prin care copiii să fenteze reglementarea sau să îi mute de pe o platformă pe alta. Se prea poate ca legislația respectivă doar să mute utilizatorii dintr-un loc în altul păstrînd problema de fond, anume modul în care sînt monetizate aceste companii, modul în care ele depind de extracția de date de la copii pentru a personaliza feed-ul și pentru a livra reclame personalizate.”Pe social media copiii sînt expuși la mult conținut toxic, dăunător, periculos. Cum pot fi protejați altfel decît printr-o lege care să le interzică accesul?Bogdan Manolea: „Aici trebuie să ne uităm în primul rînd la cauza problemelor. Dacă vorbim despre toate relele care se întîmplă pe internet, ele sînt similare cu toate relele din viața reală și să credem că de mîine o să găsim o soluție miraculoasă prin care toți copiii vor fi protejați este absolut iluzoriu. Și atunci cred că trebuie să discutăm, și în anumite cercuri se discută, mai precis despre riscurile la adresa sănătății mintale provocate de rețele sociale sau alți mari jucători și care pot să afecteze în mod semnificativ tinerii. Dacă rezumăm problema la acest aspect, trebuie să vedem cum ne raportăm la o soluție. Există o posibilă soluție legislativă? Sau trebuie să fie un cumul de soluții care implică poate o mică parte legislativă, dar în mare parte trebuie să ne adresăm altor segmente? Și aici Uniunea Europeană are, prin articolul 28 din DSA (Digital Services Act), mai multe discuții care merg pe mai multe paliere și care încearcă să implice mai mulți specialiști. Și asta mi se pare esențial. Adică nu e o problemă doar tehnică sau doar de reglementare, ci este o dezbatere la care participă și sociologi, și antropologi, și psihologi, și specialiști în adicții. Ce ne spun ei este că în primul rînd unde putem acționa este la nivelul platformelor. Adică putem foarte bine să gîndim niște legi și să ne dăm cu pumnul în piept, dar soluția cea mai bună pentru acest tip de problemă este să-i spui platformei să nu mai folosească design adictiv în felul în care acționează. Sau, un alt exemplu concret, în loc să facă partea de infinite scrolling, să aibă un sistem măcar opțional de paginare, în care utilizatorul vede că se termină informația și trebuie să dea click ca să ajungă pe pagina următoare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

În noua Strategie de Securitate Națională a SUA se vorbește despre perspectiva „ștergerii civilizaționale” a Europei și se indică drept responsabile UE și alte instituții transnaționale. Totodată, în document se arată că Europa rămîne vitală din punct de vedere strategic și cultural pentru SUA. Iar comerțul transatlantic rămîne unul dintre stîlpii economiei globale și ai prosperității americane. Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, analizează documentul publicat recent şi relaţia SUA-UE. Strategia marchează o întoarcere la interesele naționale concrete: documentul pune accent pe securitatea internă, pe puterea economică și pe reducerea intervenționismului global. Nu e neapărat o surpriză – e în spiritul sloganului/imperativului „America First”. E, totuși, primul document strategic de interes cu adevărat internațional care afirmă această orientare foarte deschis.Camil Pârvu: „Este un document foarte important și care oficializează schimbări care au avut loc în ultimele luni într-un ritm accelerat. Și este o viziune asupra relațiilor internaționale, o viziune asupra lumii, asupra valorilor, asupra partenerilor, a inamicilor. Este și o viziune politică, este și o viziune dincolo de morală, e o viziune istorică. Mi se pare unul dintre cele mai interesante documente, chiar dacă este pe locuri absurd și foarte violent în descrierea problemelor Europei, de exemplu, și e simplificator într-un mod nu foarte inteligent. Este un document care rămîne, cred, în istorie, pentru că marchează o turnură după 80 de ani de auto-identificare a Statelor Unite ca un actor nu doar principal pe plan internațional, dar și purtător al unor valori, al unor tipuri de relații internaționale, spre cu totul altceva. Nu este chiar o perspectivă izolaționistă, nu este un fel de retragere (nu ne mai interesează lumea, ci doar propria noastră țară), ci este o viziune tot globalistă, numai că într-o altă cheie, a relațiilor foarte tranzacționale.”„Problemele mai mari cu care se confruntă Europa includ activitățile UE și ale altor organisme transnaționale care subminează libertatea politică și suveranitatea, politicile de migrație care transformă continentul și generează conflicte, cenzura libertății de exprimare și suprimarea opoziției politice, scăderea natalității și pierderea identităților naționale și a încrederii în sine” scrie în Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite ale Americii. De ce această critică la adresa UE într-un document despre strategia de securitate a SUA?Camil Pârvu: „Pentru că sînt elementele care într-adevăr opun destul de puternic Europa Statelor Unite. Ceea ce vedem acolo sînt mai multe puncte cheie. Unul este cel al așa-zisei cenzuri. Este vorba despre faptul că Europa, după Al Doilea Război Mondial, are cu totul altă înțelegere a libertății de expresie decît Statele Unite. Înțelesul constituțional american, fondat pe primul amendament și pe jurisprudența Curții Supreme Americane de atîta timp, este că libertatea de exprimare este cea mai largă cu putință. Și că există foarte, foarte puține ipostaze în care această libertate ar putea fi restrînsă. Mai mult, se referă inclusiv la o libertate a corporațiilor, nu doar a indivizilor. Pe cînd în Europa, lecția învățată după Al Doilea Război Mondial este că nu poți să nu cenzurezi discursul urii într-o măsură semnificativă. Pentru că discursul urii nu rămîne doar un discurs, ci se transformă în violență politică, într-o propagandă care poate duce la exterminarea unor grupuri semnificative, cum a fost cazul în Al Doilea Război Mondial. Și atunci, tradiția politică europeană este că libertatea de exprimare nu este absolută. Este limitată de anumite legi, pe care apoi le aplică inclusiv rețelelor sociale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

S-a lansat recent „Raportul de Monitorizare a Capturării Media: România”, realizat de Institutul Internațional de Presă (IPI) și Centrul pentru Cercetare în Mass-Media și Jurnalism (MJRC). Un studiu care vorbește despre importanța independenței instituțiilor care reglementează mass-media, a transparenței în materialele de presă și despre fondurile publice folosite în presă. De ce se numește așa acest raport: de monitorizare a capturării media? L-am întrebat pe Răzvan Martin, de la ActiveWatch, co-autor al raportului. Răzvan Martin: „Este vorba despre un fenomen. Traducerea e un pic brutală, dar media capture e termenul în limba engleză și e o transpunere în spațiul media a fenomenului state capture, a capturării statului. Este vorba de fapt despre corupție. Așa cum instituțiile statului pot fi capturate de diverse grupuri de interese și vorbim în cazul ăsta despre corupție, așa și entități media pot fi, la nivel local, național, european, subordonate intereselor puterii, fie ea putere politică sau economică. Și de multe ori avem de-a face cu acest tip de triunghiuri de relații incestuoase: presă, economic, politic. Și de multe ori economicul, adică patronatul de presă, are interese de business în cu totul alte domenii. Iar presa este instrumentul cu care adeseori își negociază respectivele interese de business în raport cu mediul politic. Noi am văzut și vedem, din păcate, în continuare asta în România, dar nu e nicidecum un fenomen autohton. Este de fapt o manifestare locală a unui fenomen global și care este, pînă la urmă, expresia tipului de relații de putere capitalistă, într-un fel. În momentul în care capitalul devine atît de puternic încît nu numai că deține și controlează agenda presei, dar se folosește de asta pentru a-și impune interesele sau a-și negocia interesele economice în raport cu decidenții, cu puterea politică. În Franța se poate observa de asemenea acest fenomen, cu mari companii cu interese în zone energetice sau în industria de apărare și care dețin imperii mediatice.”Raportul ține cont de „Regulamentul european privind libertatea mass-media” care a intrat în vigoare în august 2025 și pe care statele membre ale Uniunii Europene sînt obligate să-l respecte. De ce era nevoie de acest regulament comun privind libertatea presei?Răzvan Martin: „Pentru că s-a observat la nivelul Uniunii Europene că există probleme sistemice care afectează mass-media, cele despre care vorbeam la început și, de fapt, ele sînt mai largi decît fenomenul capturării media. Discuția a fost amplificată de niște evenimente tragice, asasinarea unor jurnaliși, cum a fost jurnalista din Malta, jurnalistul din Slovacia, un jurnalist în Grecia. Toate astea s-au întîmplat în ultimii 10 ani și asta a alertat decidenții de la Bruxelles, la nivelul Parlamentului și al Comisiei Europene, mai ales al Comisiei, pentru că acolo e inițiativa legislativă. S-a conștientizat că avem o problemă cu libertatea presei. Libertatea presei, libertatea de exprimare sînt drepturi fundamentale cuprinse în carta de funcționare a Uniunii Europene, iar Uniunea Europeană trebuie să ia măsuri sistemice, deci prin reglementări, pentru a proteja aceste drepturi. Dreptul la libertate de exprimare vine în paralel cu dreptul publicului la a accesa informații. Și pentru asta ai nevoie de o presă liberă, independentă și mai ales de o diversitate a informațiilor.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural