Podcasts about radio rom

Potrivit unei cercetări recente realizate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), peste jumătate dintre români consideră că regimul comunist a fost „un lucru bun”. Două treimi consideră că Nicolae Ceaușescu a fost „un lider bun”, iar aproape jumătate sînt convinși că „se trăia mai bine” înainte de 1989. Aceste percepții sînt puternice mai ales în rîndul tinerilor, care nu au memoria directă a perioadei comuniste. Cum se naște, așadar, nostalgia comunistă? Ce rol joacă factori precum deziluzia față de prezent, inegalitățile sociale ori incertitudinile economice și cum pot fi manipulați oamenii pornind de la aceste sentimente? O cercetare despre fenomenul nostalgiei pro-totalitare în mediul online, realizată de Didona Goanță, consultant de comunicare strategică și colaborator al IICCMER, ne arată cum funcționează aceste mecanisme de manipulare. Autoarea studiului a analizat 200 de postări care promovează figura lui Ceaușescu drept un lider autentic și mare patriot și vorbesc despre realizări ale regimului comunist și a descoperit că doar aceste 200 de postări au avut 130 de milioane de vizualizări. Didona Goanță: „În analiza mea am plecat de la două teme mult dicutate în spaţiul public. Prima este sondajul pe care l-aţi aminit, realizat de ICCMER. Dacă pentru segmentul de vîrstă 60+ putem găsi nişte argumente legate de nevoia lor de a adera la astfel de ideologii, ne-am întrebat cu toţi ce se întîmplă cu tinerii. De ce persoane care nu au trăit în comunism ajung să fie interesate de astfel de materiale de propagandă totalitară? Am fost interesată să văd dacă există în mediul online astfel de materiale şi cum se raportează tinerii la ele. A doua temă a fost cea legată de războiul hibrid. Nu ştiu cît de mult conştientizăm, dar cel puţin în ultimul an, social media a devenit un cîmp de luptă unde dezinformarea, manipularea, fake news au un singur scop: acela de a remodela mentalul colectiv şi de a distorsiona percepţiile în rîndul tinerilor. Nu întîmplător am analizat TikTok-ul. Mi-au mai atras atenţia nişte statistici, alarmante şi ele. În România avem cel mai mare număr de conturi de TikTok pe cap de locuitor. Avem 9 milioane de conturi, dar este interesant că acest număr a crescut brusc. În 2023 aveam 7 milioane, un an mai tîrziu ne-am trezit cu 9 milioane. Avem cel mai slab nivel de competenţe digitale din UE. Media este undeva la 76%, noi avem 46%. 90% dintre aceste conturi sînt înregistrate cu vîrsta între 13 şi 35 de ani – aşadar tineri care nu s-au născut, nu au crescut în comunism. Şi statisticile legate de timpul petrecut pe aceste reţele spun că în medie 2 ore şi jumătate se stă pe aceste reţele şi segmentul principal de vîrstă este undeva la 18-24 de ani. Dacă punem toate aceste elemente cap la cap, vorbim de o pepinieră importantă de tineri care sînt predispuşi la tot ce înseamnă manipulare, propagandă, fake news.”Cum poţi concura pe rețelele de socializare cu conturile crescute artificial, cum poţi să ajungi la oamenii deja expuşi la manipulare şi fake news?Didona Goanță: „Cu fermele de trolli şi de boţi nu prea poţi concura, ele cred că există în orice societate. Dar alte ţări au înţeles cît de periculos este acest fenomen şi au încercat să le izoleze. Noi pînă acum nu am făcut nimic. Cred că putem să vorbim în primul rînd de educaţie. Dar educaţia şi educarea nu se fac de la o zi la alta, avem nevoie de enorm de mult timp. Mai este o problemă: noi vedem aceste 130 de milioane de vizualizări dar nu ştim cum au fost ele internalizate de public. Corect ar fi să începem ample studii sociologice care să segmenteze exact acest public de 13-35 de ani, ca să înţelegem cum s-au raportat ei, ce au preluat din aceste mesaje şi apoi să începem să ajungem, cu informaţia, ţintit, către ei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România

1 Decembrie 2025. 107 ani de la Marea Unire. Ce reprezintă azi Ziua Națională? Ce înseamnă patriotism? Ce sărbătorim la 1 Decembrie? Care a fost contextul care a permis Marea Unire? L-am întrebat pe istoricul Cristian Vasile. Cristian Vasile: „Simplu spus, (la 1 Decembrie) sărbătorim Marea Unire, o încununare a unei lupte naționale, derulată mai ales în secolul al XIX-lea, pentru că ideea națională s-a conturat tîrziu, ca la multe alte popoare europene, nu suntem noi primii sau ultimii. Și a fost un mare noroc, în primul rînd. Asta nu prea spunem cu glas tare. A fost un mare noroc pentru că la fel de bine se putea întîmpla să nu se realizeze Marea Unire. Marele noroc a fost prăbușirea mai multor imperii. Prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, prăbușirea Imperiului Rus. (...) Aceasta este conjunctura: prăbușirea imperiilor și o foarte bună organizare a elitei – mai ales a elitei din Transilvania, care a permis încununarea Unirii și unificarea Banatului și a Transilvaniei –, a elitelor culturale, bancare românești, pentru că românii din Ardeal dezvoltaseră și o mică și mijlocie burghezie, spre deosebire de Basarabia.” Cuvîntul patriotism nu a însemnat mereu ceea ce înseamnă astăzi. Care era semnificația sa la momentul Marii Unirii?Cristian Vasile: „Cei de la 1918, în linii mari, aveau doi termeni pentru ceea ce înțelegem noi azi prin patriotism. Vorbeau și de patriotism, dar vorbeau și despre naționalism. Naționalism era un fel de sinonim cu ideea națională. Nu ajunsese să fie compromis de o dreaptă extremă, de o dreaptă radicală. Adică și Iuliu Maniu și Mihai Ralea, deși politicieni de centru-dreapta, de centru-stânga și național-liberali, foloseau acești termeni. Problema este că în anii '30, mai ales odată cu ascensiunea extremei drepte, acest termen de naționalism începe să capete o nuanță peiorativă. Și intelectuali progresiști, intelectuali de centru încep să realizeze această mutație semantică și încep să se distanțeze de folosirea termenului de naționalism și adoptă termenul de patriotism. Sigur că a fost o perioadă de tranziție. Și termenul de românism a ajuns să fie compromis pentru că era utilizat demagogic, populist, de către legionari, de către cuziști, pentru că noi de fapt avem două fațete principale ale fascismului. Legionarismul, dar și cuzismul, partidul lui Octavian Goga, din păcate, și al lui A. C. Cuza.” Cum poți astăzi să spui că ești patriot fără să fii confundat cu acel naționalism periculos și extremist?Cristian Vasile: „Cred că o poți dovedi nu doar prin ceea ce spui, ci mai ales prin ceea ce faci. Și prin ceea ce scrii, prin ceea ce oferi spațiului public, cultural, politic. Cineva care se remarcă doar prin vorbe, care e un demagog, cred că nu poate fi socotit un patriot, un om care își iubește țara. E nevoie de fapte și, de fapt, pledoaria noastră ar trebui să fie pentru patriotismul faptelor.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Gabriela Adameșteanu are carte nouă. Se numește „Meserii nerecomandate femeilor” și a apărut la Polirom. Este o carte despre viață și literatură și, mai ales, despre tensiunea dintre viață și literatură. Gabriela Adameșteanu povestește cum a fugit ani de zile de meseria de scriitoare pe care o considera periculoasă și cum s-a simțit vinovată că a ales, totuși, să scrie și să publice, în loc să trăiască o „viață normală”. Dar e și o carte despre lumea românească din interbelic și pînă spre zilele noastre, cu complexitatea ei, cu tulburările ei profunde și de multe ori violente, care au afectat, inevitabil, viețile oamenilor. Sînt aici și mărturisiri despre cum și-a scris Gabriela Adameșteanu celebrele romane, cum au fost primite, despre distanța dintre personajul literar și prototipurile sale, despre cum era să fii scriitoare în ultimele decenii de comunism, cînd elogiul suprem era că „scrii ca un bărbat”. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Gabriela Adameșteanu despre această carte de istorii personale, istorie literară și istorie pur și simplu. Gabriela Adameșteanu: „Și cînd nu scrii, tu aduni material: pe tine, în primul rînd, tu ești primul tău obiect pentru manipulat, pentru cercetat, pentru disecat și, în al doilea rînd, o faci și cu ceilalți, mai mult sau mai puțin. Sigur, sînt scriitori atît de narcisiști – pentru că în meseria asta a noastră e mult narcisism –, că nu ies niciodată din ei, din pielea lor. Și au atît de multă imaginație și-și construiesc cărți numai pe trăirile și experiențele lor, încît ceilalți sînt mai apărați de ei. Dar alții nu. Eu am dat niște citate pe la motto-uri care sînt destul de fioroase. Despre scriitorul ca spion – lucru pe care l-au spus scriitori mari: John le Carré era de meserie scriitor de romane foarte bune de spionaj și Amos Oz a scris despre un agent secret. Sînt oameni care au pus față-n față cele două meserii și au văzut asemănările. Deci este această parte pe care o putem judeca sub aspect moral. Bine, tu nu iei un om și pur și simplu îl descrii în cartea ta. Pentru că, și dacă-ți propui acest lucru, nu-ți iese. Dar iei vorbe, descrieri, iei niște lucruri pe care le-ai păstrat în mintea ta și se construiește din asta un personaj. Chiar și criticii literari privesc uneori superficial și spun ăsta-i un roman autobiografic – mi s-a întîmplat și mie. Sau, dacă reușesc să afle prototipurile, imediat le denunță. Nu-i chiar așa. Procesul e mult mai complicat. Dar eu, cînd am început să scriu, aveam un sentiment de vinovăție. Nici nu știu dacă publicasem cartea sau doar fragmente – «Drumul egal al fiecărei zile», despre ea e vorba – și erau mici scene din adolescența mea, mici fraze și visam noaptea că mă-ntîlnesc cu prietenele mele, cu colegii și dau din colț în colț și nu știu cum să mă comport. (...) Există nenumărate situații în care se plătește greu această meserie. Și nici nu se cîștigă ca la literatura comercială.”Vorbiți și despre scrisul ca salvare. „Scrisul închide de obicei rănile sufleteşti, transformându-le într-un produs parte material, parte spiritual” spuneți la un moment dat. Cum ați descoperit asta? V-a ajutat să nu mai fugiți de scris?Gabriela Adameșteanu: „Aproape toți oamenii care au mari pierderi în viața lor au perioade depresive și le trăiesc, conștient sau nu. (...) Poți să te gîndești că scrisul te-a ajutat după ce ai depășit, după ce ți-a apărut cartea, după ce ai trecut în altă etapă. Întotdeauna cînd ieși din așa ceva ai, ca și după accidente, o prețuire a vieții mai mare decît înainte, știi prețul ei, al sănătății, al puterii de a lucra. E momentul cînd îți dai seama că te-a ajutat și cartea. (...) Am văzut că scrisul și privirea asupra ta sînt un mod de recentrare. Deci nu e doar o meserie periculoasă, e și o meserie recomandată.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn proiect Radio România Cultural

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a hotărît că statele din UE trebuie să recunoască toate căsătoriile întemeiate legal pe teritoriul Uniunii, indiferent de sexul celor doi soți. E o decizie obținută de o familie de același sex din Polonia, care solicită statului polonez să transcrie certificatul de căsătorie emis în Germania și să recunoască statutul marital al celor doi soți. Ce va trebui să facă statul român în urma acestei decizii a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în contextul în care România interzice căsătoria între persoane de același sex și nu recunoaște asemenea căsătorii sau parteneriate civile încheiate în alte țări? I-am întrebat pe avocata Anca Baltac şi pe Victor Ciobotaru, director executiv al Asociaţiei ACCEPT.Anca Baltac: „În termeni cît se poate de simpli, hotărîrea aceasta ne spune că: dacă un cetăţean român îşi vede de viaţă, se mută într-un al stat UE, merge la muncă, la studii într-un al stat UE, în Spania, în Germania, în Italia... şi acolo îşi întemeiază o familie, se căsătoreşte cu o persoană de acelaşi sex, la întoarcerea în ţara de origine, în România, statul român trebuie să-l considere căsătorit, aşa cum este într-un alt stat membru. Deci nu se poate ca în momentul în care trece frontiera, toată legătura de familie cu un alt cetăţean să se evapore pur şi simplu. Oricine se căsătoreşte într-un alt stat primeşte un certificat de căsătorie. Pentru ca certificatul de căsătorie să aibă efecte şi în România, trebuie făcută o cerere la primărie şi depuse nişte documente, chestiuni birocratice care sînt acceptate automat în cazul persoanelor heterosexuale. În schimb, dacă persoanele sînt de acelaşi sex, cum s-a întîmplat în Polonia se întîmplă şi în România, această cerere este respinsă. Hotărîrea CJUE ne spune că trebuie să fie admisă. Motivul respingerii nu poate fi că România nu prevede căsătoria între persoane de acelaşi sex şi, mai mult decît atît, o interzice şi interzice şi transcrierea. Asta nu este conform dreptului UE. (...) De îndată ce CJUE a pronunţat hotărîrea, ea devine parte din dreptul UE. Asta înseamnă că nu numai Parlamentul, Guvernul trebuie să se conformeze, ci şi instanţele de judecată, funcţionarii publici. În cazul în care funcţionarul, instanţa se confruntă cu dezbaterea aceasta: ce aplic legea naţională care îmi spune că nu transcriu sau această hotărîre care îmi spune că sînt obligat să transcriu, chiar hotărîrea ne spune că dăm la o parte interdicţia din Codul civil şi transcriem certificatul de căsătorie.”Asociația ACCEPT invită cuplurile formate din persoane de același sex, care s-au căsătorit în alte țări europene să solicite ajutorul asociației pentru a depune cereri de transcriere a actelor.Victor Ciobotaru: „Vom face demersuri pentru a ne asigura că toate documentele necesare pentru recunoaşterea căsătoriei se află la dosar şi pot fi prezentate autorităţilor. Acolo unde va fi cazul, vom însoţi aceste familii în faţa autorităţilor, la starea civilă. Neaplicarea acestei hotărîri este ilegală, neconstituţională. România are în Constituţie trecut faptul că jurisprudenţa Uniunii Europene este deasupra prevederilor interne, mai ales cînd aceste prevederi încalcă drepturile omului. Chiar dacă această hotărîre are un caracter obligatoriu, care trebuie subliniat, vorbim de o hotărîre profund pozitivă, pentru binele cetăţenilor acestei ţări. Hotărîrea aceasta vizează recunoaşterea drepturilor la familie ale cetăţenilor români. Dreptul la familie şi la viaţă privată este garantat atît de Constituţia României, cît şi de toate tratatele internaţionale la care România a aderat. Prin respectarea dreptului la viaţă de familie – ceea ce se cere prin această hotărîre – nu facem decît să respectăm drepturile fundamentale ale omului.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Consumul cultural rămîne scăzut în România, arată Barometrul de consum cultural 2024, publicat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC). Datele arată că doar un sfert dintre români citesc săptămînal. Participarea la activități culturale în spațiul public (teatru, expoziții, festivaluri etc.) rămîne și ea redusă, cu diferențe în funcție de nivelul de educație, venit și mediul de rezidență. Rețelele sociale reprezintă principalul scop de utilizare a Internetului pentru 89% dintre utilizatori. Ediția curentă a Barometrului – un studiu periodic, cu o vechime de 20 de ani – propune și un focus de cercetare nou: educația culturală.  Studiul actual subliniază că educația culturală este esențială pentru reducerea inegalităților de acces și pentru formarea viitorilor consumatori activi de cultură într-un context în care participarea culturală e profund dependentă de capitalul educațional. Anda Becuț Marinescu, una dintre autoarele studiului și directorul de cercetare al INCFC, a prezentat principalele concluzii ale Barometrului. Ea explică, printr-o analogie simplă, de ce deficitul de educație poate constitui o barieră de acces la cultură: „Dacă nu cunoști gustul ananasului, atunci n-ai de unde să știi dacă o să-ți placă sau nu. Tot așa, dacă nu știi ce e teatrul, dacă n-ai fost niciodată la teatru, atunci e puțin probabil să știi dacă o să-ți placă la spectacol. Prin educație culturală, oamenilor le poate fi stîrnită curiozitatea să meargă la teatru, la film sau la concert”.  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ce au discutat delegațiile ucraineană și americană la Geneva, pornind de la planul inițial de pace în Ucraina, propus de Statele Unite ale Americii, care prevedea, între altele, cedări teritoriale din partea Kievului, inclusiv ale unor zone controlate încă de Ucraina, diminuarea forțelor armate și angajamentul Ucrainei că nu va adera la NATO? Ce urmează pentru Ucraina? L-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa.Cosmin Popa: „Putem spune că în momentul de față, deși vom continua să vorbim despre planul american, din acest plan american nu va mai rămîne mare lucru după negocierile de la Geneva și cele care vor urma, deci va fi un plan foarte mult schimbat. Rusia crede, în frunte cu Putin, că se află într-un moment militar extrem de favorabil, nici nu are importanță că avansul militar din scriptele oficiale rusești rareori este același cu cel care se înregistrează pe teren. Acest lucru s-a întîmplat și în prima parte a războiului – pentru Rusia este mai puțin importantă realitatea, dar este foarte importantă impresia pe care o degajă performanțele militare rusești. Ceea ce ne face să credem că această nouă variantă a planului, care ar avea și o susținere directă europeană și o susținere indirectă ucraineană, va fi respinsă de către Putin în măsura în care el nu va primi ceea ce își dorește și anume capitularea și fundamentarea serioasă a următoarei invazii împotriva Ucrainei și, de ce nu, și a Europei Centrale și de Sud-Est. Dar în aceste condiții, totuși, nu văd nicio preocupare nici la Washington și, din păcate, nici în capitalele europene sau la Bruxelles pentru gîndirea unei formule de pace care să contabilizeze foarte multe dintre evoluțiile deja petrecute pe teren și nici pentru gîndirea unor scenarii care să pornească de la cel mai pesimist pînă la cel mai optimist, astfel încît să știm exact cum salvăm Ucraina și, prin asta, și securitatea europeană.”Cum ar putea arăta în termeni concreți un armistițiu acceptabil pentru ambele părți? Cosmin Popa: „Dacă vorbim despre armistițiu, cum bine spuneți, acest armistițiu trebuie să pună accent pe încetarea focului, pe schimbul de prizonieri, pe trimiterea (înapoi în Ucraina) a copiilor ucraineni răpiți, deci pe chestiunile umanitare care să readucă acest război în cîmpul regulilor internaționale ale războiului. (...) Dar cred că partea cea mai importantă a unei păci acceptabile pentru Ucraina pleacă de la următoarea premisă esențială: specificarea limpede a modului, a etapelor și a momentului în care asupra Ucrainei independente, oricare ar fi configurația ei teritorială, rezultată în urma acestei păci, se vor extinde garanțiile de securitate occidentale.” Nu există riscul ca Ucraina să fie împinsă către un acord dezavantajos din cauza ezitărilor europene, din cauza incapacității Occidentului de a oferi bani, arme, muniții? Cosmin Popa: „Mi se pare că Occidentul, că Europa unită, că țările occidentale ezită, poate, mult mai puțin decît au făcut-o în trecut în legătură cu sprijinul militar, politic şi economic pe care îl acordă Ucrainei. Europa este decisă să reziste, să pună pe agenda politică a celorlalte mari puteri cerințele politice și geopolitice legate de această pace, pentru că știe foarte exact că miza aflată pe masa negociatorilor păcii în Ucraina cuprinde și viitorul proiectul european. Pentru că o pace a unui război care se desfășoară pe continentul european, fără participarea Europei și fără perspective politice și strategice concrete pentru țara victimă va însemna, fără doar și poate, decredibilizarea proiectului european pe termen istoric cel puțin mediu.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Discuţiile dintre delegaţiile ucraineană şi americană la Geneva pe tema planului de pace pentru Ucraina s-au încheiat recent, dar negocierile vor continua. Statele Unite au propus săptămîna trecută un plan de pace în 28 de puncte, acordînd Ucrainei un termen scurt, pînă în 27 noiembrie, să ia o decizie cu privire la acest plan. Preşedintele Volodimir Zelenski a vorbit în 21 noiembrie, într-un discurs video adresat naţiunii, despre faptul că „Ucraina se poate afla în fața unei alegeri foarte dificile. Fie pierderea demnității, fie riscul de a pierde un partener cheie”, angajîndu-se să caute soluţii împreună cu Statele Unite. Planul prevedea, între altele, cedări teritoriale din partea Kievului, inclusiv ale unor zone pe care încă le controlează, diminuarea forțelor armate, angajamentul Ucrainei că nu va adera la NATO. Invitata noastră este Angela Grămadă, cercetătoare aspațiului ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale. Planul iniţial cerea Ucrainei să renunțe la Crimeea și la vaste regiuni din Estul și Sudul țări. Din perspectiva dreptului internațional ce ar însemna validarea acestor cîștiguri teritoriale obținute de statul-agresor? Angela Grămadă: „Ar însemna niște lucruri foarte grave pentru dreptul internațional public, ar însemna că și alte state care au probleme sau diferende teritoriale și nu le pot soluționa în cadrul unor foruri internaționale precum Organizația Națiunilor Unite sau alte organizații regionale în care acestea sînt prezente în calitate de state membre, nu vor mai apela la aceste foruri și vor recurge la arme, la agresiune militară pentru a soluționa o problemă pe care o au cu țara vecină. Și asta este foarte grav pentru că nu este exclus ca aceleași state, atunci cînd au probleme similare, să recurgă și la armele nucleare. (...) De fapt, ăsta este cel mai mare pericol pe care l-a lansat ca dezbatere la nivel de opinie publică internațională Federația Rusă agresînd militar Ucraina în 24 februarie 2022. Pe lîngă cea de-a doua mare provocare, cea în care a blocat dreptul internațional public și a pus sub un mare semn de întrebare legitimitatea tuturor convențiilor internaționale, tratatelor internaționale asumate, inclusiv de către Federația Rusă. În cadrul Ucrainei, Federația Rusă a încălcat peste 400 de convenții, nemaivorbind aici despre tratatul bilateral de prietenie Rusia-Ucraina, nemaivorbind despre tratatul bilateral de recunoaștere reciprocă a frontierelor sau de memorandumul de la Budapesta care a fost semnat în anul 1994 și Rusia apărea acolo în calitate de stat garant al securității ucraineni.”Au fost discuţii între ucraineni şi americani pe tema planului în 28 de puncte. Ce ar putea cere Ucraina să se revizuiască şi ce ar putea accepta din planul iniţial?Angela Grămadă: „Cred că Ucraina va porni chiar de la conceptul de suveranitate, pentru că fără recunoașterea suveranității, integrității și unității teritoriale, Ucraina nu poate să discute mai departe. (...) Nu cred că principiul suveranității, care este consfințit prin Constituție, poate fi trecut de către ucraineni atît de ușor cu vederea. Ei pot să renunțe la principiul integrării euroatlantice, pentru că se referă la alianța nordatlantică, dar în același timp vor insista asupra unor garanții de securitate diferite față de ce au primit în anul 1994 la Budapesta pentru că atunci s-a văzut foarte clar că statul care a devenit ulterior agresor și care nu avea decît asemenea intenții în ceea ce privește Ucraina nu este de încredere. Adică vor dori un cu totul altfel de parteneriat și garanții din partea occidentalilor, astfel încît Federația Rusă să nu mai poată niciodată să domine acest proces decizional cel puțin în ceea ce privește viitorul european al Ucrainei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Născut în Republica Dominicană, Junot Díaz a emigrat în copilărie, împreună cu familia în Statele Unite ale Americii. Cărțile sale au fost întîmpinate cu entuziasm încă de la debut și au primit premii importante, între care Premiul Pulitzer. Volumele sale de povestiri, „Sufocare” și „Uite-așa o pierzi” au apărut în limba română la Black Button Books iar romanul „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao” a apărut la Polirom. Toate trei volumele sînt traduse de Daniela Rogobete. În prezent, Junot Díaz este profesor de creative writing la Massachusetts Institute of Technology (MIT). L-am întîlnit pe Junot Díaz la Festivalul Internațional de Literatură și traducere de la Iași (FILIT). Interviul nostru a fost tradus de Sorina Chiper. Povestirile dumneavoastră construiesc o lume, a imigranților din Republica Dominicană în Statele Unite. Descrieți cu realism greutățile acestei lumi, sărăcia, dificultățile pe care le aduce imigrarea, la care se adaugă tensiunile din familie. Ce a declanșat scrisul, cum ați început să scrieți poveștile lumii din care proveniți?Junot Díaz: „Cred că pentru mine, o parte a procesului de a deveni scriitor a fost acela de a deveni un cititor foarte serios. A contat foarte mult să descopăr care sînt tipurile de povești care existau deja în lume și cum aș putea să-mi scriu propriile mele povești. Apoi a trebuit să-mi dau seama care sînt tăcerile din comunitatea mea pe care eu, ca artist literar, aș putea să le umplu. Și, în fine, a trebuit să-mi dau seama cum aș putea să fac asta într-un mod care-ar putea să fie interesant pentru oricine. (...) Dintotdeauna am crezut că prima limbă pentru majoritatea oamenilor este cea a familiei. Oamenii pot avea experiențe particulare, foarte personale în cadrul familiilor, dar ei înțeleg, de asemenea, și multe alte tipuri de familie. Și nu știu de ce, dar nebunia din cadrul familiei este o încîntare pentru toată lumea. Așa că am început prin a crea o familie ficțională nebună și asta este arhitectura scrisului meu.”Relațiile de familie sînt o temă de cînd lumea, de cînd literatura. Cum vă explicați că încă se mai poate scrie despre relațiile de familie, că e o temă inepuizabilă?Junot Díaz: „Se spune și că jocul de șah este fără limite. Familia este un joc de șah pe care-l joci toată viața. Dar nu există cîștigători în acest caz, e vorba doar despre dragoste sau imposibilitatea ei. Și dacă ești deschis către dragoste și imposibilitatea ei, atunci familia ca subiect este irezistibilă. Cel puțin așa este pentru mine.”Lucrați mult cu limbajul. Personajele dumneavoastră folosesc și cuvinte din spaniolă. În ce măsură problematica limbii are pentru dumneavoastră potențial literar?Junot Díaz: „Cred că este rădăcina artei mele, a literaturii pe care o scriu. Aud mereu despre oameni care au o limbă maternă, un talent nativ. Nu sînt sigur că știu ceva despre asta, și-atunci scriu. Scriu despre cum e să nu fii vorbitor nativ.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

De ce este sănătatea mintală esenţială şi pentru individ, şi pentru societate­? Ce legătură este între sănătatea mintală a fiecăruia dintre noi și democrație? Cîtă libertate e posibilă, dacă reacţiile noastre sînt determinate în mare măsură de gene, de mediu, de întîmplările prin care am trecut? Am întrebat-o pe Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, autoarea volumului „Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcâiul lui Ahile în democrație”, apărută la ZYX Books.De ce este sănătatea mintală „o prioritate strategică” şi „călcîiul lui Ahile în democrație”?Cătălina Dumitrescu: „Pentru că este punctul vulnerabil. Şi cred că trebuie să avem o perspectivă mai macro, ceea ce am şi încercat să adun în această carte. Atunci cînd noi, ca oameni, sîntem într-o zonă de dezechilibru, asta se va vedea în afectul nostru, în reacţiile noastre. Vorbim mult despre starea de agresivitate, care se manifestă atît pe stradă, cît şi online. Aici e vorba despre o stare de suferinţă, pentru că un om în echilibru nu o să manifeste o stare de agresivitate constantă. Vor fi pusee, probabil, cînd ne înfurie şi ne supără ceva, dar sînt justificate, pe cînd o stare de alertă, de permanentă vigilenţă, cînd vezi atac peste tot, arată un sistem nervos hipervigilent, care stă în apărare şi produce acele biasuri cognitive, nişte shortcut-uri mentale – le putem numi şi prejudecăţi – şi utilizăm o informaţie pe care deja o cunoaştem, etichetăm cu multă uşurinţă şi, în biasul de confirmare, de exemplu, căutăm informaţii care ne confirmă conţinutul informaţiilor pe care le avem deja. Lucrul ăsta se vede în reactivitatea noastră emoţională, apoi în plan comportamental şi asta duce, la nivel colectiv, la polarizare, la alăturarea la grupuri care rulează valori şi informaţii în care noi credem şi în care ne regăsim. Pentru că a adera la un grup ne conferă sentimentul de siguranţă. Mai ales că noi, ţările din Est, venim dintr-o cultură traumatică, cu o istorie dureroasă şi am fost obişnuiţi în relaţii de vasalitate mult timp şi căutăm în continuare aceste figuri care să ne spună cum să facem, cum să ne trăim viaţa.”Cîtă libertate e posibilă, dacă reacţiile noastre sînt determinate în mare măsură de gene, de mediu, de întîmplările prin care am trecut?Cătălina Dumitrescu: „În psihologie se vorbeşte mult despre capacitatea de rezilienţă, pe care cu toții o avem într-o măsură mai mică sau mai mare. Și mi s-a părut că nu e suficientă explicația, iar apoi am citit despre Teoria Haosului, care spune că în orice sistem, oricît de predictibil ar fi, există variațiuni neliniare care modifică structura sistemului. Deci, practic, niciodată nu o să putem să prezicem cu acuratețe, fără nici o marjă de eroare, un anumit sistem. Și asta mi s-a părut că se leagă foarte mult de conceptul psihologic al rezilienței, în sensul că, da, sînt oameni care provin din situații extrem de traumatice și din familii profund disfuncționale, și cu toate acestea reușesc, dintr-un destin predictibil eșecului, să aibă o viață sănătoasă, funcțională. Și atunci m-am gîndit că exact acesta este spațiul de libertate care se naște. El apare prin șansa întîlnirilor cu anumiți profesori care văd, ne văd, văd potențialul copilului și știu cum să-l îndrume, chiar dacă mediul familial este unul dureros pentru copil. Acest spațiu de libertate l-am numit relații-țesătură şi vine nu numai din întîlnirea cu un profesor, poate fi întîlnirea cu autorul unei cărți, sau poate fi pur și simplu o întîlnire cu cineva, nu știu, în tren – avem o discuție de o intensitate și o profunzime extraordinară care poate să devină o întîlnire de intersecție în viața noastră.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

La Chișinău a avut loc Moldova Security Forum, ediția a II-a. Pe agenda summitului s-au aflat teme de actualitate care privesc nu doar Republica Moldova, ci și întreaga Europă: rezistența în fața amenințărilor hibride, a manipulărilor informaționale în alegeri, întărirea securității în fața provocărilor cibernetice. Comisarul european pentru apărare, Andrius Kubilius, a transmis un mesaj în cadrul forumului și a spus, printre altele, că „Europa are multe de învățat de la Republica Moldova”, amintind cum a rezistat aceasta la atacurile hibride, prin cooperarea între instituțiile statului. Invitatul nostru, în direct, de la Chișinău, este analistul de politică externă Robert Lupițu, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”, partener media al evenimentului.În ce măsură neutralitatea constituţională a Republicii Moldova reprezintă un obstacol în construirea cooperării cu UE şi NATO în materie de securitate?Robert Lupițu: „Cu UE în nici un caz şi vă dau un exemplu din pannelul pe care l-am moderat. A fost o întrebare din partea audienţei despre ce s-ar putea face în această conversaţie legată de neutralitate şi un eventual scenariu de aderare a Republicii Moldova la NATO. Deoarece chestiunea neutralităţii este văzută din perspectiva nealinierii militare la un bloc politico-militar defensiv cum este NATO. Şi răspunsul care a venit din partea ministrului de externe a fost unul cît se poate de clar într-o zonă de probă a rezilienţei: este normal să avem această dezbatere în societate pentru că mediul de securitate s-a schimbat, discutăm avantaje, dezavantaje, scenarii şi în ultimă instanţă cetăţenii sînt cei care decid dacă rămînem o ţară neutră din punct de vedere militar sau dacă ne asumăm altceva.”Deceniile de dominație sovietică reprezintă o slăbiciune sau dimpotrivă un avantaj pentru Republica Moldova în confruntarea cu atacurile hibride și încercările de manipulare în alegeri operate de Federația Rusă?Robert Lupițu: „În mod cert, în momentul în care avem de-a face cu astfel de acţiuni hibride, cu un astfel de instrumentar care se referă la sabotaje de infrastructură critică, la presiuni economice, la diferite măsuri coercitive, la diferite tactici pe care le-am văzut dezvăluite, cum ar fi finanţări ilegale, plăţi către influenceri, către anumite categorii sociale, în egală măsură găsim elemente de rezistenţă, o formă de combatere, dar în mod cert pot apărea şi slăbiciuni. Ce este important – şi aici este un narativ foarte interesant din perspectiva jocului public pe care l-a făcut: avem o Republică Moldovă vulnerabilă din foarte multe perspective dar care şi-a jucat această carte a vulnerabilităţii, a slăbiciunii în avantajul său. În sensul în care Republica Moldova nu şi-a ascuns niciodată vulnerabilităţile, este conştientă de problemele economice pe care le are, de dependenţele energetice, de chestiunea transnistreană, de interferenţa rusă în societate. Dar asta nu a împiedicat-o să continue parcursul european, dialogul cu cetăţenii şi transparenţa actului public. De fapt este şi o temă pe care am văzut-o în  mod predilect la ediţia din acest an a forumului şi anume că rezilienţa este o formă de descurajare şi transparenţa este o armă. Actorii politici au căutat să rămînă în permanentă legătură cu societatea, luînd măsuri în beneficiul societăţii, expunînd vulnerabilităţile, verbalizîndu-le, tocmai pentru a arăta că sînt conştienţi de probleme şi fac toate eforturile pentru a le combate. A contat foarte mult şi sprijinul extern pe care l-a primit şi-l primeşte Republica Moldova în zona cibernetică şi nu numai.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Peste 1000 de muzicieni au colaborat pentru un album prin care protestează față de modificările propuse de guvernul britanic la legea dreptului de autor astfel încît companiile de inteligență artificială să-și poată construi produsele pe baza unor opere de artă, muzică, texte protejate de drepturi de autor. „Is This What We Want?” se numește albumul care propune înregistrări silențioase, cu zgomotul de fond din studiouri goale și a fost lansat la începutul anului. În noiembrie albumul a fost lansat și pe vinil, variantă care conține un bonus: o „melodie silențioasă” purtînd semnătura lui Paul McCartney. Artiștii atrag atenția asupra pericolelor și amenințărilor la adresa muncii creative aduse de dezvoltarea inteligenței artificiale și nereglementarea ei, precum și asupra chestiunilor de etică pe care le implică folosirea muncii artiștilor fără a plăti drepturi de autor. Invitaţii noştri sînt saxofonistul și compozitorul Mihai Iordache şi cercetătorul Radu Uszkai, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Ca muzician, înveți și de la alții. Ești ceea ce asculți. Cînd compui, o faci implicit pentru că te-ai hrănit și chiar inspirat din muzica altora – chiar dacă e inconștient și implicit. Nu-l imiți pe John Coltrane sau pe Charlie Parker, dar le-ai ascultat muzica – poate chiar o știi pe de rost – și ceva din muzica lor e și-n compozițiile tale. Ce e diferit față de ce face Inteligența Artificială atunci cînd preia mii de ore de muzică și compilează partituri noi?Mihai Iordache: „Ăsta e cel mai simplu de demontat dintre argumentele pro-inteligenţă artificială în discuţia despre muzică. În momentul cînd te hrăneşti cu ce ai ascultat, cu ce ai citit sau ai desenat ca artist, în mod absolut automat acele lucruri trec prin sensibilitatea ta şi rămîi un om care cîntă, compune, face diverse lucruri. Ceea ce este cu totul diferit de (ce face) o maşină, pînă la urmă – pentru că termenul de inteligenţă este foarte exagerat folosit, ca să nu spun că e greşit –, o maşină care încearcă să compileze tot ce s-a făcut într-un stil, fără nici un fel de suflet, fără nici un fel de intenţie, în afara aşa-zisei intenţii a prompterului care-i spune vreau o melodie aşa, şi aşa, şi aşa şi care abia aşteaptă să-i vină ceva pe tavă fără să fi făcut nimic.”Cum ar trebui reglementată funcționarea modelelor de inteligență artificială astfel încît să fie respectată munca oamenilor pe baza căreia se antrenează AI? Radu Uszkai: „Discuţile despre reglementare le purtăm nu într-un vacuum, ci în contextul existenţei unei diversităţi din punctul de vedere al reglementărlor. Ce facem noi s-ar putea să n-aibă nimic de-a face cu ce se întîmplă, de pildă, în spaţiul chinezesc. Poziţia ideală ar fi ca reglementatorul, adică statul, să reunească toate părţile co-interesate, care au o miză morală în acest proces. Asta înseamnă artişti, public, companii, sistem educaţional şi în primul rînd să pornim de la mizele lor atît financiare, cît şi de natură estetică. În mod uzual însă, ce se întîmplă nu este acest proces transparent, ci cîştigă lobby-ul unei părţi. Fie lobby-ul corporatist, fie interesele de ordin politic ale unor politicieni care sînt împotriva unor corporaţii. Răspunsul este generic, fiindcă realmente nu am un răspuns clar. Vin de pe o poziţie nu neapărat tehno-optimistă, dar tehno-realistă, în care văd diverse elemente cît se poate de pozitive în aceste unelte – chiar dacă sînt lipsite de creativitate în sens uman, le văd ca avînd un soi de creativitate sintetică, ce poate fi un ameliorator în anumite contexte –, de aceea aş zice că modul de reglementare nu ar trebui să blocheze în totalitate capacitatea inginerilor şi a companiilor de a investi şi de a le dezvolta, luînd în considerare însă şi consecinţele negative ale acestui proces.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2025-2030 a fost lansată în dezbatere publică de președintele Nicușor Dan. În documentul publicat de Administrația Prezidențială se propune conceptul-cheie de „independență solidară”. La ce se referă acest concept? Ce aduce nou acest document față de precedentele strategii? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică externă și de securitate.Marius Ghincea: „Independenţa solidară este definită destul de vag şi imprecis. Ce pare să fi înţeles autorii acestui concept din strategie este că trebuie să avem capacitatea de a ne decide singuri preferinţele şi de a le urma fără a fi dependenţi neapărat de sprijinul aliat, fie american, fie european, atunci cînd interesele noastre nu sînt de aceeaşi factură cu cele ale aliaţilor noştri. Dar – şi aici intervine a doua componentă a acestui concept, cea de solidaritate –, atunci cînd este nevoie şi ni se cere, să fim solidari cu aliaţii, presupunînd că şi aliaţii sînt solidari cu noi. În spaţiul public în ultimele zile, atît eu cît şi alţi analişti de politică externă şi de securitate am criticat acest concept care este prea nedefinit, este insuficient dezvoltat pentru a putea face clar ce înseamnă să fii independent. Independent faţă de cine? Faţă de Rusia, faţă de China? Sau faţă de SUA şi faţă de Europa? Cum se leagă asta de parteneriatul nostru strategic cu SUA, de apartenenţa noastră la NATO şi la UE şi cum traducem asta în fapte concrete? La fel şi din perspectiva solidarităţii: solidaritate noi pentru ceilalţi, ceilalţi pentru noi sau în mod reciproc? Au apărut deja comentarii în spaţiul public că această referire la independenţă pare să fie destul de aproape de limbajul extremei drepte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Leo Vardiashvili este autorul romanului „La marginea unui codru nesfârșit” (Ed. Trei, trad. Mihaela Buruiană). Născut în 1983 la Tbilisi, Leo Vardiashvili a emigrat, la doisprezece ani, împreună cu familia, în Marea Britanie, unde a studiat literatura engleză. „La marginea unui codru nesfârșit” este romanul lui de debut, scris într-un stil care te cucerește de la primele rînduri. Pentru că știe să-ți stîrnească curiozitatea, știe cît să-ți spună din poveste ca să vrei să citești mai departe, știe să împletească realismul cu realismul magic, știe să spună istorii dramatice sau tragice marcînd în permanență poveștile cu un umor special. La fel ca autorul său, personajul principal al romanului a emigrat în copilărie împreună cu familia, din Georgia în Marea Britanie. La fel ca personajul său, autorul romanului s-a întors în Georgia natală, dar nu pe urmele rudelor, ci ca să vadă cu ochii lui locurile prin care urma să ajungă personajul său. Asemănările dintre personaj și autor se opresc însă aici. Restul e ficțiune. Leo Vardiashvili a fost invitat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Adela Greceanu a vorbit cu el despre romanul cu care a debutat, despre Georgia din ficțiune și din realitate, despre umorul special al spațiilor care au trecut prin mari încercări, despre întîlnirile cu cititorii și despre valul de entuziasm cu care a fost întîmpinat „La marginea unui codru nesfârșit”. Interviul a fost tradus de Sorana Lupu.Leo Vardiashvili: „Pentru mine scrisul a fost un fel de terapie. Am încercat să depășesc experiența mutării din Georgia în Marea Britanie care a fost un șoc cultural. Am ajuns acolo și am mers direct la școală. Stăteam cu dicționarul în ultima bancă și nu înțelegeam ce se vorbește în jurul meu. Probabil că scrierea acestei cărți a fost și o încercare de a scoate din mine această experiență. Cred că la un moment dat, un lucru înspăimîntător a fost să-mi dau seama că practic reprezentam Georgia. Nu sînt mulți scriitori georgieni care să fie traduși în Marea Britanie. Da, într-adevăr, Nino Haratischwili a fost tradusă în engleză, dar nu sînt mulți autori cunoscuți în limba engleză. De aceea am încercat să aduc din Georgia toată autenticitatea ei.”Povestea lui Saba și a familiei sale e scrisă într-un ritm de roman de aventuri, în care poveștile atroce se împletesc cu firele magice ale unei lumi paralele, populate de vocile celor care nu mai sînt, și totul este punctat de umor foarte special, pentru că, așa cum spune personajul principal, „Uneori trebuie să rîzi de un lucru, ca să-l lași fără putere.” Cum ați integrat umorul într-o poveste nu tocmai veselă?Leo Vardiashvili: „Mi-am dat seama că scriam despre niște subiecte deprimante, că personajele treceau prin întîmplări oribile și atunci a trebuit să aduc în poveste lucruri precum umorul, realismul magic, pentru a masca partea deprimantă, pentru a o face mai acceptabilă. Există și un truc psihologic, atît în filme, cît și în literatură. Dacă ceea ce citești te face să rîzi sau te întristează, te deschizi, devii vulnerabil la experiența opusă. Am încercat să fac acest roman amuzant în aceeași măsură în care este trist. (...) Aș putea să vă arăt ciorne ale romanului, unde am notat doar: deprimant, deprimant, deprimant. Și deodată ceva e subliniat și alături scrie: fă chestia asta amuzantă! Nu știu ce spune asta despre mine, dar îmi este mult mai ușor să scriu părțile deprimante. Ideile pentru părțile amuzante îmi vin, de exemplu, cînd fac duș. (...) Cred că uneori umorul este singura apărare împotriva lucrurilor rele care se pot întîmpla. Și cred că locurile care au avut parte de vremuri grele au cu atît mai mult umor. Întotdeauna se găsește cineva care să spună ceva absolut hilar în cel mai nepotrivit moment.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Continuăm seria de emisiuni dedicate diplomației culturale și rolului Institutului Cultural Român. Vă propunem o dezbatere despre modelele europene de cooperare culturală și despre felul în care Germania și-a construit o rețea globală de institute culturale. Invitatul lui Matei Martin este Joachim Umlauf, fost director al Institutului Goethe din București, diplomat cultural de carieră. Printre altele, Joachim Umlauf predă la masterul de diplomație culturală al Facultății de Științe Politice, Universitatea din București. Cum este definit rolul Goethe-Institutului în politica culturală și externă a Germaniei?Joachim Umlauf: „Goethe-Institut este o instituție cu un caracter foarte specific, tipic germană. Într-o anumită situație istorică de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Germania de Vest a creat sau a susținut instituții care să reprezinte Germania în străinătate. Elementul esențial aici – și cred că e ușor de înțeles de ce – este că s-au fondat sau sprijinit instituții care să fie la o anumită distanță de stat. După război, se dorea susținerea unor instituții care să nu fie identificate direct cu statul german, pentru că statul se discreditase complet prin național-socialism.De aceea au fost create instituții precum Goethe-Institut, reînființat, regîndit pe altă structură în 1951, sau Fundația Alexander von Humboldt, ori Serviciul German pentru Schimburi Academice (DAAD) – toate cu personalitate juridică, cu o anumită autonomie de conținut și, prin aceasta, cu o distanță față de stat. Este ceva tipic german. Trebuie ținut cont, pe lîngă aspectul legat de discreditarea Germaniei în lume și de încercarea de a fi reintegrată între națiunile civilizate, că Germania a avut mereu un caracter federal și un model descentralizat. Și asta a jucat un rol important.”Care este relația concretă dintre Goethe-Institut și Ministerul Federal de Externe?Joachim Umlauf: „Relația este clară: avem autonomie în ceea ce privește conținutul, dar depindem financiar de minister. Institutul primește fonduri, pe de o parte, de la Ministerul de Externe și, pe de altă parte, are propriile venituri obținute din cursuri și examene de limbă. Considerabile, dar insuficiente. Dar autonomia de conținut merge mînă în mînă cu dependența financiară.Există un așa-numit „contract-cadru” care stabilește regulile relației dintre Ministerul de Externe și Goethe-Institut. E un document general, stabil și, de regulă, nu este modificat. În plus, există obiective strategice, acorduri cu privire la obiective care se reînnoiesc, de obicei, o dată la patru ani și care sînt negociate cu Ministerul. Așa funcționează sistemul, în linii mari.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Continuăm seria de discuții dedicate diplomației culturale și rolului Institutului Cultural Român ca instrument de soft power pentru promovarea culturii române în străinătate. În ce măsură îşi îndeplineşte ICR misiunea de a promova cultura română peste hotare? Cum se măsoară succesul unei acţiuni de diplomaţie culturală? Care ar fi cea mai potrivită instituție în subordinea căreia ar fi ferit ICR de politizare? Am întrebat-o pe Oana-Valentina Suciu, sociolog, cadru didactic la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, unde coordonează, începînd de anul acesta, un masterat de diplomație culturală.În ce măsură îşi îndeplineşte ICR misiunea de a promova cultura română peste hotare?Oana-Valentina Suciu: „Deşi ICR are o strategie, aceasta nu se pliază foarte bine pe cerinţele şi aşteptările pe care le au reţele precum EUNIC – reţeaua internaţională a institutelor culturale – care îşi propune să fie tot mai implicată în problemele gobale, în susţinerea democraţiei şi a drepturilor omului, în chestiuni legate de migraţie, de încălzirea globală... Agenda europeană şi agenda internaţională sînt foarte diferite de ceea ce oferă Institutul Cultural Român la ora actuală. În plus, acele proiecte sînt gîndite pe termen mediu şi lung – proiecte multianuale – or, ICR, chiar dacă ar vrea să facă acest lucru, din cauza legislaţiei financiare din România nu poate să propună şi să coordoneze proiecte multianuale. De aceea, probabil, a recurs la această soluţie mai simplă, de a organiza o serie de evenimente. Nu discut calitatea în sine a acestora, unele sînt de o înaltă calitate artistică. Dar nu denotă o viziune coerentă a ceea ce înseamnă cultura română vie, pe care, de altfel o şi menţionează în statutul său şi în legea de funcţionare.”Cum se măsoară succesul unei acţiuni de diplomaţie culturală?Oana-Valentina Suciu: „Asta nu ştiu nici alte institute culturale. Vă dau exemplul Institutului Francez care, pentru a măsura succesul unuia dintre proiectele lor de film, numără cîte bilete s-au vîndut sau cîte accesări au avut dacă e vorba despre filme online oferite gratuit. E un indicator, dar nu este cel mai potrivit. Asta e altă întrebare care apare în diverse rapoarte şi manuale de diplomaţie culturală: cum măsurăm nemăsurabilul. De altfel, asta este şi întrebarea pe care ne-o punem în seria de propuneri de politici culturale pe care le realizăm în cadrul echipei NARDIV – un proiect finanţat de UE în care sînt implicaţi Universitatea din Bucureşti, Institutul Goethe din România, Institutul Francez din România, Universitatea Marseille-Aix, Franţa, Amsterdamul… – şi fiecare dintre acele echipe de cercetare vine cu cîte o propunere de politică culturală în sensul de a identifica nişte probleme şi a propune nişte soluţii care se vor reuni într-un raport ce va fi prezentat anul viitor, pe 12 mai, la Bruxelles, membrilor comisiei de cultură de acolo.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Continuăm seria de emisiuni despre diplomația culturală și rolul culturii în diplomația publică a României. După ce ieri am discutat cu Corina Șuteu – fostă directoare a ICR-New York și fostă ministră a Culturii, astăzi l-am invitat pe Liviu Jicman, președinte al Institutului Cultural Român din 2021 aflat, acum, la final de mandat. Vorbim despre acțiunea ICR și despre cum poate cultura să profileze imaginea României în plan extern. Liviu Jicman: „Este primul mandat de patru ani, după epoca Horia-Roman Patapievici, respectiv după mutarea din 2012 a ICR de sub Preşedintele României sub controlul Senatului, cînd au funcţionat şi am şi aplicat în acelaşi timp atît legea de funcţionare cît şi strategia pentru perioada 2022-2026, pe care am adoptat-o la începutul mandatului împreună cu Consiliul de Conducere al ICR.”Care sînt direcţiile principale ale strategiei?Liviu Jicman: „Ne-am propus să ne concentrăm pe cîteva dintre obiectivele din legea de funcţionare a ICR, fiind conştienţi că, pe de-o parte e foarte bine ca legea să fie cît mai permisivă, pe de altă parte că într-un timp limitat nu putem să acţionăm pe toate palierele. Şi-atunci am prioritizat cîteva teme. Promovarea creaţiei contemporane, cultura vie este una dintre aceste priorităţi. La fel cum am încercat şi ne-am propus să urmăm inclusiv o agendă europeană, deci nu doar să ne limităm la colaborările care existau, de exemplu, în reţeaua EUNIC, parteneriate în ţările în care avem reprezentanţe dar chiar şi în alte spaţii în care sîntem reprezentaţi prin ambasade ale României, dar să vedem cum asumăm această agendă, cum o integrăm în discursul Institutului Cultural Român.”Avînd în vedere constrîngerile bugetare, ce reforme interne sînt prioritare pentru ICR în următoarea perioadă? Unde se poate interveni astfel încît să nu compromiteți acțiunea externă a institutului? Liviu Jicman: „Acest mandat a stat în integralitatea lui sub semnul reformei. De cînd am venit, am făcut o nouă structură care să fie adaptată acestei strategii dar în acelaşi timp reducînd funcţiile de conducere la parametrii legali, după care în 2023, împreună cu Consiliul de Coducere, am făcut o nouă ajustare, reducînd de la 12% la 8%, adică cu o treime funcţiile de conducere, desfiinţînd toate posturile de şef-birou, reducînd alte funcţii şi, tot cu sprijinul Consiliului de Conducere, pe 20 octombrie anul acesta am redus din nou poziţiile din structura ICR. Este locul în care noi putem acţiona legal. Am propus de asemenea şi cred că este timpul ca structura ICR din străinătate să fie adaptată spaţiului şi acolo unde putem să ne permitem echipe mai mici să putem reduce aceste echipe.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Săptămîna aceasta vă propunem o serie de discuții dedicate diplomației culturale și rolului Institutului Cultural Român ca instrument de soft power pentru promovarea culturii române în străinătate. Invitata noastră de astăzi este Corina Șuteu, expertă în politici culturale, fostă directoare la ICR New York, fostă ministră a culturii. Multe state europene au instituții prin care își promovează cultura în alte țări, dacă ne gîndim doar la Institutul Francez, la British Council, la Goethe-Institut sau Centrul Ceh. De ce este important să avem o instituție care să promoveze cultura română în străinătate, de ce arta are nevoie să fie susținută din bani publici pentru a trece granițele? Corina Șuteu: „E necesar pentru că politica culturală externă, felul în care exporți cultura este singurul element sensibil, emoțional pe care îl ai pentru a comunica despre o nație. Nu există alt element sensibil. Cînd a fost aici ambasador, Hans Klemm mi-a spus: îmi pare foarte rău să vă spun, doamna Șuteu, noi, americanii, am fost prezenți în trecut prin Biblioteca Americană, prin anumite schimburi iar astăzi nu sîntem prezenți decît prin schimbul de arme. Și asta nu dă o imagine bună despre America. Norocul lor este că au Netflix și au filmele pe care le fac și Hollywoodul compensează asta. Dar noi nu avem Hollywoodul, noi nu avem un magnat, un fel de uriașă mașinărie care să transmită cultura europeană, cultura română și care să le deschidă cetățenilor lumii o fereastră către zona sensibilă, empatică a unei țări. Or, asta nu poate face decît un institut ca Institutul Cultural Român, ca Goethe-Institut, ca Institutul Francez. Asta nu se poate face decît din fonduri publice. Pentru că trebuie să existe o gîndire competentă și unitară despre cum cu resurse mici putem să avem un efect important. (...) Ideea de a avea o susținere pentru acei artiști, acele proiecte, acele evenimente care cîștigă interesul piețelor culturale externe nu se poate face decît prin susținere publică. Și-mi permit să spun că, pe lîngă susținerea publică și cantitățile de resurse alocate altor domenii, alocarea din fonduri publice pentru schimburile culturale internaționale este modestă sau, dacă nu e modestă, ea încă nu are o direcție strategică foarte clară. Dacă vrem să fim cunoscuți, noi avem nevoie să explicăm și cine sîntem în sufletul nostru, nu doar în acțiunile noastre legate de economie, de industrie, de armament. Pînă la urmă, marii noștri ambasadori în lume sînt artiștii. Sîntem o țară care produce talent într-o cantitate impresionantă. Ce facem noi cu acest talent, cum acompaniem acest talent, care oricum își va găsi la un moment dat expresia? E preferabil să-i dăm acea acompaniere pentru ca el să poată să fie și reprezentativ. Nu să ne trezim abia cînd el devine reprezentativ că spunem că-i al nostru și după aceea citim în muzee Brâncuși French born in Romania.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Scriitorii Olena Herasymiuk și Pavlo Matiușa sînt doi dintre autorii antologiei „Mecanisme de apărare. 12 scriitori ucraineni în război”, volumul apărut la Editura Muzeelor Literare Iași, în traducerea lui Mihai Hafia Traista. Cei doi scriitori au fost invitați la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Olena Herasymiuk are 34 de ani, este poetă și a lucrat ca paramedic în zone foarte periculoase, în apropiere de Mariupol. „Ambulanța de evacuare pe distanțe lungi, Avstriika, pe care am conceput-o împreună cu colegii mei și pe care lucrează acum echipaje de paramedici voluntari, a evacuat deja peste 13.000 de răniți. Cu acest lucru ne mîndrim cel mai mult în viață” scrie ea în textul din antologie.Pavlo Matiușa are 42 de ani, este poet, prozator și traducător. În 2022 a avut grijă de un băiat de 8 ani, Ihor. Mașina în care se afla copilul împreună cu mama, tatăl și sora sa a fost atacată de soldații ruși. Doar el, Ihor, nu a fost atins de nici un glonte. Ceilalți au fost răniți și grav răniți. Băiatul de 8 ani a ieșit din mașină și a strigat la atacatori: „Ce faceți?! Îmi omorîți mama și sora!” După ce Ihor s-a reunit cu familia lui, Pavlo Matiușa  s-a înrolat voluntar în Forțele Armate ale Ucrainei. Am stat de vorbă cu Olena Herasymiuk și Pavlo Matiușa despre cum s-a schimbat relația lor cu literatura din cauza războiului, despre lupta eroică a ucrainenilor pentru salvarea țării lor, despre scutul de apărare pe care-l reprezintă acum Ucraina pentru Europa. Discuția a fost tradusă de Cristina Velicico. Olena Herasymiuk: „Înainte citeam poezii despre război dar poate că nu înțelegeam cu adevărat sentimentele, nu înțelegeam cu adevărat ce vor ele să transmită, valoarea unor lucruri sau evenimente. Dar acum înțeleg perfect: noi scriem despre lucruri care s-au stins, nu mai sînt. La universitate, la literatură învățam despre artă, despre cît de frumoase pot fi arta și literatura. Dar între timp am aflat că literatura poate fi și mai puțin frumoasă. De fapt, poate că uneori nu-i de găsit nimic frumos în literatură. Războiul schimbă foarte multe. Începi să vezi altfel, începi să percepi altfel. De aceea și poezia are altă formă astăzi.”Pavlo Matiușa: „Războiul este un reactor nuclear de emoții. În timp ce ești în război nu ai cum să simți altceva decît acest spectru de emoții negative. Acest centru nuclear a generat un început pentru o literatură nouă, o scurtătură între realitate și text. Toți scriitorii au început să scrie mai clar, mai sincer și mai corect. Pentru că nu ai timp pentru a reflecta foarte mult asupra unui text. Este o energie care se transmite prin text, prin poezie, prin literatură, prin diverse forme de scriere. (Literatura) nu mai este un decor sau un ambalaj frumos.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Democratul Zohran Mamdani a cîștigat alegerile pentru primăria New Yorkului. În Virginia și New Jersey două politiciene democrate au cîștigat competiția pentru funcția de guvernator. Ce reprezintă aceste victorii ale Partidului Democrat, la primele alegeri din Statele Unite ale Americii de la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă? Cum a reuşit Zohran Mamdani să cîștige primăria celui mai populat oraș american, cu 50,4% din voturi? Va putea să-şi ţină promisiunile din campanie? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu.Andrei Țăranu: „Este o schimbare generaţională. Populaţia între 18 şi 44 de ani a votat masiv cu Mamdani. A votat o populaţie diversă. Au votat şi persoane albe, şi persoane de culoare, dar au votat şi evrei, deşi s-a făcut suficient de multă campanie împotriva lui Zohran Mamdani că ar fi antisemit – ceea ce nu cred că este. Dimensiunea asta de identity politics, legată de religie, de culoare, a avut şi ea un rol important. Or, populaţia New Yorkului, care e mult mai cosmopolită şi mai integrată în noile tehnologii, în noua societate decît populaţia din mijlocul Statelor Unite, a trecut peste această formulă de identity politics şi s-a uitat la programele sociale pe care le propune Zohran Mamdani, programe sociale necesare pentru o bună parte din populaţia mai degrabă din lower middle class, clasa mijlocie mai săracă din New York.”Va putea Zohran Mamdani să-și țină promisiunile din campanie: înghețarea chiriilor, transport gratuit cu autobuzul în oraș, servicii publice de îngrijire a copiilor, creșterea salariului minim la 30 de dolari pe oră pînă în 2030? Andrei Țăranu: „Va conta foarte mult în ce măsură va reuşi să convingă consiliul primăriei oraşului New York să-i accepte taxele. El vrea să mărească taxele persoanelor care au o avere sau un venit mai mare de 1 milion de dolari pe an. Şi ăştia sînt mulţi în New York. Există, fără îndoială, şi o reacţie a celor care se tem de această creştere a taxelor. Unii dintre ei, care vor putea, vor pleca din New York. Se vor duce în New Jersey – deşi şi New Jersey a fost cîştigat de democraţi. Sau vor căuta alte zone, dar suficient de aproape de oraş încît să facă naveta pentru afacerile şi treburile lor. Iar asta va conduce, probabil, la o scădere a preţurilor locuinţelor, ceea ce ar putea să reprezinte un succes, cel puţin în primă instanţă, pentru politicile lui Mamdani. În al doilea rînd s-ar putea ca, dacă i se acceptă taxele, o parte dintre politicile sale să se bucure de susţinere publică. E clar că el va trebui să se mişte foarte repede.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Secretarul general al NATO se află în vizită în România pentru a participa la Forumul NATO pentru Industria de Apărare - un eveniment organizat o dată la doi ani și găzduit, în premieră, de țara noastră. Este prima vizită a lui Mark Rutte la București de cînd a preluat funcția de secretar general al Alianței și prima sa întîlnire directă cu președintele Nicușor Dan, după anunțul recent al Statelor Unite privind intenția de a retrage o parte dintre trupele dislocate în Europa de Est. Care este miza prezenței lui Mark Rutte în România pentru țara noastră?Ce rol ar putea avea România în cadrul programului „Santinela Estului”? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.Claudiu Degeratu: „Miza este legată de promovarea Alianţei Nord-Atlantice ca fiind unul dintre cei mai importanţi piloni ai sistemului nostru de garanţii de securitate. Iar forumul, o premieră pentru România, aduce în plus un element de încredere: cel legat de avansul tehnologic şi de asigurarea unei superiorităţi din punct de vedere tehnologic a alianţei, într-un context de competiţie strategică, care nu se desfăşoară doar în plan economic, militar, ci, din ce în ce mai mult, în planul tehnologiei şi industriei de apărare. (...) România este într-un proces de reconfigurare şi de relansare a industriei de apărare. Asta însemnînd că reforma industriei de apărare nu a existat în ultimi 25 de ani. Am avut un declin accelerat la nivelul acestui sector special, cu lipsă de investiţii, de management, de priorităţi. Iar în contextul războiului din Ucraina şi al unor decizii importante la nivel NATO legate de asumarea unor investiţii, a unor cheltuieli de apărtare care să reflecte consolidarea capacităţilor naţionale de apărare, atunci sigur că şi România a trebuit să-şi lanseze propria strategie pentru industria de apărare – s-a întîmplat anul trecut.”Statele Unite au anunțat intenția de a retrage o parte din soldații americani din Estul Europei, inclusiv din România, o decizie criticată în Congresul american de o alianță bipartită, care intenționează să blocheze inițiativa. Ce șanse sînt pentru blocarea acestei decizii?Claudiu Degeratu: „Şansele sînt mici. S-ar putea să fie o poziţie de principiu din partea unor prieteni şi susţinători ai României din legislativcul american şi asta nu poate decît să ne dea încredere că şi România există pe agenda politică americană, în anumite subiecte. Sigur, noi am fi vrut ceva pozitiv, nu neapărat negativ, dar cel puţin avem un curent care ne sprijnă în zona asta. S-ar putea să fie o chestiune tactică de negociere între legislativul american şi administraţia americană care va propune proiectul de buget pe anul următor al Americii şi, bineînţeles că întotdeauna se vor folosi anumite decizii pentru anumite negocieri pe formula finală de buget.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Republica Moldova își propune să încheie negocierile de aderare la Uniunea Europeană pînă în 2028, un proiect pe care Comisia Europeană îl consideră „ambițios dar realizabil”. În raportul pe tema extinderii Uniunii Europene, publicat în 4 noiembrie, Comisia îi recomandă accelerarea reformelor și deschiderea a trei dosare de negociere, din cele șase. Raportul analizează evoluțiile a zece țări care doresc aderarea la Uniunea Europeană. Am vorbit despre situaţia şi perspectivele de aderare ale Republicii Moldova cu analistul de politică internațională Mihai Isac.Mihai Isac: „Din nefericire, una dintre armele folosite de Federaţia Rusă împotriva statului Republica Moldova este corupţia. Prin intermediul corupţiei din sistemul de justiţie, de pildă, serviciile de spionaj de la Moscova nu permit lansarea unor reforme structurale rapide. Aplicarea unor astfel de tactici de către grupurile cu interese obscure din interiorul sistemului de justiţie din Republica Moldova, cu sprijinul serviciilor de spionaj de la Moscova, au întîrziat extrem de mult acest pas al reformelor. A fost nevoie ca autorităţile să conceapă un mecanism prin care astfel de obstacole să poată fi depăşite. Îndemul permanent din partea înalţilor oficiali de la Bruxelles, din partea oficialilor de la Bucureşti dar şi din alte cancelarii europene către Republica Moldova este de a grăbi pasul reformelor, mai ales pe fondul acutizării situaţiei de securitate din regiune.” Cît de euroentuziaşti, cît de eurosceptici sînt moldovenii?Mihai Isac: „Electoratul din Republica Moldova a votat masiv pentru ideea europeană. Şi aici nu vorbim doar de voturile obţinute de Partidul Acţiune şi Solidaritate (PAS) – care de fapt, sînt voturi obţinute de Europa la Chişinău, deci putem spune că în 28 septembrie 2025 Uniunea Europeană a cîştigat alegerile din Republica Moldova, nu neapărat PAS –, dar, dacă ne uităm la rezultatele obţinute de diferite partide care au participat la alegeri, aproximativ trei pătrimi din electorat a votat, sub o formă sau alta, visul european, a votat pentru partide care clamează apartenenţa la familia politică europeană sau susţin integrarea europeană a Republicii Moldova.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Cum se face că o țară cu o economie puternică și cunoscută mai degrabă pentru viața politică echilibrată și pragmatică ajunge în pragul unui blocaj? Partidul Libertății din Ţările de Jos, condus de Geert Wilders – un personaj politic controversat, notoriu pentru pentru discursul său anti-imigrație și anti-european – a abandonat coaliția și guvernul s-a prăbușit după doar un an și jumătate de la instalare. Alegerile anticipate de săptămîna trecută au schimbat din nou direcția: partidul liberal și pro-european D66 a cîștigat alegerile. Ce înseamnă acest rezultat pentru Ţările de Jos și pentru restul Europei, unde extrema dreaptă continuă să crească? I-am întrebat pe politologii Vlad Adamescu şi Răzvan Petri. Răzvan Petri: „Trebuie spus că (D66) a obţinut primul loc dar la o distanţă foarte mică de Partidul Libertăţii al lui Geert Wilders, la doar aproximativ 15.000 de voturi, conform ultimei numărători. Este cel mai mic partid mare. Este pe locul întîi cu 17%. (... ) A reuşit totuşi să iasă pe primul loc, spun analizele şi am observat şi noi uitîndu-ne la această campanie, prin optimismul pe care l-a arătat. După ani de zile de încruntare şi anti- ceva, ei au venit cu un optimism aproape de tip Barack Obama. Sloganul lor spunea Este posibil, ceva sinonim cu Yes, we can, al lui Barack Obama. Este un partid social-liberal, un partid optimist, un partid pro-european care, din tot haosul de după căderea guvernului, a reuşit să recupereze votanţii deziluzionaţi şi de vechile partide, dar şi de partidele extremiste. A fost o conjunctură fericită precum şi un semn bun pentru ce înseamnă pro-europenismul care părea că este în cădere în restul Europei. Nu m-aş arunca să spun că este întoarcerea centrismului sau a pro-europenismului, dar este o veste bună pentru Europa, pentru că Olanda este o ţară puternică şi acum va avea, cel mai probabil, un premier liberal, centrist, pro-european şi deschis compromisului. Pentru că asta a spus şi după alegeri, că vrea mai mult compromis şi mai puţin veto – ceea ce sună bine şi pentru state precum România, care de multe ori au fost supuse veto-ului olandez.”Ascensiunea dreptei extreme este o realitate cu care ne confruntăm de mai mulți ani în Uniunea Europeană. Care sînt rădăcinile acestui succes, ce i-a nemulțumit pe oameni atît de mult la partidele de centru încît tot mai mulți votează cu dreapta extremă și discursul suveranist și eurosceptic?Vlad Adamescu: „O deconectare între elitele politice din centru – centrul dreapta, centrul stînga –, elitele liberale, le putem numi aşa, o deconectare a acestora faţă de nevoile alegătorilor lor şi o distanţă foarte mare impusă de tendinţa către credenţialism pe care am văzut-o peste tot şi-n Europa, şi-n SUA. Ne amintim, de exemplu, de Hillary Clinton, în 2016, cînd numea votanţii Trump a basket of deplorables, un coş de deplorabili, în condiţiile în care doar 38% din populaţia SUA are diplomă de facultate. Nu prea poţi să cîştigi alegeri adresîndu-te doar celor mai educaţi sau vîrfurilor societăţii şi lăsînd în urmă o parte semnificativă a populaţiei. Şi în SUA, dar şi în Europa, inclusiv în România avem inegalităţi economice din ce în ce mai mari. Şi se văd pe toate statisticile. România are cele mai mari inegalităţi regionale din UE. În Olanda, 12 ani au avut un premier de centru-dreapta care a redus ajutoarele sociale, a redus ajutorul de şomaj iar diferenţa dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci a crescut tot mai mult. Automat asta îţi creează frustrare şi furie – care sînt combustibilul pentru orice fel de proiect populist anti-elite. În Europa pare că a prins mult mai mult extremismul de dreapta. Dar asta poate la fel de uşor să creeze extremism de stînga, care nu prea s-a manifestat în Europa, dincolo de Grecia, să zicem.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cu

Tracy Chevalier este autoarea unor romane istorice devenite bestselleruri internaționale, între care: „Albastru pur”, „Fata cu cercel de perlă”, „Îngeri căzători”, „Doamna și licornul”. Cea mai recentă carte a sa, „Sticlăreasa”, a apărut în limba română la Polirom, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Tracy Chevalier a participat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, FILIT, la sfîrșitul săptămînii trecute. Adela Greceanu a vorbit cu ea despre cel mai recent roman al său, despre cît de puțin cunoscute sînt poveștile femeilor din trecut, despre munca imensă de documentare pe care o face pentru fiecare roman, precum și despre cartea la care lucrează acum și despre cartea pe care o va scrie ulterior. Interviul a fost tradus de Sorina Chiper.  Tracy Chevalier: „Cred că încă femeile trebuie să atingă standarde mai înalte decît bărbaţii. Din fericire, ne pricepem să facem lucruri, aşa că nu avem o problemă cu asta. Vreme de secole, poveștile femeilor nu au fost spuse iar eu asta mi-am propus, să spun măcar o parte din aceste povești. Pentru că femeile au avut puţină putere de-a lungul istoriei, au fost nevoite să lupte foarte mult ca să obţină ce şi-au dorit şi-atunci poveştile lor sînt foarte interesante. Şi pentru că şi eu sînt femeie, în mod firesc mi se pare că poveştile femeilor sînt mai interesante, şi-atunci despre asta scriu.” Povestea din „Sticlăreasa” începe în 1486, pe insula Murano, în atelierele meșterilor sticlari. O lume a bărbaților. Personajul principal al cărții, Orsola Rosso, se vede nevoită să devină sticlăreasă ca să-și întrețină familia. Ați inventat un joc al timpului: pentru Orsola și oamenii din jurul ei timpul curge altfel decît pentru restul lumii, zeci de ani de timp istoric, pentru ei înseamnă numai cîțiva ani. Astfel, Orsola străbate secolele, ajunge pînă în zilele noastre. Cum v-ați documentat pentru a construi atîtea epoci?Tracy Chevalier: „A fost nevoie de foarte multă cercetare. Am studiat istoria Veneției și am selectat cu atenție momentele cel mai importante pentru mine. Am ales cîte un moment din fiecare secol și apoi am construit povești în jurul acestor momente. A trebuit, de asemenea, să învăț cum se face sticla, cum se fac mărgelele de sticlă și chiar am practicat acest lucru. Am avut nevoie de patru ani ca să scriu cartea. (...) Am petrecut mult timp pe insula Murano și am învățat cum să fac mărgele de sticlă - prost! E foarte important pentru mine să învăț să fac ceea ce fac personajele mele pentru că apoi îmi vine mult mai ușor să descriu acțiunile lor.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Se împlinesc 10 ani de la incendiul din clubul bucureştean Colectiv, în urma căruia 65 de tineri și-au pierdut viața şi mulţi alţii au suferit răni grave. Cum s-a activat societatea civilă după Colectiv? Ce s-a ales din tema „Corupția ucide”, sloganul principal al protestelor care au urmat tragediei? I-am întrebat pe Ioana Avădani, președinta Centrului pentru Jurnalism Independent, şi pe Mihai Grecea, unul dintre supraviețuitorii tragediei. Mihai Grecea: „În aceşti zece ani am început să înţelegem mai mult despre felul în care funcţionează sau, mai degrabă nu funcţionează instituţiile care, prin activtatea lor, mai mult sau mai puţin eficientă, ne influenţează şi ne controlează vieţile. Dacă pînă la tragedia asta atît de dură, au mai fost proteste sau mişcări cît de cît coagulate, după Colectiv lucrurile s-au precipitat, emoţia a fost foarte puternică şi părea că oameni au înţeles nişte lucruri. Numai că societatea nu se schimbă atît de rapid pe cît am vrea noi. Sînt nişte inerţii, mentalităţile se formează şi se schimbă în generaţii sau printr-un sistem educaţional mai coerent decît al nostru, prin experienţe personale mai nuanţate. Ideea este că da, a pornit frumos după Colectiv un val al schimbării dar s-a cam împotmolit şi s-a înecat într-o frustrare care a dus la apariţia partidelor extremiste de astăzi, care trăiesc din această frustrare justificată a oamenilor. Dar evident că ceea ce propun aceste mişcări politice nu este o soluţie.”În dosarul Colectiv au fost condamnaţi patronii clubului, pompierii de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, care au verificat clubul Colectiv, fără să ia măsurile legale, pirotehniştii care au montat artificiile în club, directorul firmei de artificii şi primarul sectorului 4, Cristian Popescu-Piedone. S-a făcut dreptate în acest fel?Ioana Avădani: „Am să spun un lucru pe care l-am aflat de la o doamnă avocat. Şi anume că rolul judecătorului nu este să facă dreptate, ci să administreze legea. Este un mit că dacă te duci în justiţie îţi găseşti dreptatea. Găseşti o soluţie legală la problemele pe care ai reuşit să le demonstrezi. Soluţia legală în cazul Colectiv a fost ca unii să intre la puşcărie şi alţii nu. Domnul Piedone este achitat. Nu avem noi, ca cetăţeni, dincolo de frustrarea noastră legată de cum e posibil aşa ceva, nu avem nici un fel de instrument să spunem că judecătorul nu a avut dreptate. Judecătorul a administrat probele care i-au fost prezentate. Dreptate poate să facă doar statul. Şi această dreptate include mult mai multe lucruri decît condamnarea la închisoare a unor persoane. Cred că dreptatea în cazul de faţă ar include un sistem medical mai bun, o corectare a defectelor de sistem pe care le-am văzut cu ocazia Colectivului. Doar aşa am putea să ne gîndm că există dreptate. Altfel, există o administrare a legii. ”Mihai Grecea, împreună cu alţi 10 supraviețuitori ai tragediei din Colectiv, inclusiv cu solistul trupei Goodby to Gravity, Andrei Găluț, a lansat  Goodbye to Gravity - The Memento Project. Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În România, zeci de mii de oameni apți de muncă trăiesc în afara pieței muncii. Nu pentru că nu vor să lucreze, ci pentru că nu reușesc să se integreze sau să-și găsească jobul potrivit. Unii se confruntă cu probleme de sănătate sau cu dizabilități. Alții cu lipsa educației. Alții trăiesc în sărăcie extremă sau în comunități izolate. Unii au fost condamnați la diverse pedepse cu închisoarea și nu mai vrea nimeni să-i angajeze. Alții sînt discriminați din motive etnice ori religioase. Integrarea acestor persoane vulnerabile nu e un proces simplu, ci un demers care presupune eforturi din partea angajatorilor, a societății și a viitorilor angajați. De cele mai multe ori, e nevoie de timp, de răbdare și de o rețea solidă de sprijin. Ce înseamnă, concret, acest proces de integrare? Am întrebat-o pe pe Lorita Constantinescu, director de dezvoltare al Asociației Ateliere Fără Frontiere, care se ocupă cu reintegrarea socio-profesională a persoanelor vulnerabile.Lorita Constantinescu: „Să ai un loc de muncă, în care să stai opt ore şi să respecţi o anumită disciplină este foarte greu pentru persoanele despre care vorbim şi pe care noi le ajutăm. Primul lucru important pe care noi îl facem pentru aceste persoane este să-i ajutăm să deprindă disciplina locului de muncă. Pentru mulţi dintre cei din această categorie – în care nu au ajuns, poate, din cauza lor, ci a contextului în care au trăit – este dificil să înveţe ce înseamnă să vii la ora 8 la muncă, ce trebuie să faci dacă nu poţi veni, lucruri care nouă ni se par simple. Pentru ei nu este simplu. Mulţi dintre ei lucrează cu ziua sau pe piaţa gri, în care această disciplină este mai mult sau mai puţin respectată. Noi vrem să-i învăţăm disciplina muncii, ce înseamnă să ai un loc de muncă stabil, cu contract de muncă şi care să-ţi dea, pe de-o parte, încredere în tine că poţi să ai o viaţă independentă şi poţi fi alături de familie sau de cei pe care-i sprijini şi, pe de altă parte, să ai şi un viitor.”Ce povești de succes aveți?Lorita Constantinescu: „Rata de succes, de integrare pe piaţa muncii este între 50%-60%. Este o rată bună, avînd în vedere că problematica e destul de complicată. Avem un fost coleg care lucrează într-un restaurant din Bucureşti de zece ani. Uneori îl invităm ca speaker la evenimente cu colegii noştri dar şi cu companiile, ca să dea exemplul personal. Este angajat în restaurant la bucătărie pentru diverse munci, la curăţenie, la spălatul vaselor. Este o persoană care a rezistat la locul de muncă. Munca într-un restaurant este cu presiune mare, cu stres mare, dar el a reuşit.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump este în plin turneu în Asia. Prima sa oprire a fost în Malaezia, la summitul Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), unde a semnat un acord de încetare a focului între Cambodgia și Thailanda. Apoi a ajuns în Japonia, unde s-a întîlnit cu împăratul Naruhito și cu prim-ministra Sanae Takaichi. Iar cea mai așteptată întîlnire a sa este cea cu președintele Chinei, Xi Jinping, la summitul Cooperării Economice Asia Pacific (APEC) din Coreea de Sud. Despre mizele turneului asiatic al lui Donald Trump vorbim cu Marius Ghincea, analist de politică internațională. Marius Ghincea: „Sînt două mize principale pentru acest turneu al preşedintelui american în Asia. Prima este de a găsi o metodă de a detensiona războiul comercial dintre China şi SUA, pe care China pare din ce în ce mai mult să-l cîştige. Iar a doua miză este legată de consolidarea reţelei de alianţe şi parteneriate pe care Statele Unite le-a dezvoltat şi le menţine în Asia pentru a izola şi încercui China ca putere regională.”Statele Unite și China și-au ridicat pe rînd tarifele la exporturi. Ce șanse sînt pentru ca cei doi lideri să ajungă la un acord cu privire la războiul tarifelor dintre țările lor?Marius Ghincea: „În acest moment pare să existe un acord cadru agreat între cele două părţi pentru că altfel, cel mai probabil, cei doi preşedinţi nu ar fi acceptat să se întîlnească. În relaţiile diplomatice, în relaţiile internaţionale, întîlnirile între lideri la nivel de vîrf se pregătesc doar atunci cînd există deja un acord agreat la nivelele diplomatice inferioare, iar liderii se întîlnesc în general doar pentru a valida sau pentru a aproba ceea ce se negociază la nivelele diplomatice inferioare. Deci, aici s-ar putea să ne aşteptăm la un acord cadru care să rezolve problema accesului la minerale rare, la pămînturi rare din China, fără de care economia americană nu poate supravieţui. De asemenea, este foarte probabil ca China să accepte din nou importuri de boabe de soia din SUA.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Cum se vorbește în presa din România anului 2025 despre sănătatea mintală? Care sînt temele abordate cel mai des legate de acest domeniu? Jurnalista Diana Oncioiu (dela0.ro) a monitorizat vreme de două luni 12 publicații din presa centrală și locală și rezultatele cercetării sale au fost publicate recent sub titlul „Între prejudecăți și lipsa de cunoaștere: Reprezentarea sănătății mintale în presa din România în 2025”. Cercetarea a fost realizată în cadrul programului „Educație media pentru sănătate mintală”, inițiat de Centrul pentru Jurnalism Independent și UNICEF în România. Diana Oncioiu: „Am vrut să vedem cînd scriem despre sănătate mintală, în ce fel scriem, care sînt subiectele pe care le abordăm, cum tratăm persoanele despre care scriem şi cine sînt experţii care vorbesc în materialele despre sănătate mintală. (...) Din peste jumătate din materialele analizate rezultă că scriem despre sănătate mintală cînd se întîmplă un eveniment, de cele mai multe ori tragic, că e un accident, că e o crimă, se induce ideea că poate ar fi vorba de un suicid, sau, dacă e vorba de un omor, cel care a comis crima este bolnav pshic – un termen care n-ar trebui folosit dar e folosit în materiale. (...) Apoi mai scriem preventiv. Asta ar putea suna bine, doar că prevenţia se referă la genul acesta de materiale: mitul celor 10.000 de paşi, alimente care reduc anxietatea şi depresia, reţeta fericirii... Îmi cer scuze dacă tonul pare zeflemitor. Nu zic că nu sînt importante materialele acestea, doar că, dacă îi zici unui om că cercetătorii spun, studiile arată că păstîrnacul reduce anxietatea dar nu-i spui nici cine-i cercetătorul, nici care-i studiul, automat duci tu subiectul în derizoriu.”Ce ar trebui să se schimbe pentru ca presa din România să ajute la destigmatizarea problemelor de sănătate mintală?Diana Oncioiu: „Pe lîngă jurnalişti, am vorbit şi cu doi medici psihiatri pentru că am vrut să mă uit şi la relaţia presă-specialişti. (...) Asta ar trebui să fie parte din meseria noastră: e important să ai specialistul, în orice material, nu doar pe sănătate mintală. Dar trebuie şi specialistul să fie dispus să vorbească, ceea ce încă nu se întîmplă atît de mult pe zona aceasta. Şi voci – noi nu lăsăm persoana despre care scriem să vorbească. Bun, poate ea e într-o stare de vulnerabilitate dar pot vorbi oamenii din jurul său, care îţi dau un pic de context. (...) Cred că rolul nostru este să vorbim cu specialişti, pentru că şi noi trebuie să ne documentăm şi să înţelegem nişte lucruri şi să ne uităm la poveste din mai multe unghiuri.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, FILIT, după cum o spune și numele lui, este un eveniment care se uită și spre traducerea literară, un domeniu esențial al literaturii. Fără traducători, cărțile nu pot trece granițele lingvistice. Iar traducătorii de literatură română sînt supracalificați: ei sînt și agenți literari pentru autorii pe care îi traduc. Adică vorbesc cu editorii străini despre cărți românești și încearcă să îi convingă să le dea o șansă și să le publice. Am vorbit despre literatura română cu trei dintre traducătorii prezenți la FILIT.Laure Hinckel a venit prima oară în România la începutul anilor 90, ca jurnalistă și fotografă. S-a atașat de București și de limba română și a ajuns să traducă în franceză din opera mai multor autori români, între care: Mircea Cărtărescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Simona Sora, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Dora Pavel.Radosława Janowska-Lascar a fost lector de limba polonă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și lector de limba română la Universitatea din Wrocław, Polonia. A tradus în polonă din opera scriitorilor: Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Cristian Teodorescu, Oleg Serebrian, Florin Irimia, Dan Lungu.James Appleby este poet și traducător, fondator al publicației „Interpret”, dedicată literaturii internaționale. Prima sa carte de poezie, „Spurious Language”, a apărut în 2025. James vorbește spaniolă, franceză, italiană și portugheză și în prezent învață româna. Laure Hinckel: „Eu am catalogul meu de fragmente și de prezentări ale unor autori pe care doresc să-i traduc. De pildă, în catalogul meu am «Tache de catifea» de Ștefan Agopian. Cred că sînt 15 ani de cînd încerc să conving un editor să publice cartea asta. Voi reuși într-o zi, sînt convinsă. Altfel, aș putea vorbi despre Dora Pavel, scriitoarea de la Cluj, care a publicat «Do Not Cross» în limba franceză, în traducerea mea, anul acesta, după ce am propus această carte mulți ani și în fine, am reușit s-o public la editura Marie Barbier.”Cum vi se pare literatura română contemporană?Radosława Janowska-Lascar: „Este un univers în sine, este ceva viu, ceva care se mișcă, se schimbă și evoluează. Și e foarte bine. Mereu avem ocazia noi, cei din afară, să găsim ceva nou, interesant, captivant. Este o literatură în continuă facere. (...) Patru dintre traducerile mele au intrat în finala prestigiosului premiu pentru literatura Central și Est Europeană ANGELUS, un premiu acordat de primăria orașului Wrocław, din Silezia. Pe lîngă premiul propriu-zis, există și un premiu special, al cititorilor. Lucian Dan Teodorovici a primit în 2015 premiul cititorilor pentru romanul «Matei Brunul».”Ca iubitor al literaturii române, ce autori crezi că ar trebui traduși cu prioritate?James Appleby: „Ca unul care citește foarte multă poezie contemporană, cu ea aș începe. Văd atît de multă energie, forță și plăcere de a scrie la poeții de vîrsta mea sau chiar mai tineri decît mine, încît atunci cînd vezi acest spirit de aventură în ceea ce privește limba, bineînțeles că asta îți face mare poftă să traduci.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), a 13-a ediție, e în plină desfășurare, cu sute de evenimente programate în școli și licee din Iași și din cîteva localități învecinate, la Casa Filit - un cort gigantic amplasat temporar în centrul orașului -, în cafenele și cluburi și pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Invitați: scriitori, traducători, editori, agenți literari și jurnaliști culturali din România și din străinătate care participă la lecturi, sesiuni de autografe și întîlniri profesionale. Într-un context dificil pentru cultura scrisă peste tot în lume (dar mai ales în România), cînd asistăm la un declin al cărții, am vorbit despre cum poate fi încurajată practica lecturii cu doi scriitori optimiști în ceea ce privește prezentul și viitorul cărții.Andreea Răsuceanu este autoarea a trei romane foarte bine primite de critică și de public: „O formă de viață necunoscută”, „Vîntul, duhul, suflarea” și „Linia Kármán” - așa numita Trilogie a satului C. Este, de asemenea, fondatoarea unei colecții de literatură română la Humanitas, coordonatoare de antologii de proză, cercetătoare a geografiei literare. Iar  Florin Bican este unul dintre cei mai iubiți autori de literatură pentru copii. A scris, printre altele: „Reciclopedia de povești cu rimă și fără tîlc”, „Tropice tîmpe”, seria cu Apolodor, din care fac parte „Cartea Albă cu Apolodor sau Apolododecameronul”,„Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor”,„Hai pe lună împreună” și „Apolodor pe crestele Carpaților”. O plimbare, zilele acestea, pe străzile Iașiului, ne-ar putea lua prin surprindere. Pentru că mai peste tot vezi oameni care se plimbă cu cîte o carte în mînă. Iar evenimentele cu scriitori fac săli pline. Pe de altă parte, realitatea măsurată statistic ne arată că se citește tot mai puțin în România. Cum se explică acest paradox?Florin Bican: „Cu mulți ani în urmă îmi spuneam și eu că în România nu se mai citește. Între timp m-am tot plimbat pe la diverse festivaluri și am întîlnit clase întregi de copii care citesc. Nu știu dacă e neapărat reprezentativ din punct de vedere statistic. În orice caz, cei care citesc o fac cu seriozitate, cu implicare. Deci nu mă surprinde să întîlnesc, la Iași sau prin alte locuri, tineri pasionați de literatură. Să știți însă că mulți dintre cei care deplîng soarta lecturii invocînd date statistice nu sînt statisticieni. Și, adesea, nu sînt nici cititori.”  Cum e să te întîlnești cu publicul, la festivalurile literare? Ce înseamnă această comunicare directă cu cititorii?Andreea Răsuceanu: „Scrisul e o ocupație solitară. Dar eu, una, nu scriu pentru mine, nu aș putea scrie făcînd abstracție de cititori. Literatura e o formă de comunicare. (...) De asta am și atîtea emoții cînd mă întîlnesc cu publicul, de pildă, aici, la Iași. Mai ales cititorii tineri au întrebări care mă iau prin surprindere. Ei au o anumită grilă - diferită de a noastră - de a înțelege literatura și de a o raporta la realitatea lor. Din această dinamică se nasc întrebări cu totul originale, ceea ce e foarte interesant pentru un scriitor. Se naște, de aici, un schimb echitabil. Dar emoția rămîne.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! Interviu realizat de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Astăzi a început Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași - FILIT. Un eveniment care a pus România pe harta festivalurilor literare europene încă de la prima ediție. O spun ziare prestigioase, precum „El Pais” sau „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Printre scriitorii cei mai cunoscuți pe plan mondial care vin anul acesta la FILIT se numără: Junot Díaz (laureat al Premiului Pulitzer), Tracy Chevalier (autoarea bestsellerului „Fata cu cercel de perlă” și a altor romane de mare succes internațional), Michel Bussi (autor francez cu zeci de milioane de exemplare vândute). 12 scriitori ucraineni vorbesc despre experiența teribilă a războiului în volumul „Mecanisme de apărare” (Editura Muzeelor Literare Iași), ce se va lansa în cadrul festivalului. O parte dintre ei vin, unii de pe front, la FILIT. Am vorbit cu Florin Lăzărescu, director artistic al festivalului, despre ediția de anul acesta.Florin Lăzărescu: „Parte din reușita FILIT-ului, dincolo de cum a fost gîndit, este că lucrăm instituțional. E făcut de Muzeul Național al Literaturii Române, colaborăm excelent cu Universitatea, cu Inspectoratul Școlar Județean. Aici vestea se răspîndește la nivel sistemic, pe plan local. Colaborăm practic cu toate instituțiile de cultură. Se întîmplă peste tot. Suni la Muzeul Unirii, vor să fie, suni la Palatul Braunstein, vor să fie, la Institutul Francez... E o deschidere senzațională la nivel instituțional. Cred că împreună putem să facem lucruri. Nu mai simți orgolii, că ăla-i șef, că eu nu vreau - dispar toate lucrurile astea. FILIT-ul reușește să unească oameni care altfel nu conlucrează tot timpul sau nu sînt obișnuiți să conlucreze.”Care e povestea volumului „Mecanisme de apărare. 12 scriitori ucraineni în război”?Florin Lăzărescu: „Nu-s mărturii oarecare, ci sînt poveștile scriitorilor ucraineni implicați în război, unii dintre ei direct. Pe doi dintre cei din volum îi avem invitați la Teatrul Național: Pavlo Matiușa și Olena Herasymiuk. Ei sînt veterani de război, au luptat trei ani în linia întîi. Olena e paramedic. (...) Serhii Demciuk ajunge pentru maratonul de poezie (de vineri), vine de pe front, se-ntoarce pe front.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Jaful de la Paris e un episod trist și înspăimîntător în același timp, care ne arată că nici măcar cele mai sigure muzee din lume nu sînt suficient de sigure. În doar șapte minute, hoții au reușit să pătrundă în clădire și să fure mai multe obiecte de patrimoniu – bijuterii regale din colecția istorică a Franței. Sigur că e foarte greu să nu te gîndești imediat la jaful de la muzeul Drents din Assen de la începutul acestui an, cînd au fost furate coiful de la Coțofenești și trei brățări dacice. În ambele cazuri hoții au vizat obiecte sau artefacte din metale prețioase; ambele jafuri au fost rapide. În ambele cazuri s-a intrat prin efracție, prin violență. Și în urma ambelor jafuri s-a constatat cît de ușor le-a fost hoților să spargă gemurile presupus securizate ale vitrinelor. Cît de sigure mai sînt muzeele europene? Cum ne putem proteja mai bine valorile? L-am întrebat pe Dragoș Neamu, expert muzeal.Dragoș Neamu: „Vreau să demontez acest mit al siguranţei muzeelor, mai ales cînd vorbim despre muzeele iconice. N-a existat nicodată acest lucru. Să nu ne închipuim acele scenarii de film în care vedeam sisteme sofisticate de protejare a unor piese importante şi o echipă de spărgători foarte abili care reuşeau să treacă tocmai pentru a crea un scenariu de film spectaculos. De altfel, în Franţa, de patruzeci de ani se vorbeşte despre securitatea în muzee şi nu se rezolvă acest lucru. Din ce am observat în presa franceză, chiar în urmă cu doi ani preşedintele Muzeului Luvru a solicitat un audit de securitate. Care nu s-a întîmplat. A fost solicitat poliţiei franceze. De asemenea, bugetele pentru partea de securitate, nu numai în Franţa, în general, sînt destul de inconsistente. Pentru că, asigurarea unui regim de securitate maxim, la nivel de revoluţii tehnologice – vorbim despre muzee cu colecţii impresionante – se ridică la nişte sume astronomice. Nici măcar state precum Franţa nu şi le permit pe de-a-ntregul. Şi-atunci rămîne această vulnerabilitate.” Care e situația la muzeele din România, ce fel de sisteme de securitate folosim noi?Dragoș Neamu: „Este un subiect atît de delicat. Cum să explic faptul că muzeele din România, din punct de vedere al protejării patrimoniului, sînt atît de vulnerabile încît aproape că s-ar putea deschide un interes special pentru anumite minţi înfierbîntate? Realmente, din punctul meu de vedere, muzeele noastre sînt aproape lipsite de securitate.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președinții Donald Trump și Volodimir Zelenski s-au întîlnit, din  nou, la Casa Albă. Donald Trump a scris pe rețeaua sa de socializare: „Întîlnirea cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski a fost foarte interesantă și cordială, dar i-am spus, așa cum i-am sugerat și președintelui Putin, că este timpul să înceteze crimele și să se ajungă la un ACORD. Ar trebui să se oprească unde sînt. Să revendice fiecare victoria, să decidă istoria!” Volodimir Zelenski a făcut un apel către aliații săi, spunînd că: „Ucraina nu va acorda niciodată teroriștilor vreo recompensă pentru crimele lor și ne bazăm pe partenerii noștri pentru a menține această poziție.” Care sînt perspectivele pentru pace în Ucraina? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”.Robert Lupițu: „Să ne uităm la ultimele nouă luni şi la conflictele pe care Donald Trump spune că le-a rezolvat. El vrea să-şi adauge la palmares o încetare a focului. Iar o încetare a focului la momentul actual nu se poate face altfel decît pe linia frontului. Pentru că nu există nici o recuperare ucraineană în progres, nu există nici o avansare puternică a forţelor ruse către alte teritorii. Problema este dacă o astfel de soluţie de moment este o soluţie către o pace durabilă, pe termen lung, către un acord de pace sau este o temporizare care să ajute Rusia să se refacă, să se repoziţioneze, să-şi regrupeze strategia.”Va accepta Ucraina să cedeze ceva din teritoriile ocupate în prezent de forțele ruse?Robert Lupițu: „Este greu de crezut că va face asta. Pentru că toată teza curajului, a moralului şi a războiului de apărare a patriei – chiar dacă nu este denumit ca atare –, teză care a fost asumată în aceşti ani, se referă la faptul că Rusia a invadat ilegal Ucraina, a anexat începînd cu 2014 Peninsula Crimeea, are un comportament neoimperial, hegemonic şi de anexare sau de destabilizare – dacă ne uităm şi la Transnistria, la Cecenia, la Georgia. Şi Ucraina nu-şi poate asuma o astfel de renunţare de iure, prevăzută în tratate. Va conta foarte mult ce va primi Ucraina şi-atunci ne întoarcem la discuţia legată de garanţii de securitate, la discuţia despre modele, fie că este modelul Coreea (Coreea de Sud, Coreea de Nord), fie că este modelul Germania Federală şi Germania de Est, fie că vorbim, poate, de o zonă administrată internaţional, fie că vorbim despre integrarea în UE şi, poate, NATO, deşi mai curînd UE şi mai puţin NATO, a Ucrainei libere.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Foarte apreciat ca autor de literatură pentru copii, mai ales pentru seria de volume cu Olguța, Alex Moldovan a publicat recent un surprinzător volum de poezie. „Stabilizatori de stare” se numește și a apărut la OMG Publishing. Este povestea unui tată de copil cu ADHD. O poveste scrisă simplu, de fapt cu acea simplitate, greu de obținut în literatură, care vine după un proces de sinteză, de reducere la esență. Și e scrisă cu o precizie, cu o ironie și o autoironie care mustesc de durere. Relația cu ceilalți – vecini, rude, oameni oarecare – și ciocnirea cu ei pe tema neurodivergenței e o constantă a cărții. De parcă nu erau de ajuns suferințele unui copil cu ADHD, el și familia lui mai au de înfruntat și prejudecățile unei societăți ignorante dar gata să dea sfaturi nesolicitate. Am vorbit cu Alex Moldovan despre cartea lui de poezie și formula stilistică pe care a găsit-o dar și despre literatura pentru copii și succesul ei astăzi. Alex Moldovan: „Sînt un fan vechi al scrisului concis, al celor mai scurte forme de literatură. (...) În cazul volumului de poezie, n-a fost implicată doar o necesitate stilistică, cît mai degrabă o necesitate personală. Mi s-a părut că, punînd o oarecare distanță între mine și text, pot fi puțin mai lucid, mai obiectiv. În carte eu vorbesc despre mine la persoana a treia. Și ăsta a fost încă unul dintre mijloacele pe care le-am folosit tocmai pentru a pune puțină distanță și a pune lucrurile într-o perspectivă. (...) Am vrut să scriu despre relația mea nu cu fiul meu, ci cu această tulburare pe care o are el, care se numește ADHD și care ne-a făcut viața grea și ne-a dat mari bătăi de cap.”Sînt cîteva poeme care încep cu „pe vremea noastră” și care decupează, în clișeele bine cunoscute, părerea celorlalți, adesea ignoranți, și sfaturile lor nesolicitate, care aduc și mai multă durere familiei unui copil neurodivergent. Alex Moldovan: „Exista o stigmă aplicată tulburărilor de tot felul la noi. În spațiul public proliferează oamenii care se pricep la toate, mai ales la medicină, cu atît mai mult cu cît au terminat o facultate de electronică sau construcții. Ăsta e-un laitmotiv al exprimărilor legate de boală și tulburări: «ADHD-ul nu exista pe vremea mea». Am auzit-o de la oameni super învățați, de la prieteni de-ai mei, pînă la oameni pe care nu-i cunosc și care nu ar avea nici un motiv să se pronunțe pe tema asta. Pentru că nu-i musai să vorbim despre absolut orice există pe lume, mai ales dacă nu ne pricepem. Lumea are impresia că această tulburare, ADHD-ul, nu exista pe vremea noastră. Ba exista, doar că nu era încă documentată, nu exista acest nume, ADHD sau ADD, n-o să intru în detalii tehnice, că nici nu le stăpînesc foarte bine. Dar exista în fiecare clasă acel copil mai altfel, mai retras sau mai agitat, care, de obicei, lua tot blamul din lume și care avea, probabil, chestia asta. Eu am foarte multe întîlniri cu cititorii mei elevi, prin școli, și deja pot să recunosc de la prima privire elevul care este în zona asta. Și de multe ori doamnele învățătoare sau profesoare îmi confirmă, într-un fel sau altul. Oamenii ăștia au existat dintotdeauna, doar că nu s-a vorbit despre asta și problema nu era conștientizată.” Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Cum se pregătește Uniunea Europeană pentru apărare? Un plan militar ce va fi prezentat liderilor UE săptămîna viitoare a fost discutat miercuri de miniștrii apărării. În document se vorbește despre necesitatea ca UE să aibă pînă în 2030 „o poziție de apărare suficient de puternică pentru a-și descuraja în mod credibil adversarii, precum și pentru a răspunde la orice agresiune”. În ce măsură țările Uniunii Europene și-au mărit bugetele pentru apărare în ultimii ani? Poate fi elaborată o strategie comună de apărare a țărilor Uniunii Europene? L-am întrebat pe Cătălin Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).Cătălin Gabriel Done: „Politica de securitate și apărare comună este un călcîi al lui Ahile în ceea ce privește integrarea europeană. Încă din anii '60, cînd UE a încercat să creeze o postură de apărare comună, Franța s-a opus și a militat pentru autonomie în ceea ce privește politica de securitate și apărare. De altfel, este foarte greu să vorbim despre o cedare a suveranității naționale în acest domeniu al securității, pentru că pînă la urmă apărarea națională ține de suveranitate. Or, este foarte greu să ducem discuția integrării europene într-acolo dar pași importanți s-au făcut. Am văzut că actuala Comisie Europeană încearcă pe cît de mult posibil să găsească un numitor comun pentru a accelera procesul de integrare europeană în acest domeniu și pentru a nuanța o politică de securitate și apărare coerentă.”Este posibilă o autonomie strategică a Europei față de SUA și NATO? Cătălin Gabriel Done: „În momentul de față nu. Pentru că există o lipsă de investiții în domeniul apărării. Europa s-a dezvoltat economic tocmai pentru că s-a pus sub umbrela de securitate americană. Americanii au fost întotdeauna aici după Al Doilea Război Mondial și au asigurat securitatea și apărarea. Este exact ceea ce Donald Trump a spus la inaugurarea mandatului său: faptul că modelul social și economic european se datorează cheltuielilor masive pentru apărare ale SUA. Această pace relativă pe continentul european ne-a făcut să ne imaginăm că războiul nu mai este posibil și-atunci investițiile în securitate și apărare au fost diminuate masiv și resursele financiare s-au îndreptat spre alte sectoare. Și brusc a venit 2014 - deși invazia rusă din Georgia ar fi trebuit să ne trezească la realitate -, a venit 2014, anexarea Peninsulei Crimeea și am văzut că războiul este posibil iar apoi, odată cu invazia la scară largă din Ucraina, ne-am trezit în fața unei realități dure: că industria militară europeană nu este capabilă să producă într-un termen foarte scurt echipamente pentru a ne apăra. Și-atunci această autonomie strategică este o discuție foarte frumoasă dar ea nu poate fi realizată, din punctul meu de vedere, mai devreme de 2045, 2050 chiar.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

După ce premierul Sébastien Lecornu și-a dat demisia, preşedintele francez Emmanuel Macron a numit un nou prim-ministru: pe Sébastien Lecornu. Ce urmăreşte preşedintele francez cu această decizie? Va reuşi noul cabinet Lecornu să elaboreze bugetul pe 2026 şi să reducă deficitul masiv al cheltuielilor publice? Va face un compromis cu stînga pe tema reformei pensiilor? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Care a fost miza lui Emmanuel Macron să-l numească prim-ministru tot pe Sébastien Lecornu, după ce i-a acceptat demisia?Camil Pârvu: „Miza a fost, în mare măsură, să păstreze un anumit control asupra Executivului. Şi asta însemna să nominalizeze un om politic din această galaxie de formaţiuni centriste care-i sînt apropiate şi, de asemenea, să menţină o minimă coaliţie în jurul acestui candidat la funcţia de prim-ministru. Pentru că primul guvern Lecornu a căzut din cauza unei neînţelegeri între membrii altui partid, nu a celui macronist, e vorba despre Les Républicains.” Centrul politic sau partidele macroniste sînt compromise şi au o influenţă în scădere. Cum poate fi salvat, totuşi, centrul – în care includ şi Partidul Socialist? Camil Pârvu: „Acest centru este, pînă la un punct, proiectul politic al lui Macron. Şi era oricum o chestiune de interpretat dacă mai supravieţuieşte acel centru creat în jurul lui Macron, după ce Macron nu va mai fi preşedinte. Ce a făcut Macron a fost să împingă cît mai mult partidele de centru-stînga, centru-dreapta către o guvernare pe care să o stăpînească el. A diluat foarte tare identităţile politice de centru-stînga şi centru-dreapta. Ideea de centru este mai degrabă atipică, politic vorbind. Pentru că centrul este într-un loc unde se întîlnesc un centru-stînga şi un centru-dreapta. Or, acele două centre – stînga şi dreapta – sînt astăzi într-o criză fenomenală din cauza dinamicii politice pe care a creat-o Macron. Şi Les Républicains, şi socialiştii sînt foarte slabi. Tot încearcă să se reinventeze, uneori reuşesc, alteori este o criză permanentă. Faptul că cele două mari partide care au guvernat Franţa zeci de ani sînt într-o asemenea criză şi împreună fac 20%, sau poate un pic mai mult, e forma unei crize de regim politic, aşa cum este definit în tradiţia franceză. Este o criză care i se datorează în mare măsură lui Macron. Pentru că el a încercat să golească de energie şi de conţinut aceste două mari partide, ceea ce a reuşit. Şi să creeze un centru care, de fapt, nu a ţinut, centrul e slab, de abia reuşeşte să trăiască de la o zi la alta, guvernînd într-o manieră minoritară şi înlănţuind crizele una după alta din ce în ce mai des, ceea ce în sine creează o problemă de legitimitate destul de puternică. Iar pe margine avem cele două partide care sînt foarte puternice. Fostul Front National, care este acum Rassemblement National, e primul partid al ţării. Iar pe partea cealaltă, un alt partid care nu vrea deloc compromisuri, care nu este în nici un fel la centru, ci este de extremă stînga şi care, la rîndul său vrea tot un fel de revoluţie constituţională, o A 6-a Republică, vrea o schimbare radicală. Ceea ce a mai rămas din centru este într-o continuă ceartă. Toţi cei care guvernează acum sînt mai mult sau mai puţin de centru dar se ceartă în permanenţă. Aceste tensiuni se vor accentua pe măsură ce se apropie prezidenţialele şi vor fi tot felul de tenori, de indivizi care vor dori să aibă o carieră de preşedinte şi care se vor lansa în această competiţie.”   Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ultimii 20 de ostatici israelieni rămași în viață și deținuți de Hamas au fost eliberați luni. De asemenea, aproape 2.000 de prizonieri palestinieni au fost eliberați din închisorile israeliene. Președintele american Donald Trump a rostit ieri un discurs în fața Knessetului, Parlamentul israelian, după care a participat la summitul pentru pace în Gaza din Egipt, unde a semnat, alături de lideri din Egipt, Qatar și Turcia, un acord de încetare a focului în Fîșia Gaza. Ce urmează în regiune? Şi, mai ales, cum poate fi garantată pacea? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).De fapt, ce conține acel document semnat de liderii țărilor care au mediat conflictul Hamas-Israel, acel acord de încetare a focului?Ioana Constantin-Bercean: „Este un acord istoric, aşa cum foarte multă lume îl denumeşte. Trebuie să înţelegem însă că este un drum lung pînă la acea pace istorică despre care se vorbeşte. Este un acord care prevede, în primul rînd, această încetare a focului şi etapele care au fost parcurse pînă acum. Este un document prin care se promite pace în Gaza şi în toată regiunea Orientului Mijlociu. Este o asumare de implementare din partea tuturor părţilor care semnează acordul, denumit simbolic «acordul de pace Trump» şi care doreşte să pună capăt celor doi ani de război dintre Israel şi organizaţia teroristă Hamas şi dezastrului umanitar care s-a întîmplat după 7 octombrie 2023 în Fîşia Gaza.”Unul dintre obiectivele planului de pace al lui Donald Trump prevede ca Hamas să depună armele. Se va întîmpla asta?Ioana Constantin-Bercean: „Dacă ne uităm peste toate cele 20 de puncte ale planului de pace, vom vedea că nu este prevăzută în mod explicit dispariţia aripii politice a Hamas. Să ne amintim: s-a discutat foarte mult despre cele două componente ale organizaţiei Hamas. Sigur că ele, în anumite momente, au acţionat împreună. Dar există şi acea parte politică despre care se vorbeşte foarte puţin, care a fost adesea ignorată şi care a făcut parte din procesul de negociere. În ceea ce priveşte dezarmarea completă a organizaţiei Hamas, să ne uităm doar la ultimele incidente, din ultimele 24 de ore. La foarte scurt timp după implementarea primei faze a acordului de pace, un palestinian a fost ucis de forţele militare israeliene. Acest soi de incidente va fi cu siguranţă instrumentalizat şi folosit ca metodă de propagandă. Pentru că, imediat după acest incident, un purtător de cuvînt al Hezbollah a ieşit în faţă şi a spus: iată un motiv pentru ca Hamas să nu accepte o dezarmare completă. Deci, procesul acesta de pace va fi unul îndelungat şi extrem de complicat. Iar pe parcurs se vor ivi diverse obstacole şi diverşi actori nonstatali care vor încerca să împiedice înaintarea pas cu pas, spre cele 20 de puncte din planul de pace al lui Donald Trump. Trebuie menţionat că sînt diverse grupări care au apărut în timpul celor doi ani de război dintre Israel şi Hamas, diverse grupări, cu diverse interese care vor dori la un moment dat să preia controlul politic dar şi militar asupra Fîşiei Gaza.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ce putere are activismul civic în fața dictaturii? Ce șanse are o mișcare pornită de la cetățeni să clatine un sistem opresiv? Discutăm pe această temă, pornind de la povestea Maríei Corina Machado, laureata Premiului Nobel pentru Pace pe 2025, pentru „munca sa neobosită de promovare a drepturilor democratice pentru poporul venezuelean și pentru lupta sa pentru realizarea unei tranziții juste și pașnice de la dictatură la democrație”. Invitata noastră este Caterina Preda, cadru didactic la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Caterina Preda: „Cîştigarea Premiului Nobel pentru Pace de către María Corina Machado cred că e un semnal foarte important pentru activiştii civici din Venezuela dar, în general, pentru oamenii care încă au această credinţă foarte puternică în revenirea democraţiei liberale în Venezuela, democraţie liberală care a existat timp de 40 de ani, între 1958 şi 1998 şi care a fost gradual dezmembrată, demontată, demantelată de regimul Chávez, urmat de regimul Maduro. Deci cred că pentru venezueleni, atît de dreapta, cît şi de stînga, cîştigarea acestui premiu de către Machado este un semnal că lumea nu i-a uitat.”Care e cea mai importantă reuşită a Maríei Corina Machado? Caterina Preda: „Cred că cea mai importantă reuşită a lui Machado, pentru care e respectată atît de cei care provin din partidele tradiţionale, Democratic Action, ca partid social-democrat, şi Copei, partid creştin-democrat, cît şi din partidele noi, precum Primero Justicia, partidul fostului lider al coaliţiei de opoziţie, Capriles, este faptul că ea a unit această opoziţie. De fapt, pentru mult timp, în Venezuela lui Chávez, o manieră prin care acesta a reuşit să construiască regimul din ce în ce mai autoritar, a fost că opoziţia s-a abţinut de la alegeri, că opoziţia era foarte divizată. Trebuie înţeles că această coaliţie a opoziţiei este foarte vastă, foarte eclactică, atît din punct de vedere ideologic, cît şi ca tip de formaţiuni. Pe de-o parte vorbim de partide politice, precum cel din care provine Machado, pe de altă parte e vorba de organizaţii civice, de organizaţii sociale, atît de stînga, social-democrate, social-progresiste, cît şi liberale, cît şi creştin-democrate şi conservatoare. Marele său atu este că a unit această largă coaliţie şi s-a văzut şi sprijinul popular.”Ce șanse au mișcările civice din țările cu regimuri opresive, dictatoriale să clatine un asemenea regim?Caterina Preda: „În sensul ăsta America Latină are multe exemple, din timpul dictaturilor militare, mai ales, dictaturile militare din ţările din Conul Sudic al Americii de Sud, din anii ʼ60, ʼ 70, ʼ 80. A fost un activism mai ales al femeilor. Mamele dispăruţilor, cei care au fost arestaţi, torturaţi şi ucişi de către dictaturile militare de dreapta, s-au mobilizat foarte devreme. Cea mai celebră mişcare de acest tip, care apoi a făcut să apară mişcări similare şi-n alte ţări, este Mişcarea Mamelor din Plaza de Mayo din Buenos Aires, din Argentina. Aceste femei chiar au fost eroine pentru că au ieşit în piaţa publică, în faţa palatului prezidenţial pentru a cere informaţii despre copiii lor, care fuseseră răpiţi şi despre care regimurile militare spuneau că nu ştiu ce s-a întîmplat, poate au plecat în concediu – exista şi această sfidare supremă din partea militarilor. Aceste femei care, unele dintre ele au devenit ele însele victime ale dictaturilor, au reuşit să clatine regimul. E drept că aceste mişcări civice n-au dus la sfîrşitul dictaturilor militare, dar cred că au fost un factor foarte important. Şi cu sprijinul organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului din SUA s-a întîmplat asta, atît în Chile, cît şi în Argentia, şi-n Brazilia. Au reuşit să contribuie la delegitimare regimurilor militare.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Tatiana Țîbuleac este una dintre cele mai apreciate scriitoare de limbă română, în spațiul de limbă română – în România și Republica Moldova – dar și în alte țări. Primele ei două romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”, sînt traduse, cu mult succes, în peste 20 de limbi.Tatiana Țîbuleac a publicat recent romanul „Când ești fericit, lovește primul” (Editura Cartier). O carte ca un ghem de teme spinoase și actuale. Personajul principal al cărții, Mila, are 50 de ani, a emigrat în anii '90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Tatăl ei de asemenea a fost alcoolic. Mila a crescut fără mamă – și, adesea, fără tatăl iubit, plecat mai tot timpul pe teren, prin satele Moldovei, despre care scria reportaje –, într-un Chișinău marcat în anii '90 de sărăcie și criminalitate. Profesorii, doctorii, angajații la stat nu-și primeau salariile cu lunile. Ea însăși devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea. Cu cinism, cu maximă onestitate. Povestea ei poate fi considerată o sinteză a poveștilor de viață ale multora dintre femeile care au emigrat în anii '90 din Republica Moldova în Vest.Tatiana Țîbuleac: „Mila este o femeie tipică din Estul Europei, o femeie care a plecat în primul val de migrație din Republica Moldova, care a fost cel mai dur, cel mai violent, cel mai necruțător. Aș vrea să se înțeleagă că Mila a migrat altfel se pleacă acum peste hotare. Iar ceea ce a devenit ea sau vocea asta tăioasă și cinică este de fapt tot ce i s-a întîmplat în viață. (...) Anii '90, de care vorbim în carte, sînt anii care au lovit foarte, foarte dur Moldova, sînt anii în care oamenii au fost disponibilizați, și-au pierdut serviciile, au devenit săraci, în care nu aveam curent și era frig în casă și eram disperați.”Mila are un discurs necruțător, își povestește viața fără să cosmetizeze experiențele dure prin care a trecut, dar are și momente de duioșie, de tandrețe, mai ales cînd vorbește despre tatăl său și despre prietenii ei. Cum ai ajuns la vocea personajului narator, Mila?Tatiana Țîbuleac: „Am trăit acei ani, nici măcar n-a trebuit să fac cercetare, pentru că atunci eram jurnalist și scriam despre asta în fiecare zi. (...) M-am întîlnit cu foarte multe persoane care pur și simplu s-au frînt în acei ani. Se întîlneau la fiecare pas tragedia, drama, frica de-a trăi într-un Chișinău criminal, în acele vremuri. Toate jurnalele de știri începeau cu împușcături, cu morți, cu droguri, cu interlopi prinși, eliberați, scăpați. Un fenomen care m-a marcat a fost traficul de persoane. Au fost niște ani absolut îngrozitori din acest punct de vedere. Femeile tinere, sperînd că vor pleca peste hotare să muncească, să-și găsească un loc de trai, ajungeau, multe dintre ele, victime ale traficului de persoane. Am făcut multe reportaje pe tema asta. Toate acele povești s-au adunat într-un fel. Probabil că este răspunsul pe care-l dau de fiecare dată cînd sînt întrebată despre cărțile mele: nu este povestea mea dar este și vocea mea acolo. (...) Cred că este cea mai sinceră carte a mea. Pentru că migrația nu este ușoară niciodată, nici atunci cînd pleci la mai bine și deja totul este aranjat în țara în care vii.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Criză politică în Franța. La mai puțin de o lună de la numirea în funcție, premierul Sébastien Lecornu și-a anunțat demisia, invocînd imposibilitatea de a asigura o majoritate parlamentară pentru a putea guverna. Este cel mai scurt mandat de premier din istoria celei de-a V-a Republici și reprezintă un nou episod din criza politică prelungită pe care o traversează Franța după alegerile legislative anticipate din 2024. În lipsa unei majorități clare în Parlament, președintele Emmanuel Macron se confruntă cu o situație complicată. Nici partidele de stînga, nici cele de dreapta, nici blocul centrist nu par dispuse să colaboreze într-un guvern de compromis. În timp ce incertitudinea politică se adîncește, guvernul trebuie să găsească soluții și pentru rezolvarea crizei financiare. Și să adopte bugetul de stat pentru anul viitor – un test important pentru credibilitatea internațională și pentru stabilitatea economică a țării. Cum s-a ajuns la acest impas? Și cum poate fi depășit? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea. Mihail-Valentin Cernea: „Pînă la urmă, este incapacitatea Franţei de a se hotărî cu privire la viitorul ei. Avem stînga contemporană franceză, care dă dovadă de oareşce unitate, de la centru-stînga la stînga extremă, în momentul de faţă, dar care ar vrea să respingă în bloc toate reformele pe care le-a făcut Macron economiei franceze pînă acum, inclusiv discuţia despre vîrsta de pensionare, care e foarte importantă pentru stabilitatea financiară a Franţei. Aşa că, din păcate, blocul centrist nu prea are cum să se alieze cu blocul de stînga, avînd în vedere că blocul de stînga şi-ar dori anularea reformelor pentru care blocul centrist s-a luptat pînă acum. Evident, o alianţă cu blocul de dreapta extremă de la Adunarea Naţională este foarte puţin plauzibilă în Franţa în momentul de faţă, cordonul sanitar ţine şi mă îndoiesc că blocul centrist ar vrea să guverneze alături de acest partid, care are în continuare un stigmat în politica franceză şi probabil va rămîne cu acest stigmat. Avînd în vedere aceste incapacităţi de a comunica unii cu alţii, de a lucra împreună, aceste inabilităţi de a găsi consens politic pe foarte multe măsuri, evident că scena politică este fragmentată şi probabil că va rămîne fragmentată o lungă perioadă de timp de-acum încolo.”Ce urmează – mai degrabă un regim prezidențial pur sau un parlamentarism care va dilua puterile președintelui? Mihail-Valentin Cernea: „Totul depinde de cum vor arăta ofertele de la alegerile prezidenţiale din 2027, dacă nu vor veni mai devreme. În momentul de faţă, Franţa funcţionează de facto ca o republică prezidenţială. Tocmai pentru că Parlamentul nu poate să impună un guvern, preşedintele Macron foloseşte toată puterea constituţională pe care o are ca să guverneze nu anticonstituţional, dar cumva pe persoană fizică, pînă cînd Parlamentul intră în joc. Evident că Parlamentul rămîne o instituţie puternică, care, după cum vedem, îi pune beţe în roate lui Emmanuel Macron. Dar momentan, lucrurile arată foarte prezidenţial. (...) Franţa e într-o formă de criză de identitate. O criză de identitate politică, o criză de identitate legată de rolul Franţei în lume. E greu să oferi din afară o predicţie despre care va fi rezultatul acestei conversaţii culturale foarte dificile pe care o are Franţa. Pentru că nu e doar o conversaţie politică, nu e doar o conversaţie economică, e şi o conversaţie despre ce este Franţa.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Ordonanța de Urgență nr. 52/2025 adoptată de guvern instituie limitări temporare ale cheltuielilor publice și blochează angajamente noi pentru anumite cheltuieli. Actul normativ a fost adoptat cu sopul de a contracara deficitul bugetar. Însă măsura are consecințe nefaste pentru instituțiile de cultură care s-au trezit cu activitatea blocată. Ordonanța a stîrnit deja numeroase reacții de protest. Ministerul Culturii a anunțat că inițiază, împreună cu Ministerul Dezvoltării, un memorandum comun „care să permită continuarea activităților, în special în ceea ce privește producerea și exploatarea bunurilor culturale”. Cum se explică faptul că sectorul cultural este printre primele vizate atunci când se fac economii bugetare? Le-am întrebat pe Corina Șuteu, expertă în politici culturale, fostă ministră a culturii, şi pe Oltiţa Cîntec, teatrolog, curatoare a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr din Iași.Corina Șuteu: „Nu avem, de fapt, astăzi, o viziune de ansamblu despre ce fel de politici culturale dorim în România. Mai are cultura de stat un suport în guvern? Mai are cultura de stat un suport popular? Noi trebuie să răspundem la aceste întrebări. Pentru că ne aflăm, că vrem sau nu, într-o situaţie în care, dacă acest suport nu mai există, este pentru că din ce în ce mai mult, din cauze foarte variate, noi avem astăzi un public care a fost educat să devină mult mai mult consumator decît gînditor. Şi rezultatele sînt pe foarte multe planuri. Şi aici ne legăm şi de educaţie, ne legăm şi de mediu, ne legăm şi de felul în care înţelegem sau nu să dorim ca sistemul care deserveşte cultura să funcţioneze. Dar nu să funcţioneze în sens mecanic, ci să funcţioneze organic, cu toate evoluţiile care au avut loc în privinţa practicilor culturale. Mie nu mi se pare că ce s-a întîmplat e ceva neaşteptat. Este consecinţa unor maladii de sistem care s-au manifestat de fiecare dată altfel, dar s-au manifestat destul de puternic şi în anii recenţi iar acum, pentru că sîntem într-o situaţie de criză, iată, se manifestă brutal.”Oltiţa Cîntec: „Sper ca această scăpare, această, poate, neînţelegere adecvată a domeniului cultural să fie corectată printr-o altă Ordonanţă de Urgenţă, unde să se prevadă la exceptări domeniul cultural. Deoarece cultura nu consumă, cultura este o investiţie în oameni, în viitor. (...) Ar trebui să stăm de vorbă la modul profesionist cu decidenţii. Să sperăm că şi decidenţii, factorii politici sînt interesaţi să dialogheze cu specialiştii din domeniul cultural şi să înţeleagă importanţa pe care acest domeniu o are în orice societate. Într-adevăr, după pumnul în plex pe care l-am primit vinerea trecută, cînd s-a publicat ordonanţa asta buclucaşă în Monitorul oficial, să ne revenim şi să transformăm o situaţie de criză într-o oportunitate. Să privim lucrurile constructiv, pragmatic, cu onestitate, într-un dialog real. Deci nu retoric, cu alte promisiuni, să nu fie totul la timpul viitor. Mie mi-ar plăcea să discutăm la timpul prezent.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Se împlinesc doi ani de la atacul terorist lansat de Hamas asupra Israelului. 7 octombrie 2023 rămîne cea mai sîngeroasă zi din istoria statului israelian. Atunci, peste 1.200 de oameni, majoritatea civili, au fost uciși, iar peste 250 au fost luați ostatici și duși în Fîșia Gaza. Atacul terorist a declanșat un război devastator, care a schimbat situația din Orientul Mijlociu și a generat una dintre cele mai grave crize umanitare din ultimele decenii. Campania militară a Israelului în Gaza, începută ca o ripostă împotriva Hamas, a provocat moartea a zeci de mii de palestinieni și distrugerea infrastructurii civile. După doi ani, conflictul rămîne deschis, cu mai multe fronturi active și cu tensiuni regionale în creștere. Comunitatea internațională este divizată, iar pacea pare în continuare greu de atins. Ce semnificație are comemorarea de azi într-un context în care războiul continuă? Cînd va fi pace în Gaza? L-am întrebat pe Cătălin Gomboș, jurnalist specializat în Orientul Mijlociu. Cătălin Gomboș: „Din cauza faptului că războiul a durat atît de mult, a costat atît de multe vieți și a provocat atît de multe distrugeri, s-a pierdut ceva din gravitatea acelui moment (7 octombrie 2023). Pentru că, dacă la început a fost un moment de șoc pentru întreaga lume și Israelul a avut parte de enorm de multă compasiune la nivel global, felul în care și-a condus această campanie în Gaza, pierderile mari în rîndul civililor palestinieni, criza umanitară teribilă declanșată acolo au dus la o pierdere de imagine pentru Israel, astfel încît în acest moment o parte a lumii se gîndește mai mult la ceea ce înseamnă acest război decît la atacul terorist. (...) Tragedia din enclava palestiniană a ajuns în prim-plan.”Planul de pace pentru Gaza al lui Donald Trump nu poate fi impus. E nevoie de negocieri. În ce măsură în interiorul Hamas – organizație teroristă – există reprezentanți suficient de moderați încît să accepte condițiile puse în acest plan și oameni cu suficientă autoritate încît să poată impune la nivelul organizației aceste condiții? Cătălin Gomboș: „Nu cred că în interiorul Hamas există oameni moderați. Vorbim de o grupare islamistă cu o ideologie nu foarte diferită de cea a rețelei Al Qaida sau a Statului Islamic. Este vorba tot de o formă de fundamentalism și militantism sunit. Există anumite diferențe de nuanță. De exemplu, aici principalul adversar este Israelul. Obiectivul este eliberarea locurilor sfinte și a teritoriilor palestiniene. Loc sfînt, din punctul lor de vedere,  înseamnă Ierusalim și Moscheea Al-Aqsa pe care le consideră sub ocupație. Clar, nu sînt niște moderați, dacă ne gîndim numai la atacul brutal din 7 octombrie sau la valul de atentate sinucigașe care au avut loc de-a lungul timpului și poartă semnătura Hamas. Dar, pe de altă parte, chiar dacă sînt islamiști și foarte mulți dintre ei fanatici, cei din Hamas sînt în același timp și o organizație politică care își dorește sprijinul populației palestiniene și, pînă la urmă, depinde de asta, chiar dacă a fost o dictatură în Gaza. O dictatură fără o anumită susținere populară nu poate rezista la infinit. Și eu cred că Hamas este conștient de acest lucru.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În decembrie, Australia devine prima țară din lume care interzice accesul copiilor sub 16 ani la rețelele de socializare. O decizie radicală, dar justificată, spun specialiștii, de efectele devastatoare pe care mediul online le are asupra dezvoltării emoționale și psihice a tinerilor. În Europa, tot mai multe voci cer măsuri similare – însă adoptatea unor asemenea legi e problematică. Cum ne transformă, de fapt, rețelele de socializare? De ce sînt periculoase pentru copii? Ce se întîmplă în creierul nostru cînd ne petrecem atîta timp pe Instagram, pe Facebook sau pe TikTok? L-am întrebat pe Mihnea Măruță, doctor în filozofie,  autorul cărții „Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare” (Editura Humanitas).Mihnea Măruță: „Reţelele au fost create programatic, cu ajutorul specialiştilor în psihologie şi-n neuroştiinţe, pentru a exploata o vulnerabilitate a minţii umane: dependenţa creierului nostru de orice informaţie nouă şi de orice anunţ în care aflăm că cineva, undeva, pe planetă a băgat de seamă existenţa noastră. Deci, pe de-o parte, această informaţie continuă, pe care creierul o doreşte din motive evoluţioniste – şi anume iluzia că ar fi mai pregătit pentru supravieţuire –, iar pe de altă parte, excitaţia continuă şi sentimentul că exişti şi pentru ceilalţi, că undeva pe planetă încă un om sau încă o sută de oameni sau încă o sută de mii de oameni au luat cunoştinţă despre existenţa ta este combinaţia care asigură şi duce la această dependenţă.”Mulți tineri își descoperă identitatea – de gen, culturală, politică – prin intermediul rețelelor, prin raportarea la ceilalți. E acest lucru o formă de emancipare sau mai degrabă o capcană? Mihnea Măruță: „Pînă la existenţa reţelelor de socializare, construcţia unei persoane urma un făgaş normal, de tipul: în prima fază te construieşti pe dinăuntru, după care începi să emani şi să transmiţi în afară. Deci, prima dată construieşti sinele şi după aceea construieşti imaginea de sine. Ceea ce s-a schimbat fundamental este că s-a răsturnat acest proces. Adică, dacă-i dai copilului acces încă din grădiniţă sau din clasele primare la o reţea de socializare – şi asta am constatat din evoluţia acestor generaţii –, apare presiunea extraordinară ca ei mai întîi să-şi construiască imaginea din minţile celorlalţi decît să se construiască mai întîi pe ei înşişi. Aceasta e o mare şi extrem de îngrijorătoare transformare. Dacă din copilărie tu eşti preocupat de oglinzile pe care le reprezintă celelalte persoane, atunci viaţa devine mult mai împovărătoare – aceasta e cea mai gravă consecinţă. Pentru că eşti preocupat mereu, în fiecare zi, de identitatea ta din minţile celorlalţi. E ca şi cum în fiecare dimineaţă tu te recreezi pe tine, pentru că eşti preocupat de felul în care vei fi receptat. Această activitate zilnică, dacă copiii petrec opt, zece, douăsprezece ore în reţele, devine foarte împovărătoare. Şi ei mărturisesc că pentru ei viaţa este mult mai grea decît ne imaginăm noi.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Simona Sigartău este autoarea volumului de poezie „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” (Casa de Editură Max Blecher). O carte care apasă puncte nevralgice, pune sub lupă relații dificile, dacă nu chiar toxice, mentalități transmise din generație în generație și construiește un tablou de familie pe care mulți îl vom recunoaște, poate. Am vorbit cu Simona Sigartău despre temele cărții, despre stilul ei direct și limpede, uneori tăios și necruțător, traversat de o ironie necesară și, într-un fel, salvatoare.Simona Sigartău: „Mi s-a părut că pînă și eu, un om despre care se poate spune că are o viață lipsită de mari violențe sau traume, de episoade absolut dramatice, pînă și un astfel de om poate duce în spate un ghiozdan destul de greu. Ăsta a fost punctul de plecare. Trăiam cu senzația că în poezie se scrie, în ultimul timp, despre aceste mari evenimente. Și a fost, recunosc, pentru mine un complex, a fost o spaimă. Mi-am imaginat că ceea ce spun eu despre mine poate că nu este atît de grav. Poate că ar trebui să mă opresc. Pentru că, de fapt, ce am eu de spus? Și, pe parcurs, experiența mea de mamă singură, de profesor, de om care face o navetă dificilă, de om care se confruntă cu anumite tipuri de colegi, poziția mea de femeie singură în societate și printre bărbați – toate aceste contexte m-au ajutat să-mi dau seama că ceea ce am eu de spus vine în întîmpinarea multor oameni. Că este această durere pe care noi o transformăm de multe ori în ceva banal. Și că traumele transgeneraționale și relațiile toxice – pe care eu le vedeam ca fiind ceva nu foarte grav, hai să nu ne plîngem atît de mult, că o ducem bine, că este în regulă și ceea ce ni se întîmplă este absolut banal –, ei, aceste lucruri au erodat suficient și m-au ajutat, în timp, să-mi dau seama că ceea ce am eu de spus se va transforma într-o îmbrățișare sau într-un loc de întîlnire pentru ceilalți.”Volumul „Singuri sub râsetele familiilor perfecte” de Simona Sigartău a obținut Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut, la Memorialul Ipotești și premiul pentru debut poetic la BacFest, Festivalul Național „George Bacovia” de la Bacău. Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele american Donald Trump și-a prezentat planul pentru pace în Fîșia Gaza, susținut de premierul israelian Benjamin Netanyahu și salutat atît de lideri europeni, cît și de lideri din Orientul Mijlociu. Dar ce șanse are acest plan să fie transpus în realitate și războiul din Gaza să înceteze? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, politolog, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Raluca Alexandrescu: „Din ce spun cunoscătorii acestei regiuni şi ai problematicilor legate de conflict, există două scenarii. Unul complet pesimist, extrem de sceptic în legătură cu şansele de izbîndă ale acestui plan. Şi mai există o parte a acestor specialişti care consideră că sînt anumite şanse de a avansa şi că trebuie să privim partea plină a paharului, în contextul în care acest plan are măcar meritul de a fi pus pe masă un set de prime propuneri în direcţia unei deblocării a acestei situaţii teribile care durează de prea mult timp. (...) Ce avem aici este un text extrem de stufos, extrem de complex, care propune tot felul de structuri şi suprastructuri şi, în plus, pare că nu ia în considerare un proiect real de tranziţie politică, democratică.  E un proiect mai degrabă îndreptat în direcţia unei entităţi de tip corporatist. Nu se mai propune evacuarea completă a populaţiei din Gaza, ceea ce făcea Donald Trump propunînd riviera Gaza, în februarie anul acesta, dar, pe de altă parte, sînt foarte multe elemente care indică menţinerea unor idei din planul acela şi mai ales dintr-un plan anterior, pe care unul dintre ideologii regimului Trump, Curtis Yarvin, îl propusese cu multă vreme înainte, imediat după atacul din 7 octombrie, sub numele foarte sugestiv de Gaza Inc. Şi asta ridică semne de întrebare cu privire la succesul pe care poate să-l aibă un asemena plan care pare a fi orientat spre afaceri şi spre monetizarea planului de tranziţie.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

De ce unii dintre noi se radicalizează, iar alții nu? Ce este rigiditatea cognitivă, ce este flexibilitatea cognitivă? Putem să ne eliberăm, odată căzuți în capcana unei dogme? Căutăm răspunsuri la aceste întrebări împreună cu psihologa și psihoterapeuta Zenobia Niculiță, pornind de la volumul „Creierul ideologic. Neuroștiințele politice și credințele rigide” de Leor Zmigrod (Polirom, trad. Petru Iamandi). Leor Zmigrod este o apreciată cercetătoare în domeniul neuroștiințelor politice, doctor în psihologie la Cambridge University, bursieră la Stanford, Harvard și institutele de studii avansate de la Paris și Berlin.Zenobia Niculiță: „Rigiditatea cognitivă este o trăsătură care are de-a face cu dificultatea sau chiar incapacitatea creierului de a se adapta la schimbări rapide, neprevăzute, neanunţate. (...) Această trăsătură se pare că este într-o corelaţie directă şi formează un tablou împreună cu: dificultatea de a accepta dovezi experimentale sau argumente palpabile, toleranţa foarte scăzută la dezacordul altcuiva, confuzia pe care o facem între un argument, o idee şi persoana care o susţine, viziuni dihotomice ale lumii – bine şi rău, corect şi incorect, noi şi ceilalţi – şi, pînă la final, o predispoziţie spre a adera la ideologii extreme, radicale, fie că sînt ele politice, religioase sau de altă natură.”S-ar putea obiecta că un creier flexibil, gata să renunțe la o idee sau alta, este dovada lipsei de rigoare sau chiar de caracter, că ia decizii după cum bate vîntul, nu conform unor principii ferme, unor valori. Care e diferența între flexibilitate și lipsa de rigoare?Zenobia Niculiță: „M-am simţit şi eu provocată de ideea aceasta: care este diferenţa între a fi flexibil intelectual şi a fi lipsit de coloană vertebrală. Deocamdată am două direcţii în care caut răspunsurile, pentru mine în primul rînd. Prima ar fi aceasta: să nu facem o confuzie între flexibilitatea gîndirii şi flexibilitatea morală. Oamenii care sînt flexibili în ceea ce gîndesc pot să accepte că există şi alte idei şi alte valori. Nu înseamnă că vor adera la toate ideile şi valorile la care se pot gîndi sau la care sînt expuşi. În ceea ce priveşte moralitatea, nu cred că trebuie să existe rigiditate, dar flexibilitatea trebuie să fie mult mai lentă şi procesată în mod constant. Adică, dacă la vîrsta adultă ajungem să asimilăm o valoare nouă, acea valoare trebuie să fie gîndită, regîndită, discutată, trecută printr-o grămadă de filtre. Şi cealaltă direcţie ţine tocmai de capacitatea de a conţine ca adult două perspective dar şi două emoţii diferite fără să simţi nevoia să o anihilezi pe cealaltă. Adică acea capacitate de a accepta că există şi un altul – valoric, ideologic – fără să simţi nevoia să îl anihilezi ca să-ţi validezi propria opţiune. Să poţi să-ţi susţii propria opţiune şi să aderi în continuare la ea acceptînd că altcineva n-o face, că altcineva este pe altă poziţie. Şi asta este o dovadă de maturitate cognitivă şi emoţională.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În România, imigranții se întîlnesc deopotrivă cu oportunități și cu obstacole în calea integrării. Asta ne arată cel mai recent raport MIPEX – indexul politicilor de integrare pentru migranți. România obține 52 de puncte din 100 pe scala care măsoară politicile de integrare, un scor apropiat de media Uniunii Europene. Pe de o parte, avem o legislație anti-discriminare solidă. Pe de altă parte, imigranții sînt aproape excluși din viața politică. În educație și sănătate există unele progrese, mai ales după experiența refugiaților din Ucraina, dar barierele administrative și lipsa unor politici de sprijin rămîn evidente. Iar pe piața muncii, deși economia românească are nevoie de forță de muncă, integrarea migranților e departe de a fi o prioritate. Ce ar trebui schimbat pentru ca migranții să devină cu adevărat parte din societate? Stăm de vorbă cu Ovidiu Voicu, director executiv al Centrului pentru Inovare Publică și partener al proiectului MIPEX în România.Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) a cîștigat alegerile parlamentare din Republica Moldova, cu peste 50% din voturi, o majoritate care-i asigură 55 de mandate, din totalul de 101, în Parlamentul de la Chișinău și șansa de a continua reformele și procesul de aderare la Uniunea Europeană. Blocul Patriotic, al socialiștilor și comuniștilor, opoziția, a obținut 24% din voturi, Blocul Alternativa a obținut aproape 8%, Partidul Nostru 6% și Partidul Democrația Acasă a obținut peste 5% din voturi. Am vorbit despre aceste rezultate şi despre ce urmează pentru Republica Moldova cu Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale. E surprinzătoare victoria cu atît de multe voturi a Partidului Acțiune și Solidaritate, victorie care-i va asigura majoritatea în Parlament?Angela Grămadă: „Dacă e să luăm în considerare ce s-a întîmplat în ultimele două, trei luni, atunci, pe undeva ne surprinde alegătorul din Republica Moldova, pentru că a acţionat foarte raţional şi a oferit un vot util. Deşi, mulţi oameni cu care am comunicat în aceste luni, spuneau că nu ar fi aceasta prima lor opţiune politică, adică ar fi votat cu altă formaţiune pro-europeană, dar înţeleg care este miza şi vor face o alegere utilă, în favoarea viitorului pro-european al Republicii Moldova, adică să înceapă acele negocieri de aderare la Uniunea Europeană. (...) Toate formaţiunile pro-europene pe care le vedem la Chişinău – multe dintre ele nu au reuşit să treacă pragul electoral – au încercat să explice că UE este un proiect care vine cu o soluţie economică la o problemă de securitate. Exact aşa cum s-a întîmplat după Al Doilea Război Mondial. Pentru că asta e UE: o soluţie economică la o problemă politică între diferite ţări de pe continentul european. Şi au încercat să le explice cetăţenilor că în momentul în care vom fi stat membru al UE, vom avea acces la acel scut de securitate european. Asta înseamnă instituţii democratice, asta înseamnă rezilienţa instituţiilor publice care vor putea să facă faţă unor ameninţări externe mobilizînd resurse interne, asta înseamnă siguranţă economică, siguranţă energetică – o armă pe care Federaţia Rusă nu a ezitat să o folosească împotriva Republicii Moldova cîteva decenii la rînd, pentru că avem de foarte multe ori crize energetice în Republica Moldova, multe generate artificial de partea rusă –, dar asta înseamnă şi acces la mecanisme de securitate civilă, prin care cetăţenii Republicii Moldova ar putea să se simtă în siguranţă şi din punct de vedere fizic, nu doar economic, social sau politic.”Ce urmează pentru Republica Moldova?Angela Grămadă: „Urmează să fie validate alegerile. Va fi o perioadă destul de dificilă, cu foarte multe discursuri în contradictoriu între cei care au cîştigat alegerile şi cei care nu acceptă că le-au pierdut. Apoi urmează votarea noului guvern. Şi, probabil, declanşarea procedurii de negociere a aderării la UE, iar asta înseamnă foarte multe reforme.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

În volumul „Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită” (Editura Cartier), Paula Erizanu a adunat o serie de povești de viață, culese de ea direct de la cei care le-au trăit, oameni de etnii diverse, cu destine diferite dar care au multe în comun, mai ales o țară. Din aceste povești nu lipsesc dramele, tragediile, violențele pe care istoria le-a adus adesea în viețile oamenilor din spațiul care azi este Republica Moldova. Unul dintre pasajele care sintetizează memorabil istoria acestui loc este cel în care autoarea cărții vorbește despre străbunica ei: „Eu am trăit într-o singură țară, dar ea – în patru. Deși a rămas la ea în sat toată viața.” Paula Erizanu: „M-a interesat cum se vede istoria la scară mică. În același timp, m-a interesat și oralitatea și legătura dintre oralitate și literatura scrisă. Străbunica și bunica sînt niște povestitoare talentate și mi se pare foarte interesant și fertil acest teren între cuvîntul scris și cuvîntul rostit, care, iată, revine în forță în cultura noastră prin podcasturi, TikTok și tot mai multă cultură orală, prin diminuarea importanței cuvîntului scris.”„Aicea-i și raiul, și iadul” este și o carte despre miza actului de a povesti. A-ți spune povestea, a nu-i lăsa pe alții să ți-o spună, e un act de supraviețuire, e o formă de putere. Ai avut lucrurile astea în minte cînd ai început să lucrezi la carte?Paula Erizanu: „Da. În Republica Moldova, istoria este un tărîm contestat și foarte polarizat. Generația părinților mei a învățat istoria Moldovei în limba rusă, la Facultatea de Jurnalism. Cei dinaintea lor învățau poate în română – atunci se chema moldovenească – dar învățau foarte puțin din această istorie și în termeni propagandistici ruși, care seamănă foarte mult cu termenii folosiți azi pentru a justifica invazia Rusiei în Ucraina. Deci rușii erau prezentați ca eliberatori, iar românii ca fasciști, respectiv azi ucrainenii sînt prezentați ca fasciști în narațiunea promovată de Kremlin. Eu am învățat la o școală românească, în anii 2000 și acolo am învățat mai degrabă o istorie naționalistă românească, în care românii mereu erau victimele agresorilor dimprejurul lor și nu prea s-a vorbit despre Holocaust, de exemplu. Și nu prea s-a vorbit nici despre istoria Republicii Moldova, despre perioada sovietică. Au fost experiențe importante ale istoriei noastre din secolul XX pe care noi nu prea le-am studiat în profunzime. Și-atunci, eu am pornit cu ideea că și astăzi în Republica Moldova sînt oameni care împărtășesc o narațiune sau alta despre istorie și aceste narațiuni sînt situate la extreme. Cum am putea să creăm un dialog între oamenii ăștia, cum am putea să-i facem mai puternici în fața propagandei politice, care încearcă să exploateze trecutul în felul în care le convine actorilor politici? Și mi-am zis că un pas important este să merg către oameni și să vorbesc cu ei despre propria lor experiență, despre felul în care s-a reflectat istoria în viața lor și despre felul în care istoria uneori le-a răsturnat cu totul viețile. Și da, uneori narațiunile mari din spatele acestor experiențe de viață vor fi diferite. Pentru că felul în care ai trăit și judeci Al Doilea Război Mondial va fi diferit dacă ai fost român sau dacă ai fost evreu sau dacă ai fost rom, ai fost luat de armata sovietică împotriva voinței tale sau de armata română împotriva voinței tale. Mi s-a părut că toate aceste istorii despre propria noastră experiență pot să ne ajute să fim un pic mai empatici unii cu alții și să vedem istoria într-o formă mai nuanțată decît ne-o permite propaganda politică.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

La 17 ani, Alexandru Teodorescu a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Făcea parte din organizația anticomunistă Frontul Eliberării Naționale, alături de încă 12 tineri. Era anul 1959. Toți au fost arestați și au primit pedepse între 5 și 23 de ani de muncă silnică. În 1964 au fost eliberați. Alexandru Teodorescu a studiat apoi engleza la Universitatea din București, a fost profesor de engleză iar în 1977 s-a stabilit în Germania. A scris despre experienţa teribilă a detenţiei politice şi despre anii de după eliberare în volumele „Celula de minori” și „Tenebre și lumini”, apărute la Cartea Românească. Alexandru Teodorescu: „Ceea ce era să ne doboare a fost dorul de mamă. Eram, aproape toţi, băiatul mamei. Şi lipsa mamei a fost lucrul cel mai greu de suportat. Culmea este că, în 5 ani, în închisori şi în lagăre de muncă forţată, n-am plîns niciodată, n-am văzut om plîngînd. Pînă şi noi, orice ni se întîmpla, bătuţi, înjuraţi, nu reacţionam.”Credeţi că revolta, chiar dacă a fost înăbuşită, şi-a avut rostul?Alexandru Teodorescu: „Da, da, categoric! Eu am intrat băiatul mamei şi am devenit un luptător. În sensul că, fără să discut cu ceilalţi, mi-am spus că am datoria morală să mă întorc acasă. Şi am devenit un luptător pentru supravieţuire. (...) Pentru a supravieţui a trebuit să mobilizez tot potenţialul meu. Am descoperit un potenţial pe care nu ştiam că-l aveam. Şi asta a contat imens. Nicolae Steinhardt scrie în Jurnalul fericirii că lucrul care contează cel mai mult este caracterul. Şi, într-adevăr, caracterul ni s-a întărit puternic. Am învăţat să folosim piedica, obstacolul – căutam imediat cum putem să le transformăm în ceva pozitiv, folositor. (...) Regula noastră şi modul nostru de a supravieţui era: învaţă şi dă mai departe!”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Alegeri cruciale în Republica Moldova. Duminică, 28 septembrie, cetățenii vor hotărî dacă rămîn pe calea europeană, vizînd aderarea la UE, sau se reorientează spre Est, în special spre Rusia. Poliția din Republica Moldova a făcut zilele acestea sute de percheziții și a reținut zeci de persoane care ar fi fost instruite în Serbia de către cetățeni ai Federației Ruse pentru a provoca dezordine și destabilizări în masă. Premierul Dorin Recean a făcut astăzi următoarele afirmații despre Federația Rusă: „Scopul este să preia puterea la Chișinău, încălcînd voința suverană a moldovenilor” și a vorbit despre un asediu asupra Republicii Moldova, enumerînd metodele prin care Rusia vrea să saboteze alegerile de duminică. Cum se pregăteşte ţara vecină de alegeri? Cum face față Republica Moldova războiului hibrid, manipulării online și schemelor de corupere a alegătorilor? L-am întrebat pe expertul în politici publice Andrei Curăraru, de la WatchDog, Republica Moldova.Andrei Curăraru: „Nu există nici o limită în această campanie. Este cu siguranţă cea mai murdară campanie din Republica Moldova iar rezultatele ei vor influenţa vreme de decenii ţara noastră, în special dacă vom continua acest parcurs foarte rapid şi benefic de integrare europeană.”Avertismente cu privire la corectitudinea procesului electoral au mai existat – în preajma alegerilor prezidenţiale de anul trecut, de exemplu. Republica Moldova pare să fie sub o permanentă ameninţare. Cum reacţionează cetăţenii, care e atmosfera înainte de alegeri?Andrei Curăraru: „Cît ar fi de straniu, însăși campania oficială este destul de pasivă, vedem și niște dezbateri destul de nesemnificative, nu vedem nici măcar liderii principali ai partidelor să se confrunte între ei. Mai degrabă, acele manifestări ale subteranei electorale contează și ele determină tot ce se întîmplă în Republica Moldova. Vorbim despre reacții ale cetățenilor care variază de la indignare – am văzut-o foarte bine în turul 2 al alegerilor prezidențiale, care a determinat o mobilizare masivă a cetățenilor, în special în diasporă, pentru a securiza votul de ingerința externă –, pînă la reacții care sînt aproape de apatie, de ideea că un cetățean n-ar putea să decidă nimic, cu toate că asta nu este adevărat. Anume în situații de pericol, în situații de presiune externă, este important ca toţi cetăţenii Republicii Moldova, inclusiv cei care se află în România, să-şi exercite îndatoririle de cetățean, fiindcă o prezență masivă înseamnă practic anularea planurilor de cumpărare a voturilor, legate de oligarhul fugar Ilan Şor și de Federaţia Rusă și desfășurarea unor alegeri cu adevărat corecte în Republica Moldova.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural