Timpul prezent

Iulian Bocai, autorul volumului de povestiri „Revărsatul zorilor” (Editura Trei), Augustin Cupșa, autorul romanului „3300 de perechi de palme” (Editura Trei), și Tatiana Țîbuleac, autoarea romanului „Când ești fericit, lovește primul” (Editura Cartier) sînt cei trei nominalizați la premiul Radio România Cultural pentru proză. Îi puteți asculta în această ediție vorbind despre cărțile lor.„Opt povești de dragoste și dorință” – așa se subintitulează volumul lui Iulian Bocai, „Revărsatul zorilor”. Un volum cu opt povestiri și același narator, care-și revizitează viața, din copilărie pînă spre vîrsta de 40 de ani și decupează din ea diverse momente – începînd cu copilăria într-un oraș din Oltenia, despărțirea părinților, trecînd prin anii de liceu și de facultate, pînă la maturitatea marcată, ca și celelalte vîrste, de singurătate și de căutarea legăturii cu ceilalți, a afecțiunii, a iubirii. O constantă a personajelor e interesul pentru cărți. Se citește și se vorbește mult despre literatură și filosofie în cartea asta. Iulian Bocai: „Am avut norocul, în adolescența mea, să întîlnesc oameni, care-mi sînt și acum prieteni, cu care am vorbit despre lucrurile astea foarte devreme și care ne-au ținut laolaltă. Impresia mea e că o pasiune autentică pentru poezie, pentru filozofie sau pentru literatură unește ca nimic altceva. N-aș putea să-mi concep viața nici fără literatură, nici fără pasiunea mea filosofică și nici fără oamenii cu care am împărtășit-o. Nu mă pot gîndi, în general, la lucruri mai puternice decît a vrea să înțelegi ce e cu lumea, a căuta răspunsurile pentru ea în cărți și apoi a te întîlni cu prietenii și-a vorbi despre ele.”Un jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în romanul „3300 de perechi de palme”. Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.”Tatiana Țîbuleac construiește în romanul „Când ești fericit, lovește primul” un personaj memorabil. Mila are 50 de ani, a emigrat în anii '90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Tatăl ei de asemenea a fost alcoolic. Mila a crescut într-un Chișinău marcat în anii '90 de sărăcie și criminalitate.  Devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea. Cu cinism, cu maximă onestitate. Tatiana Țîbuleac: „Mila este o femeie tipică din Estul Europei, o femeie care a plecat în primul val de migrație din Republica Moldova, care a fost cel mai dur, cel mai violent, cel mai necruțător. Aș vrea să se înțeleagă că Mila a migrat altfel decît se pleacă acum peste hotare. Iar ceea ce a devenit ea sau vocea asta tăioasă și cinică este de fapt tot ce i s-a întîmplat în viață. (...) Probabil că acesta este răspunsul pe care-l dau de fiecare dată cînd sînt întrebată despre cărțile mele: nu este povestea mea dar este și vocea mea acolo.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele Donald Trump l-a criticat recent pe Papa Leon, spunînd că este „slab în ce privește criminalitatea” și „groaznic în politica externă”, după ce Suveranul Pontif a condamnat războiul din Iran, despre care a spus că a dus la „violență absurdă și inumană”. Papa Leon a răspuns comentariilor președintelui american spunînd că nu se teme de administrația Trump și nici să răspîndească mesajul Evangheliei. Despre impactul conflictul dintre președintele american și Suveranul Pontif asupra comunității catolice și despre raporturile dintre puterea politică și religie vorbim cu Cătălin-Gabriel Done, analist de politică internațională și expert în diplomație religioasă, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Cum privește comunitatea catolică din Statele Unite acest schimb de replici și mai ales criticile aduse de președintele american Suveranului Pontif?Cătălin-Gabriel Done: „Am văzut cîteva analize extrem de pertinente ale sociologilor americani care spun că din ce în ce mai mult electoratul conservator catolic se îndepărtează de Partidul Republican și de Donald Trump și tocmai de aceea este foarte posibil ca acțiunile lui Donald Trump să-i creeze probleme Partidului Republican la alegerile de la mijloc de mandat, de anul acesta, și să arunce scena politică americană în aer.” Recent, președintele american a postat pe rețeaua lui de socializare o imagine care – așa au interpretat comentatorii – îl înfățișează în chip de Isus vindecător. În urma valului de critici, stîrnit chiar și printre susținătorii săi, Donald Trump a explicat că nu e reprezentat ca Isus, ci ca un doctor care vindecă. Dar a șters postarea. Acest episod ce impact are asupra creștinilor americani care l-au votat pe Donald Trump?Cătălin-Gabriel Done: „Unul uriaș, pentru că, așa cum ați spus, reacții de condamnare foarte vehemente au venit din toate colțurile Americii și din partea tuturor confesiunilor creștine. (...) Fractura dintre politicianul Donald Trump și creștinul de rînd se adîncește și va crea tensiuni și fricțiuni uriașe, tensiuni care vor fi greu de reconciliat. Chiar dacă Vaticanul a avut poziții oficiale mult mai așezate și mult mai moderate, administrația Trump nu s-a sfiit în a-l convoca pe reprezentantul Vaticanului, pe cardinalul care servește ca Nunțiu Apostolic în Statele Unite ale Americii, și chiar a amenințat, voalat, Vaticanul, spunînd că ar trebui ca Papa Leon să-și aducă aminte de faptul că, cu foarte multe secole în urmă, papa a fost obligat să se retragă la Avignon. De ce? Pentru că un lider politic de la acea vreme a considerat că poate influența deciziile bisericii și poate folosi biserica în propriul avantaj.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Bulgaria se pregătește de un nou scrutin. Duminică, 19 aprilie, va avea loc a opta rundă de alegeri parlamentare din ultimii cinci ani. Care sînt cauzele instabilității politice de la Sofia? Ce forțe politice au șansa de a intra în Parlament? Bulgaria a intrat în zona euro de la 1 ianuarie 2026. Cum reacționează societatea la această schimbare? L-am întrebat pe jurnalistul bulgar Stilyan Deyanov.În decembrie 2025, guvernul Bulgariei a demisionat, în urma unor ample proteste care au avut loc în mai multe orașe din Bulgaria. Nemulțumirile celor din stradă erau legate de proiectul de buget pe 2026 dar și de acuzațiile de corupție la nivelul guvernului și de erodarea statului de drept. Între timp, președintele Bulgariei, Rumen Radev, și-a dat și el demisia și formațiunea pe care o conduce, „Bulgaria Progresistă”, participă la alegerile din 19 aprilie. Ce șanse are partidul lui Rumen Radev și cum sînt cotate celelalte partide?Stilyan Deyanov: „Rumen Radev are foarte mari șanse de a cîștiga aceste alegeri. Conform sondajelor care au apărut, Radev ar avea în jur de 30%. Va fi urmat de partidul lui Boyko Borissov cu 20% şi ceva, apoi Coaliția Reformistă, Continuăm Schimbarea-Bulgaria Democrată, cu aproximativ 10%, și partidul oligarhului Delyan Peevski. A cincea formațiune care sigur va intra în Parlament este formațiunea deschis pro-rusă Vîzrazhdane, care însă va avea un rezultat mult mai mic față de acum 2 ani și se va situa undeva în jur de 7-8%. Nu știm dacă formațiunile care sînt în jurul pragului de 4% -  sînt cel puțin 3-4 formațiuni – îl vor trece. (...) Dar Rumen Radev, într-adevăr, are șanse să cîștige aceste alegeri și asta cred că este și tema cea mai importantă în Bulgaria, în ce măsură Radev reprezintă un pericol pentru parcursul european al Bulgariei, în ce măsură poate să transforme Bulgaria în ceea ce Viktor Orbán a transformat Ungaria.”Opt runde de alegeri anticipate în cinci ani: care sînt cauzele instabilității politice de la Sofia, de ce nu se poate forma o coaliție stabilă de guvernare?Stilyan Deyanov: „În primul rînd, cred că trebuie să definim ce înseamnă stabilitate și ce înseamnă instabilitate. Dacă facem o comparație între România și Bulgaria, o să vedeți că în acești patru ani de instabilitate, Bulgaria a avut progrese mult mai mari, economice și politice, comparativ cu România. Statul capturat, împotriva căruia au fost protestele în decembrie, a apărut după 11 ani de stabilitate, între 2009 și 2020. Cred că putem să răsturnăm paradigma și să gîndim că ceea ce numim instabilitate, adică multe runde de alegeri, practic este un exercițiu democratic normal. Dacă ne gîndim la alegerile din 19 aprilie, cel mai periculos, ironic, este să se ajungă la stabilitate. Stabilitatea nu poate fi decît de două feluri. O stabilitate pro-corupție, a partidelor vechi care au guvernat Bulgaria pînă acum, sau o stabilitate pro-Rusia, în jurul formațiunii lui Radev, care, dacă cumva reușește să facă o majoritate împreună cu partidul Vîzrazhdane, pro-rus, și eventual cu Partidul Socialist Bulgar, dacă trece pragul, ar putea să facă o guvernare pro-rusă. Așa că noi sperăm ca instabilitatea să continue. Şi cumva, ceva să depindă și de partidele reformiste care, din păcate, în Bulgaria nu pot avea singure o majoritate. Spațiul politic bulgar este divizat pe două planuri. Unu, corupție-anticorupție, și doi, pe axa Rusia-anti-Rusia. Dar aceste două axe nu se suprapun. Că să vă explic mai clar, partidul reformist, care se situează între 10 și 15%, și, din păcate, nu poate să iasă din centrul Sofiei sau din centrele marilor orașe, a avut de ales, după multele runde de alegeri, de obicei între a face o coaliție anticorupție cu partidele pro-ruse sau a face o coaliție pro-Europa, pro-Ucraina, cu partidele corupte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O  emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

După 16 ani de guvernare, partidul Fidesz și premierul Viktor Orbán au pierdut puterea în Ungaria. Partidul Tisza, condus de Péter Magyar, a cîștigat alegerile parlamentare de duminică, 12 aprilie, și va avea 138 de mandate din cele 199 ale Parlamentului de la Budapesta. Cum arată Ungaria a cărei guvernare o preia Péter Magyar, după 16 ani cu Viktor Orbán la putere? În România, UDMR a susținut Fidesz și pe Viktor Orbán. Care vor fi relațiile cu noul guvern? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Camil Pârvu: „Ceea ce i-a dat lui Péter Magyar un avantaj atît de mare și i-a permis să cîștige în felul acesta este că nu a mai fost nici un alt partid. Toată opoziția s-a autosublimat, s-a estompat complet și s-a dizolvat parțial în partidul Tisza. Dar în realitate, Tisza e un partid conservator de dreapta, în termeni clasici, pe cînd în Ungaria a fost mereu o opoziție de centru sau de stînga, care nu există acum în Parlament. Este prima oară cînd avem un Parlament compus dintr-un partid conservator de dreapta, un partid radical de dreapta și un partid cvasi-fascist.” Cum arată Ungaria a cărei guvernare o preia Péter Magyar, după 16 ani cu Viktor Orbán la putere?Camil Pârvu: „Are foarte multe probleme. Una este moștenirea unei relații extrem de dificile cu UE. Pentru că în ultimii ani, cel puțin, Viktor Orbán a început să blocheze sau să obstrucționeze într-un mod din ce în ce mai absurd funcționarea UE, inclusiv renunțînd la un acord pe care-l dăduse cu două luni înainte, sau servind în mod explicit interesele Rusiei. Dar mai este ceva. Este un stat care fusese colonizat într-un mod profund de Fidesz. Diferența între stat și partid aproape că dispăruse. E foarte important de reținut lucrul acesta, pentru că, acolo este miza lui Péter Magyar: să transforme statul într-un obiect neutru în raport cu partidele, dacă asta și vrea.”În România, UDMR a susținut Fidesz și pe Viktor Orbán. Care vor fi relațiile cu noul guvern?Camil Pârvu: „Vorbim despre o relație între Fidesz și UDMR care era foarte puternică, pe două planuri. Unul dintre planuri este cel identitar simbolic, etnic. Și care contează extraordinar de mult, mai ales pentru maghiarii din Transilvania, pe care limbajul anticorupție al lui Péter Magyar nu-i prea viza direct. Pentru că ei trăiesc în altă țară. Pe ei îi leagă de Viktor Orbán faptul că el le-a dat cetățenia maghiară și le-a creat acest statut de reunire cu națiunea maghiară. (...) El a avut această formulă incluzivă nu doar într-un mesaj identitar, care este foarte important, în sine, ci și economic. El a finanțat extraordinar de mult prin fundații o serie întreagă de renovări – care au un caracter simbolic dar extrem de puternic: un castel aici, o statuie dincolo...  –, dar și de afaceri. Marile afaceri din Transilvania sînt în mare parte finanțate de diferite linii de credit sau de fundații asociate cu Fidesz, care sînt ale statului maghiar, în teorie, dar, de fapt, ele sînt finanțate prin Fidesz și trăiesc pentru Fidesz. Și atunci, era inevitabil ca UDMR să fie profund legat de Fidesz. Nu avea altă variantă, pentru că nu ar fi reprezentat preferințele propriului electorat dacă ar fi făcut cu totul altceva. În același timp, Péter Magyar nu este un personaj chiar atît de diferit ideologic sau care să ignore sau să contrazică, pe de-o parte, chestiunea identitară și, pe de altă parte, mecanismul economic. Dimpotrivă, cred că semnarele lui sînt: le voi prelua eu și voi avea un raport cu UDMR pe perioada care urmează. (...) De fapt, maghiarii din România nu sînt întotdeauna legați doar de Fidesz, ei sînt mult mai implicați și trăiesc mult mai clar politic în România decît poate părea din diverse comentarii.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Una dintre cele mai vechi preocupări ale ființei umane este legată de sensul vieții și de raportarea la un dincolo, la o autoritate superioară, cu putere de viață și de moarte asupra noastră. De unde această nevoie de viață spirituală, de legătură cu o lume supra-mundană, investită cu putere absolută? L-am întrebat pe Laurențiu Gheorghe, lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București.Laurențiu Gheorghe: „Din dovezile arheologice, din săpăturile în căutarea urmelor civilizației umane, vedem că, de cînd există oamenii, în forma asta pe care o cunoaștem noi, ei întotdeauna s-au raportat la ceva de dincolo de ei. Întotdeauna cultura e însoțită de o raportare spirituală, ceva ce este dincolo de materialitatea propriu-zisă. În ceea ce privește omul, legătura cu lucrurile care nu se văd, care sînt dincolo, e fundamentală. În istoria spirituală a tuturor culturilor găsim această existență, într-o formă sau alta, care dă sens nu numai comunității, dar umanității per ansamblu.”De ce nu ne-am mulțumit, de-a lungul istoriei, să ne satisfacem nevoile primare, să supraviețuim ci, odată acestea îndeplinite, am căutat sens, am căutat explicații – cine sîntem, de ce sîntem aici, de ce murim, ce se întîmplă după ce murim?Laurențiu Gheorghe: „Există acum o disciplină care se numește psihologie evoluționistă. Și una dintre dimensiunile pe care le explorează este chiar aceasta: de ce există nevoia de raportare la ceva de dincolo, care ne însoțește în toate comunitățile, în toate timpurile și pe absolut toată lumea? Paradoxal, chiar și pe cei care spun că nu există nimic decît chestiunea materială. Se pare că supraviețuirea în sine nu-i suficientă. Avem nevoie pentru a supraviețui de o motivație specială, o motivație suplimentară. Există un argument foarte interesant din punct de vedere științific și rațional cu privire la acest lucru, care ține de faptul că există foarte multă incertitudine și complexitate iar capacitatea noastră de a gestionea incertitudinea și complexitatea e oarecum limitată. Și atunci apare nevoia de a găsi un vehicul, o modalitate de a o gestiona. Asta este, evident, o ipoteză științifică și sînt oameni care o cercetează. Dar interesant este că putem observa că această nevoie există. Și putem trage concluzia că, de vreme ce există și este atît de răspîndită, trebuie că joacă un rol foarte important. Pentru că altfel ar putea fi eliminată.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Un jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în cel mai recent roman al său, „3300 de perechi de palme” (Editura TREI). Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. Iar titlul cărții, „3300 de perechi de palme”, face referire la ultimul congres al Partidului Comunist Român, din noiembrie 1989, cînd Ceaușescu a fost aplaudat de 3300 de perechi de palme, la realegerea sa ca șef al partidului. Am vorbit cu Augustin Cupșa despre roman, despre personajele lui și perspectiva narativă.„3300 de perechi de palme” este nominalizat la premiul Radio România Cultural pentru proză.  Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.”Cartea e plină de descrieri amănunțite, de detalii infinitezimale, ca și cum ochiul narativ vrea să absoarbă tot ce se poate absorbi, descrieri de natură, de peisaj urban, de interioare... Care e miza acestor scene prezentate în amănunt? Augustin Cupșa: „Înfățișarea realității. E ca un film făcut cu un buget restrîns, cel mai ieftin film cu putință, cel care se scrie pe hîrtie. (...) Mi se pare important să simți și să transpui experiența trecerii corpului prin lume ca singură istorie adevărată, ca istorie reală și politică. Experimentarea stărilor în realitate, de la cele banale, să zicem, de cald, frig..., e pînă la urmă o abordare fenomenologică și ăsta este adevărul cu care te alegi în viață: experiența corpului care, bineînțeles, la un moment dat devine idee, devine gînd, devine emoție. Baza întregii noastre gîndiri e corpul.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Costică Brădățan este profesor de studii umaniste la Texas Tech University, Statele Unite ale Americii, și profesor onorific de filosofie la University of Queensland, Australia. A publicat eseuri în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, TIME Magazine. Recent, a lansat la Bucureşti o nouă ediţie a cărţii sale „A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor”, apărută la Editura Spandugino, în traducerea lui Vlad Russo. Am vorbit cu Costică Brădățan despre cartea sa precum şi despre rolul filosofiei în lumea de azi.A muri pentru o idee – o temă grea, o idee copleșitoare, întrupată de-a lungul istoriei de cîteva figuri emblematice, despre care vorbiți în cartea dumneavoastră. De la Socrate și Hypatia, la Giordano Bruno și, mai aproape de zilele noastre, Jan Patočka. Oameni care au plătit cu viața pentru ideile lor. Și astfel, spuneți dumneavoastră, „sfîrșesc prin a fi proiectați în mit.” Moartea lor, percepută ca jertfă, devine mai importantă decît opera lor sau în orice caz, o încununare a operei. De ce ne impresionează aceste destine?Costică Brădățan: „Din mai multe puncte de vedere. Dar gîndiți-vă, în primul rînd că ați spus moartea lor ne impresionează mai mult decît opera. În anumite cazuri, moartea lor e chiar opera lor, pentru că de la Socrate nu avem nici un fel de altă operă. Moartea lui e chiar capodopera. E un caz foarte interesant, cazul unui filozof care a întemeiat filozofia, un gînditor de primă mînă, a întemeiat un domeniu al cunoașterii care se definește prin scris, prin producția de texte. Ei bine, omul ăsta, întemeindu-l, n-a lăsat nici un cuvînt scris. Și atunci ce a contat, dacă n-a contat scrisul? A contat chiar moartea. E foarte interesantă substituția asta, unde un act rarisim, un act extrem de important, foarte straniu, rațional vorbind, întemeiază un domeniu de o cu totul altă natură.”„A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor” a apărut pentru prima dată în 2015, acum mai bine de 10 ani.E diferit modul în care e citită, înțeleasă această carte acum față de atunci, în România față de Satele Unite? O citim altfel? Costică Brădățan: „Da, drept dovadă că se reeditează. Cărțile de filozofie, în general, nu se reeditează, pentru că nu există o nevoie. Nu există o piață. Fiecare carte are momentul ei, are vîrsta ei și după ce se publică și se scoate în vînzare, se duce la bibliotecă și cine vrea să o mai citească, o găsește în bibliotecă. Dar au fost cazuri și nu e vorba doar de ediția românească – în Italia a reapărut, la fel. Mi s-a părut că e ceva în aer. E ceva acum care impune sau invită la o relectură. Și, personal, mă bucur, evident, pentru că îi dă cărții o nouă șansă, o nouă viață. Și, pe de altă parte, mi se pare că ceva realmente s-a întîmplat între timp. E vorba de 12 ani sau mai mult, considerînd și cît mi-a luat să o scriu. Lumea s-a schimbat. Trăim acum într-o lume unde angajamentul insului, al intelectualului, al scriitorului e de altă natură. Problema era atunci că trăiam într-o democrație liberală. Democrația liberală era, părea lucrul cel mai solid de pe lume. Or, într-o democrație liberală nu se poate muri pentru o idee, că nimeni nu-ți face nimic. Poți să spui orice, nu ți se poate întîmpla așa ceva. Se moare pentru o idee în condiții de criză, cînd democrația liberală intră în criză, e asaltată, sau în dictatură, semidictatură, în sisteme tiranice. Ceea ce spune, din păcate, n-aș fi vrut să fim în situația asta, că ceva se întîmplă în lume care face tema apetisantă, interesantă. Iarăși, mă bucur dacă cartea se citește, în același timp mă tulbură că trebuie să citim o astfel de carte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

În ultimele săptămîni, Ciprian Ciucu a lansat două inițiative importante care reconfigurează politica culturală a Bucureștiului. Pe de-o parte, e vorba de comasarea mai multor centre culturale municipale într-o singură structură, cu argumentul eficienței economice și al unui impact mai mare. Pe de altă parte, este vorba de deblocarea concursurilor pentru management la teatrele municipale, după ani și ani de interimate. Am vorbit cu primarul Bucureştiului, Ciprian Ciucu, despre aceste iniţiative. ARCUB, CREART, Centrul Lumina, ExpoArte, PROEDUS, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte vor fi comasate într-o singură instituție numită Arte și Evenimente Urbane București.De ce e nevoie acum de o reformă a centrelor culturale? E o alegere de politică publică sau e o decizie luată sub presiunea constrîngilor bugetare? Ciprian Ciucu: „Nu aș zice atît că e luată sub presiunea constrîngerilor bugetare. E vorba, mai degrabă, de constrîngeri legale. Există o lege care ne obligă să desființăm instituțiile sub 50 de angajați. Și vorbim despre instituții fragmentate, mărunțite, care aveau trei angajați, cinci angajați, zece angajați... Deci aceste centre nu puteau să nu fie aduse în altă instituție pentru că există o obligație legală să facem asta. Pe de altă parte, vorbim despre instituții care nu au impact. De unele dintre ele de abia acum s-a auzit, pentru că le-am făcut eu, cumva, cunoscute. Cine știa, de exemplu, de Centrul de Tineret al Municipiului București? Sau de altele. (...) Oamenii nu înțeleg de ce am făcut acest lucru pe repede înainte. Și aici pot să recunosc acest lucru. Foarte simplu. Am avut suficiente date ca să iau această decizie și am găsit o fereastră de oportunitate. Pentru că, trebuie să vă mărturisesc că și consilierii generali erau foarte frustrați de faptul că aceste instituții nu le răspundeau diferitelor cereri de transparență. Şi am zis ok, e timpul să punem o ordine în această zonă. Și, găsind această fereastră de oportunitate, am luat această decizie. Dar atenție, cei care au reacționat vizibil sînt cei care își vor pierde privilegiile. Și s-au folosit, din păcate, și de oameni de bună credință, actori, artiști de bună credință, cărora le-au spus că se vor desființa proiectele lor. Nu, din contră. Tot ce este bun va merge mai departe. Tot ceea ce nu este bun nu va merge mai departe.” Veți avea consultări cu sectorul cultural independent, cu oamenii care fac cultura vie, contemporană, de astăzi, din București? Ciprian Ciucu: Sînt esențiale. Tocmai că am făcut pe repede înainte acest proces și am un deficit de consultare, ca să-i spun așa, pentru ca această instituție să reușească, ea trebuie să fie credibilă, să fie la vedere. Conștientizînd faptul că am luat această decizie rapid – bine, am și un mandat foarte scurt și dacă vroiam să am ceva efecte, aveam nevoie de o decizie rapidă, că dacă intram în consultări fără final, de șase luni de zile, îmi trecea mandatul pînă se înfiinţa și instituția și îmi era aplicată viziunea – deci, conștient fiind de deficitul de consultare din această etapă, vom compensa în ceea ce înseamnă strategia, în special, politicile acestei instituții, în viitor. (...) O instituție care este mult mai vizibilă, care creează așteptări mult mai mari, poate inclusiv să catalizeze și să aducă oameni din zona culturală mult mai mulți în jurul ei, ca să spun așa. Finanțările pentru zona culturală vor crește, nu vor scădea. Diversitatea proiectelor va crește, nu va scădea.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

8 aprilie este Ziua Internaţională a Romilor. Ce se sărbătoreşte cu această ocazie? Romii au fost sclavi în Ţările Române aproape 500 de ani. Zeci de mii de romi au fost deportaţi în Transnistria în cel de-Al Doilea Război Mondial. Ce se ştie despre sclavia romilor şi Holocaustul romilor? L-am întrebat pe istoricul Ioan Valentin Negoi, autorul volumului „Istoria nespusă a romilor din România”, apărut la Hyperliteratura. Ioan Valentin Negoi despre Ziua Internaţională a Romilor: „Se sărbătorește emanciparea romilor din întreaga Europă. În 1971, mai mulți lideri romi, unii dintre ei supravieţuitori ai ororilor Holocaustului, au pus bazele mișcării internaționale a romilor. Au stabilit mai multe lucruri, cum a fi limba oficială, limba romani – nu limba țigănească. E important să înțelegem că mai mulți romi, din mai multe țări, au decis că limba este limba romani. Cuvîntul țigan nu există în limba romani. Este un cuvînt peiorativ, este un exonim, o poreclă dată romilor. Şi au mai ales imnul romilor, „Gelem, gelem” („Am umblat, am umblat”) și steagul. Au pus bazele mișcării internaționale a romilor și poporului rom, au zis ei în 1971. Celebrăm ziua de 8 aprilie din 1990.” Cartea dumneavoastră este scrisă pentru publicul larg. Explică, prezintă evenimente istorice, detalii puţin cunoscute.Ioan Valentin Negoi: „E prima mea carte de popularizare, eu am mai scris cărți de specialitate, pentru publicul avizat, lucrarea de doctorat sau articole științifice. Această lucrare s-a dorit a fi una chiar de popularizare. Am ales să o scriu într-un limbaj mai lejer, fără foarte multe note de subsol (...), să răspundă la cîteva întrebări, pe care le tot primeam în diferite contexte. De ce rom și nu țigan? A trebuit să explic vechimea cuvîntului rom și că acest cuvînt nu se trage din rădăcina cuvîntului român. (...) Cuvîntul rom, în limba romani, înseamnă fiu de om, fiu al femeii, om.”De ce în istoria noastră, istoria robiei romilor, istoria deportării romilor în Transnistria au rămas mai degrabă o chestiune marginală?Ioan Valentin Negoi: „Da, din păcate se discută foarte puțin în spațiu românesc despre această traumă colectivă. Totuși, trebuie să înțelegem că în momentul în care discutăm despre sclavia romilor sau despre Holocaust, discutăm despre istoria românilor ca întreg. Ciprian Necula spunea că pentru a avea o viziune clară asupra istoriei românilor, românii trebuie să înceteze să se gîndească la romi ca stăpîni de sclavi, iar romii trebuie să înceteze să se uite la români ca la stăpînii lor. E foarte greu să accepţi că ai fost stăpînul unor oameni timp de 500 de ani, că ai abuzat de ei din toate punctele de vedere, economic, sexual. (...) Istoria romilor este lungă și complexă. Am încercat să transmit o istorie obiectivă, să vorbesc prin fapte, să dau citate cît mai multe, să arăt cum erau lucrurile și am vorbit și despre eroi. E păcat să nu discutăm și despre voievodul rom Ștefan Răzvan. (...) Bineînțeles, cînd discutăm despre istoria romilor, trebuie să vorbim și despre aportul cultural al romilor. Am adus în discuție familia Dinicu. Discutăm mult prea puțin despre valoarea culturală a acestei familii. Angheluș Dinicu este persoana care a pus pe hîrtie „Ciocîrlia”, una dintre melodiile românilor ca emblemă națională. N-a fost creația lui proprie. Se spune că provine din Asia și era o melodie cunoscută, populară, dar el a fost primul care a așezat-o pe hîrtie. Şi Grigoraş Dinicu a dus-o la nivel de artă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

În 7 aprilie au loc alegeri pentru funcția de președinte al Academiei Române. Academicienii Marius Andruh și Mircea Dumitru candidează la această funcție. I-am invitat pe amîndoi la o discuție la „Timpul prezent”. Domnul Marius Andruh ne-a transmis că nu poate participa. Domnul Mircea Dumitru a venit în studioul Radio România Cultural. Am vorbit despre proiectul său pentru instituţia la şefia căreia candidează, despre influenţa acestui for ştiinţific în societate, despre profilul Academiei Române în contextul lumii complexe de azi.Academia Română este percepută adesea mai degrabă ca un for simbolic decît ca un actor activ, puternic în politicile publice, în educație. Cum măsurați influența reală a instituției? Mircea Dumitru: „Academia Română este în primul rînd o instituție fundamentală a statului român. Astăzi, 6 aprilie, am sărbătorit 160 de ani de la înființarea ei. În această perioadă, mai mult de un secol și jumătate, ea a reprezentat centrul de consacrare a valorii intelectuale și de protejare a limbii și a identității naționale. Academia Română este un centru simbolic, dar, deopotrivă astăzi, prin cele mai mult de 60 de institute de cercetare, care concentrează elita cercetării din România, reprezintă și un centru al producerii cunoașterii științifice. Or, în momentul de față, dacă discutăm despre contextul mai general, nu numai național, local, ci contextul european și mondial, principala competiție este cea cu privire la progresul cunoașterii și la aplicațiile tehnologice care vor avea un impact deosebit asupra vieții sociale și politice. În centrul tuturor acestor schimbări se află instituția academică. În centrul acestor schimbări se va afla și Academia Română. A măsura impactul unei astfel de instituții înseamnă a vedea în viitorul foarte apropiat ce rol trebuie să aibă o astfel de instituție și cum trebuie să fie redefinit rolul ei, în așa fel încît să servească acestor scopuri: creșterea cunoașterii și o foarte puternică prezență în competiția internațională tehnologică.”Și ce-i lipsește astăzi Academiei Române, astfel încît să conteze mai mult în competiția globală?Mircea Dumitru: „Dacă ne uităm în istoria nu foarte îndepărtată a aceste instituții,  vom vedea că unii dintre cercetătorii foarte buni înainte de 1990 și-au găsit după aceea locuri de muncă excepționale în mediul academic occidental. Se poate spune că am putea face cîteva facultăți de matematică în SUA numai cu matematicieni români. Prin urmare, inteligență creativă la nivel de top avem. Ceea ce a lipsit, și asta nu este, în primul rînd, vina internă a instituției, ci este o problemă generală a societății noastre, a fost un anumit tip de management eficient, o organizare foarte bună. La care se adaugă subfinanțarea cronică a cercetării.”Ce v-a făcut să candidați la funcția de președinte al Academiei Române? Mircea Dumitru: „Vreau să spun foarte clar că nu candidez împotriva cuiva. Sînt într-o relație de colaborare și de prietenie cu domnul academician Marius Andruh, din 2005. E un om de știință care are o reputație solidă, internațională. (...) Pot să vă spun că indiferent cine va fi ales mîine, cred că Academia poate să fie, pentru 4 ani, foarte bine reprezentată. Eu am candidat, în primul rînd, deoarece cred că o Academie națională poate să fie foarte bine reprezentată de cineva care vine din zona umanistă. Vocația unor academii naționale, așa cum au fost ele construite în secolul al XIX-lea și în bună măsură această determinantă a rămas valabilă pînă astăzi, a fost aceea de a consolida cultura națională. Limba, literatura și istoria. (...) Nu în ultimul rînd, candidez pentru că destul de mulți dintre colegi mi-au sugerat sau mi-au spus direct că ar fi bine să candidez și că mă susțin.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Volumul „Elefant și alte povestiri” de Raymond Carver a apărut recent în limba română, în traducerea lui Marius Chivu, la editura Polirom. Este ultimul dintre cele patru volume de povestiri pe care le-a publicat prozatorul american. Carver a murit în 1988, la vîrsta de 50 de ani. Cu doar patru volume de povestiri, s-a impus drept unul dintre cei mai importanți autori americani de proză scurtă, mizînd pe realism, pe minimalism, pe acele detalii ale vieții care trec neobservate de mulți dar care sînt încărcate de semnificații. Am vorbit cu Marius Chivu despre proza lui Raymond Carver, despre privirea specifică prin care vede el lumea, despre personajele din povestiri și despre impactul prozei lui Carver asupra scriitorilor de după el. Marius Chivu: „Literatura lui, într-adevăr, a avut un impact formidabil. Sînt doar patru cărți, dar prestigiul lui a crescut în mai puțin de zece ani. Activitatea lui literară se întinde pe durata a 12 ani, cu totul. La apariția acestui volum, în 1988, cînd era la finalul vieții, el era deja un maestru în viață. Dovadă că începuse să ia premii, să fie invitat, să țină lecturi, conferințe, să facă antologii. Avea 50 de ani, era încă foarte tînăr. Impactul lui a fost major și s-a păstrat în măsura în care, așa cum multă proză americană scurtă se trage din Hemingway, el cumva a preluat ștafeta. Astea ar fi, să zicem, cele două repere ale perioadei. Între timp, firește că proza scurtă americană s-a diversificat, este extraordinar de variată. Astăzi nu mai găsești influența lui Carver atît de evidentă, dar în interviuri, în cursurile de creative writing, el este foarte prezent, e un scriitor de proză scurtă peste care nu poți trece. Și eu prefer să predau foarte mult la cursurile mele de creative writing din el, pentru că, pe cît de simplu e și de banal, pe atît de dificil e de citit. Și-mi place să fac exercițiul ăsta cu cursanții mei, să le arăt cît de multe semnificații și sugestii se ascund în spatele unui limbaj foarte simplu și minimal.”Cum obține Carver aceste texte realiste, minimaliste, spunînd foarte puțin despre personaje, dar punînd lupa pe unele detalii nesemnificative sau surprinzătoare, neverosimile în context?Marius Chivu: „Ăsta e ochiul prozatorului, unde anume ar trebui să cadă privirea sau centrul de greutate al unei povestiri. Toate poveștile din istoria literaturii sînt reductibile la cîteva situații. Diferența pe care o fac scriitorii constă în stilistică, în felul în care își scriu aceștia poveștile și în felul în care mută sau schimbă perspectiva, pun punctul de greutate. Firește că asta e talentul înnăscut al lui Carver. Cît despre simplitatea sau directețea cu care pare că abordează aceste povestiri, ea vine și din foarte multă muncă. El scria povestirea într-o primă formă, după care tăia, și tăia, și tăia, și elimina. O lecție pe care o învățase cu mult dramatism de la primul lui redactor-editor, Gordon Lish, de care a fost nemulțumit și față de care la un moment dat s-a distanțat. Dar, de fapt, lecția o învățase. Și-a dat seama că asta ar trebui să fie privirea lui, talentul lui, atingerea, the touch, pe care o aduce literaturii.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele american Donald Trump a spus într-un interviu pentru publicația britanică „The Telegraph” că ia în considerare retragerea Statelor Unite din NATO, după ce alianța a refuzat să i se alăture în războiul contra Iranului. De asemenea, el a numit NATO „un tigru de hîrtie”.  Despre aceste declarații și consecințele lor pentru unitatea alianței, despre relațiile tensionate dintre administrația Trump și liderii statelor europene care au refuzat să-și pună la dispoziția SUA bazele aeriene sau să-și deschidă spațiul aerian pentru aeronavele americane implicate în războiul din Iran vorbim cu Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea europeană”.Să lămurim un lucru: poate președintele american să scoată Statele Unite ale Americii din NATO?Robert Lupițu: „Răspunsul scurt: nu. Răspunsul elaborat implică o înţelegere mai exhaustivă a ce se poate întîmpla. Congresmanii americani pot amenda legislaţie pe foarte multe componente. Avem o legislaţie din 2023, despre care putem să considerăm că a avut la origini primul mandat al preşedintelui american, 2017-2021, cînd Donald Trump a vorbit despre NATO ca fiind o alinţă învechită, a criticat aliaţii foarte mult, cînd s-a jucat cu ideea ce ar însemna o dezangajare americană faţă de NATO. Ei, în 2023, cînd preşedinte era Joe Biden, în momentul în care a fost negociată legea anuală de autorizare a bugetului apărării, aceasta a fost amendată, printr-un proiect de lege sponsorizat de doi senatori, republican şi democrat. Senatorul republican era chiar Marco Rubio, actualul secretar de stat şi consilier pentru securitatea naţională al preşedintelui Trump. Şi democratul era Tim Kaine, nimeni altul decît running mate-ul pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA al lui Hillary Clinton, în 2016. Acel amendament spune cît se poate de clar că pentru ca un preşedinte american să poată retrage SUA din NATO este nevoie de o aprobare a Senatului în formula de vot de două treimi. (...)  Însă ce poate să facă administraţia în raport cu NATO – e vorba de decizii legate de cheltuieli, de finanţare, de participare la anumite bugete, de participări sau retrageri sau modificări în zona de structuri de comandă militară, de poziţionări de trupe, echipamente... Chestiuni în care administraţia nu are nevoie de o aprobare din partea Congresului.”Ce impact ar putea avea declarațiile președintelui american despre alianța Atlanticului de Nord, pe care a numit-o „un tigru de hîrtie”, adăugînd că și Vladimir Putin știe că NATO e un „tigru de hîrtie”? Robert Lupițu: „Abia acest lucru este principala problemă, pentru că de-a lungul timpului, cel puțin în ultimul deceniu, am fost obișnuiți cu declarații critice la adresa Alianței. (...) Afirmații de tipul, cum a spus Donald Trump, că NATO este o alianță învechită, punînd la îndoială angajamentul SUA, în cazul în care aliații nu ar plăti atunci 2% din PIB, acum 5% din PIB, celebra afirmație a lui Emmanuel Macron, președintele Franței, că NATO e „în moarte cerebrală” şi afirmațiile de acum ne arată că sîntem într-un registru în care trebuie să învățăm să trăim cu astfel de declarații pe care nu ni le dorim. (...) Iar riscul decurge din relativizarea și slăbirea alianței în actualul context. Pentru că, dacă în 2016-2017, în 2019 eram în alte situații geopolitice, nu atît de conflictuale pe diferite teatre de operațiuni, acum sîntem în al cincilea an de război la granița estică a UE și a NATO. Și acest lucru, această relativizare a alianței, înseamnă de fapt o slăbire a coeziunii și a angajamentului transatlantic. Și este, într-adevăr, un semnal care nu ne ajută în raport cu rivalii geopolitici, aici mă refer în principal la Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

De mai bine de un deceniu, rapoartele internaționale semnalează un recul al democrației și al drepturilor omului la nivel global. Libertățile civile se restrîng, spațiul public devine mai controlat, iar siguranța publică e folosită drept justificare pentru măsuri care, pînă nu demult, ar fi fost considerate inacceptabile. Nu vorbim doar despre dictaturi sau despre regimuri autoritare, ci despre o tendință mai largă, care afectează inclusiv state democratice: drepturile încep să se erodeze sub presiunea securității. Recent, în Knesset (Parlamentul israelian) a fost votată o lege care instituie pedeapsa cu moartea pentru palestinienii condamnați pentru atacuri mortale împotriva israelienilor. Legea prevede că palestinienii condamnați de instanțele militare pentru comiterea de atacuri mortale considerate „acte de terorism” vor fi executați prin spînzurare în termen de 90 de zile. Ce înseamnă această revenire la pedeapsa capitală ca instrument de politică penală? L-am întrebat pe analistul Mihail-Valentin Cernea, lector la Academia de Studii Economice, unde predă filosofie. Vedem tot mai des cum securitatea e invocată  pentru a justifica urgența unor legi liberticide. Unde e linia de demarcație între o măsură legitimă de securitate și un abuz de putere?Mihail-Valentin Cernea: „În primul rînd nu e neapărat un fenomen nou. În general, de-a lungul istoriei, restrîngerile pentru ce libertăți au fost acordate într-o epocă sau alta, apăreau în general din motive de securitate sau din motive de război. Evident că guvernele au folosit motivele de securitate și pentru a provoca restrîngeri care erau mai degrabă în interesul guvernului decît în interesul cetățenilor. Deci nu sîntem neapărat într-o situație nouă. Am fi putut purta această conversație și după 2001, după atacurile din 11 septembrie, cînd au început deja anumite măsuri în Statele Unite, de exemplu, care frizau încălcarea drepturilor omului.”Din perspectiva standardelor democratice și a drepturilor omului în Israel, unde situați democrația israeliană în acest moment?Mihail-Valentin Cernea: „Într-un punct foarte dificil din istoria ei. Și nu e doar legat de această lege. E foarte grav cînd o societate ajunge să reaprobe pedeapsa cu moartea. Văd de multe ori discuțiile acestea și în spațiul public românesc și tot timpul mă îngrijorează. Pentru că a accepta pedeapsa cu moartea, în esență, înseamnă că îi dai statului posibilitatea să-și execute propriii cetățeni, după procedurile statului. Evident, știm foarte bine că există erori judiciare. Ce facem atunci cînd îi cerem statului să execute oameni pentru varii crime? Facem două lucruri. În primul rînd, încălcăm contractul social dintre cetățeni și stat, pentru că, într-un fel sau altul, statul se angajează pentru siguranța cetățeanului atunci cînd e în grija statului. Atenție, o persoană care este executată se află în grijă statului în acea perioadă. Și, în al doilea rînd, ne asumăm acest risc, că vom executa oameni nevinovați. Noi, ca societate, nu doar statul, de data asta, pentru că, într-o situație în care readucem pedapsa cu moartea, sîntem de acord cu ea, este votată democratic, asta înseamnă că există un consens public în această direcție. Faptul că există acest consens public în Israel pentru introducerea pedepsei cu moartea pentru alți oameni care nu sînt israelieni este problematic, ca să mă exprim elegant.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Protestele desfăşurate de-a lungul timpului în Republica Islamică Iran au avut de multe ori în centru mişcări ale femeilor, care, încă de la începutul regimului, au ieşit pe străzi împotriva interdicţiilor impuse de autorităţi. Mişcarea „Femeie, Viaţă, Libertate”, născută la protestele declanşate de moartea, în custodia poliţiei moravurilor, a tinerei Mahsa Amini, în 2022, este doar una dintre cele mai recente asemenea mişcări. Două dintre activistele iraniene pentru drepturile omului au primit Premiu Nobel pentru Pace: Shirin Ebadi, în 2003, şi Narges Mohammadi, în 2023. Despre lupta, curajul şi rezistenţa femeilor iraniene, despre mişcările feministe din Republica Islamică Iran am vorbit cu Fatma Yilmaz, istoric. Astăzi, în Iranul aflat în război, cu conducerea decimată, asistăm mai degrabă la un recul al regimului și al represiunii sau la un moment de transformare? Fatma Yilmaz: „E foarte greu să spui exact ce se întîmplă cînd evenimentele sînt în desfășurare. Cu siguranță există un recul al regimului și nu începînd cu războiul acesta care este în desfășurare, ci începînd cu mult timp în urmă, poate chiar, aș îndrăzni să spun, undeva între 5 și 10 ani, dincolo de aparența asta de nezdruncinat a regimului teocrat de la Teheran. Și cred că principala falie unde au început aceste zdruncinări e legată de modul în care femeile și-au revendicat drepturile și-au adus la masa discuțiilor paleta mai largă legată de drepturile omului în Iran. Ele au fost primele care au adus asta în discuție.”Dincolo de proteste, care au fost înăbușite sîngeros, ce forme de rezistență există astăzi în Iran?Fatma Yilmaz: „Fără intenția de a hiperboliza sau de a aduce discuția într-o zonă patetică, e una dintre cele mai puternice rezistențe în fața unui regim sîngeros, dictatorial, teocratic. Și cred că e cea mai puternică rezistență a femeilor, nu numai prin numărul anilor, pentru că femeile au fost împotriva regimului de la Teheran încă de acum 47 de ani, cînd a avut loc Revoluția Islamică. Shirin Ebadi este una dintre femeile care au început această formă de rezistență care nu s-a terminat niciodată. Dincolo de proteste, de a scrie rapoarte, de a împrăștia vestea despre ce se întîmplă acolo, există o rezistență prin scris. În mod special poezia a devenit o formă de rezistență de-a lungul anilor, și nu întîmplător, pentru că poezia e mai pe placul iranienilor decît proza. E limbajul pe care îl poate înțelege un fin intelectual de la Teheran, Isfahan sau Qom, dar și un simplu țăran din cel mai îndepărtat sat al Iranului, pentru că știe versuri întregi. Alte forme de rezistență sînt legate de invadarea spațiului public în zona educației. Femeile au folosit armele regimului de la Teheran, îndreptîndu-le într-un mod subtil către ayatollahi, accesînd chiar și acele forme de educație pur religioasă, unde ele au transformat mai mult sau mai puțin pe ascuns școlile respective în locuri în care au citit literatură, orice fel de literatură, nu doar cea care li se dădea voie să o citească.”Ce reprezintă pentru Iranul de azi lupta femeilor iraniene pentru drepturi şi libertăţi?Fatma Yilmaz: „Cred că a devenit un fel de identitate de țară. Dacă mîine regimul de la Teheran nu va mai exista, oricîte bombe și oricîte forțe terestre ar intra în Iran de aici înainte, totuși, cele care au determinat căderea regimului de la Teheran sînt femeile. Şi ar fi un act de impietate să se minimalizeze lupta lor de zeci de ani.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

A treia rundă de marșuri „No Kings/Fără Regi” a avut loc sîmbătă în Statele Unite ale Americii. Organizatorii estimează că mai mult de 8 milioane de oameni au participat la cele peste 3300 de acțiuni de protest, organizate în toate cele 50 de state şi au spus că protestele vizează politicile președintelui american, inclusiv războiul din Iran, politicile privind imigrația și creșterea costului vieții. Care e povestea sloganului „No Kings/Fără Regi”? Ce impact are pentru americani implicarea în proteste a unor vedete precum precum Robert de Niro și Bruce Springsteen? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu.Andrei Țăranu: „Constituția SUA s-a născut dintr-o întrebare foarte serioasă în epoca respectivă, vorbim de 1789, pentru că modelul dominant în lumea considerată atunci civilizată, adică Vestul Europei și puţine state din Orient, era absolutismul monarhic. Au existat voci care au spus că ar fi bine ca și în cazul Statelor Unite să se impună/aleagă un rege, dar care să nu fie, evident, britanic, pentru că obținuseră și cîștigaseră Războiul de Independență împotriva Marii Britanii. Cealaltă linie a fost linia republicană, care a prevalat și a construit un model constituțional al unui preşedinte care are, în multe privințe, caracterul unui monarh, așa cum se înțelegea un monarh la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, dar nu un monarh absolutist, ci unul care se supune Constituției și elementelor legislative pe care le-am numit mai tîrziu, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, checks and balances, adică greutăți și contragreutăți care fac ca instituțiile statului să se organizeze astfel încît să fie foarte puține pierderi din partea uneia sau alteia dintre puteri. Astfel, președintele SUA, care stă sub conducerea celei mai vechi Constituții în vigoare din lume, păstrează aceste caracteristici monarhice, doar că e un monarh care poate să stea în funcție maxim 8 ani, adică 4 ani în primul (mandat) și 4 ani în al doilea. Și asta face ca sistemul, de obicei instituția prezidențială, să încerce să-şi găsească puteri și în afara propriei sale structuri și, unde se poate, să mai adune niște puteri în favoarea sa. Vi-l aduceți aminte pe Richard Nixon care a fost forțat să își dea demisia din funcția de președinte, tocmai pentru că abuzase de calitatea sa de președinte. Or, ceea ce face Donald Trump în acest moment este să abuzeze extrem de mult de funcția sa de președinte. După cum știți, a abuzat atunci cînd a introdus tarife, fără nici o logică, împotriva unor parteneri de foarte lungă durată ai SUA și apoi Curtea Supremă a Statelor Unite, care este echivalentul unei curți constituționale, a spus că acțiunea asta a fost împotriva legii. În cazul Maduro dar și în actualul război din Iran a luat hotărîri de natură militară care ar fi trebuit să treacă prin Congres și în special prin Senat, pentru că structura federală a SUA s-a construit pe modelul în care statele oferă președintelui o putere, în special în politica externă, dar această putere este controlată de Senat.”Credeţi că aceste proteste exprimă o criză de încredere în instituţia prezidenţială, în Donald Trump sau în democraţia însăşi?Andrei Țăranu: „Ar trebui subliniat că este probabil cel mai mare protest care a avut loc vreodată în SUA: 8 milioane de cetățeni americani, în același timp, pe tot cuprinsul SUA. Nu s-a mai întîmplat asta. Nici în perioada de maximă explozie a protestelor din anii ʼ60, cu Martin Luther King, sau a mișcărilor hippie nu s-a atins un asemenea nivel de participare. Oamenii ăștia mai degrabă își doresc să prezerve democrația împotriva acțiunilor extremiste ale președintelui Donald Trump și a acelei părți din societate care îl mai susține, acea parte din MAGA care încă susține politicile lui  Trump.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Graffiti-ul a devenit, în ultimele zile, o temă de dezbatere publică în București. Subiectul nu ține doar de estetică – e și o chestiune politică. Primarul general Ciprian Ciucu a lansat un program de combatere a afișajului ilegal, inclusiv a graffiti-ului. Discursul său e ferm: vorbește despre o „boală” a orașului și despre nevoia unei intervenții în regim de urgență a autorităților. Inclusiv prin schimbarea legislației care, spune el, împiedică, azi, curățarea clădirilor, mai ales a celor de patrimoniu. De aici începe însă o discuție mai complicată. Unde se termină vandalismul și unde începe expresia artistică? Și, mai ales, cine este responsabil pentru felul în care arată spațiul public: administrația publică, proprietarii imobilelor, comunitatea? I-am întrebat pe Elvira Lupşa, manager cultural, curatoare, interesată de fenomenul artei stradale, şi pe Alexandru Ciubotariu (cunoscut ca Pisica Pătrată), un artist care, între altele, a făcut parte din echipa documentarului „De ce scriu ăştia pe pereţi?”. Elvira Lupşa: „Legislativ, este o problemă că responsabilitatea e pusă pe proprietar să-și curețe fațada. Mă bucur că nu este implementată agresiv această parte. Cred că e vorba despre un context. De ce apar graffiti-uri pe o stradă? Dacă am avea o stradă în care clădirile sînt locuite, activitatea urbană și publică are sens pentru oamenii de pe acea stradă, clădirile arată îngrijit, vă garantez că nu s-ar mai interveni peste aceste clădiri în mod abuziv. Vreau neapărat să spun ce a lipsit din discuția organizată și inițiată de domnul Ciucu, la ARCUB, despre fenomenul graffiti și afișajul public. Valoarea acestei curățări cred că trebuie și ea ierarhizată. A curăța o clădire de patrimoniu care este într-o stare bună și care este locuită sau are o activitate, este una. A curăța o clădire care este în colaps sau a revopsi o clădire care este în colaps și este abandonată sau are bulină roșie, este o pierdere completă de resurse. Aici îi înțeleg pe grafferi, îi înțeleg și pe și pe puști că vor să scrie pe acea clădire. Îmi vine mie să scriu. Nu-i normal ca pe bulevardul central al Bucureștiului, cum e Magheru, clădirile să arate cum arată. Aici e un simptom, poate, mai mult decît o boală.”Avem așa-numita teorie a „geamului spart”. Care ne spune că semne mici de dezordine – de pildă, un geam spart sau un zid mîzgălit – dacă nu sînt reparate rapid, transmit că spațiul nu e controlat. Și astfel sînt încurajate și alte forme de vandalism sau degradare. De unde și nevoia de intervenție, de înstăpînire a spațiilor de către cei responsabili. Dar cine sînt responsabilii?  Alexandru Ciubotariu: „Municipalitatea care vrea să facă această lege. Un lucru bun care poate reieși de aici e să se simplifice aceste proceduri de curățare a anumitor locații din oraș, care cred că ar trebui curățate, într-adevăr. Adică, dacă s-ar întîmpla pe Ateneu, să zicem, cred că e o întreagă hîrțogăraie să scoți o prostie mîzgălită în treacăt de cineva. Şi atunci, poate că simplificarea asta (a legii) ar putea ajuta.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Copiii sînt expuși online la propagandă, rasism, conspirații și dezinformări. Cum îi protejăm? La această întrebare răspund Bianca Oanea și Maria Angele în cadrul unui webinar organizat de Centrul pentru Jurnalism Independent  (CJI), „Ce vede copilul tău online. Deconstrucție și mesaj la clasă și acasă”, ce va avea loc în 26 martie, de la ora 19.00. Cît din ceea ce vede un copil online este rezultatul propriilor opțiuni și cît este decis de algoritmi? Ce facem pentru copii ca să nu cadă victime ale mesajelor de propagandă, rasiste, conspiraționiste? Le-am întrebat pe Bianca Oanea, expertă media la CJI, şi Maria Angele, care a participat ca voluntară la o cercetare realizată de Asociația pentru Tehnologie și Internet, privind sistemele de recomandare ale rețelelor sociale in context electoral. Maria Angele, pentru studiul realizat de Asociația pentru Tehnologie și Internet ţi-ai creat conturi pe rețelele de socializare, în perioada alegerilor prezidențiale din 2025, cu un profil setat la vîrsta de 16 ani, sex masculin. Cum a fost această experiență, ce fel de conținut a primit acest profil?Maria Angele: „Toate platformele de social media fac bani din reclame și vor să te țină cît mai mult acolo, prin scroll infinit, autoplay și prin provocarea de emoții puternice. Și asta am văzut eu, stînd pe contul de băiat de 16 ani: conținutul care-mi apărea în feed-uri era polarizant, alarmist, astfel încît să mă facă să am niște emoții foarte puternice, pe care da, le-am și avut. (...) După acest experiment, am rămas cu ideea că algoritmii nu sînt democratici. Eu mi-am exprimat interesele, adică dădusem follow unor conturi despre gaming și despre educație. Algoritmul n-a ținut cont de interesele mele. Asta n-a fost valabil doar pentru contul de minor, ci și pentru conturile celorlalți voluntari care au strîns date pentru acest studiu, care erau toate conturi cu vîrsta peste 18 ani. Pentru nici unul dintre noi dezbaterea online n-a fost echitabilă sau echilibrată. Pentru nici unul dintre noi nu s-a respectat liniștea electorală. Da, vorbim despre minori și despre tineri, dar ăsta e un lucru care se întîmplă pe mai toate conturile, indiferent de vîrsta pe care o declarăm.”Copiii nu pot fi ținuți departe de rețelele sociale. Dar cum îi protejăm, totuși? Ce facem să nu cadă victime ale mesajelor de propagandă, rasiste, conspiraționiste...?Bianca Oanea: „Vorbim cu ei. Şi vorbim în toate aspectele vieții. Noi avem cea mai mare încredere în profesori, pentru că profesorii din programul de educație media sînt o resursă extraordinar de valoroasă pentru Centrul pentru Jurnalism Independent și pentru educație, în general. Vedem cum se schimbă felul în care fac lucrurile. Proiectul a început de la copiii care făceau cu colegele mele ateliere despre jurnalism, educație civică și care au spus mergeți cu lucrurile astea și la profesorii noștri că și ei ar trebui să le știe. Acum avem vreo 10.000 de profesori care le știu și care le duc la clasă. Dar vin și profesorii și spun ar trebui să știe și părinții. Şi într-adevăr ar trebui să acționăm pe toate palierele. Să vorbim, să atragem atenția și să ne punem întrebări. Pentru că, a spus Maria, semnalul de alarmă sînt emoțiile. Momentul în care îmi provoacă o emoție, trebuie să îmi pun o întrebare. De ce văd conținutul ăsta? Cine e cel care mi-l livrează? De ce? La ce face apel din mine cînd văd asta? Învățăm să ne punem întrebări. Copiii sînt vulnerabili. Noi sîntem vulnerabili, ca adulți. Noi, la CJI, avem mare încredere în profesori. Dar credem şi în comunități, credem în faptul că trebuie să avem o discuție mai largă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Extinderea Uniunii Europene în Ucraina și Republica Moldova reprezintă „o investiție în securitate”, a spus comisara europeană pentru extindere, Marta Kos. Luni a avut loc la Chișinău a treia ediție a Conferinței privind securitatea în regiunea Mării Negre, organizată sub egida sub Platformei Internaționale Crimeea. Care sînt cele mai mari amenințări din partea Rusiei în regiunea Mării Negre, dincolo de atacurile cu drone? Care ar fi rolul Republicii Moldova în asigurarea securităţii în zona Mării Negre? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională. Republica Moldova nu e riverană Mării Negre, dar face parte din zona extinsă a Mării Negre. Ce poate face concret Chișinăul în asigurarea securității în această regiune?Mihai Isac: „Chiar dacă Marea Neagră nu are coastă directă în Republica Moldova, totuși, prin portul Giurgiulești și ieșirea la Dunărea maritimă, Republica Moldova este legată de tot ceea ce se întîmplă în zona Mării Negre. Am văzut efectele economice ale blocadei Federației Ruse împotriva Ucrainei și vedem în continuare rolul pe care îl joacă în circuitul economic evoluţiile din Republica Moldova, evoluțiile din zona Mării Negre. (...) Republica Moldova, pentru că a devenit un stat capabil să reziste, desigur cu sprijinul statelor partenere, ofensivei Federației Ruse, acestui război cognitiv total lansat de Federația Rusă, a devenit un laborator de bune practici, din care statele UE se pot inspira. Republica Moldova are în Constituția sa un statut de neutralitate, dar acest lucru nu trebuie să împiedice o bună colaborare cu statele partenere din UE sau NATO. (...) Chișinăul a devenit o stație obişnuită pentru întîlnirile experților europeni pentru a înțelege mai bine modul de combatere a acestui război cognitiv rus, a propagandei Federaţiei Ruse. Republica Moldova este și un stat care contribuie din punct de vedere militar la securitatea anumitor regiuni și vorbim de implicarea Armatei Naționale a Republicii Moldova la misiunile din Kosovo, de peste 10 ani, vorbim despre participarea la misiunea UE din Bosnia-Herzegovina. Deci, Republica Moldova este și un stat exportator de securitate, nu numai consumator de securitate. Desigur, avem de rezolvat consecințele invaziei militare ilegale ruse din anii 90, declanșate împotriva Republicii Moldova, unul din primele exerciții de forță de acest fel folosit de Federația Rusă în perioada post-imperială sovietică. Republica Moldova poate furniza expertiza sa și prin asigurarea unei conduceri pro-europene, prin asigurarea unei dezvoltări pe drumul său european, este practic încă o baricadă ridicată în fața Federației Ruse în drumul acesteia de a reocupa vechile teritorii controlate de Uniunea Sovietică.”În ce măsură Uniunea Europeană și NATO sînt preocupate de consolidarea apărării pe flancul estic, în zona Mării Negre?Mihai Isac: „E o întrebare aflată pe buzele tuturor celor care au participat la Conferința de la Chişinău. Da, se fac eforturi, nu trebuie să uităm faptul că regimul de navigație și de pătrundere a navelor în Marea Neagră este guvernat de Convenția de la Montreux din 1936, conform căreia în Marea Neagră nu au voie să pătrundă nave de război ale unor state non-riverane pentru o perioadă lungă. În zona Mării Negre avem prezente trei state NATO, România, Bulgaria și Turcia. Vedem buna colaborare dintre ele în cadrul unui grup maritim comun care combate minele maritime. Vedem şi o bună colaborare între aceste state și Ucraina în ceea ce privește asigurarea securității maritime. (...) UE dorește să deschidă un hub de securitate maritimă în zona Mării Negre, unde se vor face schimburi de informații și se vor lua măsuri pentru asigurarea navigației. România este unul din statele care dorește să găzduiască acest hub.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Profesoară de teorie politică la London School of Economics și scriitoare tradusă în peste 30 de limbi, Lea Ypi este considerată una dintre cele mai importante voci ale gîndirii politice de azi. Născută în 1979 în Albania, a studiat literatura și filosofia la Universitatea Sapienza din Roma și are un doctorat în filosofie la Institutul Universitar European din Florența. Scrie o literatură în care se uită la istorie din propria viață și se uită la propria viață din perspectiva evenimentelor istorice dramatice prin care au trecut Albania și Europa de Est. A publicat pînă acum volumele „Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei” și „Dezonoare. O viață reconstituită”. Ambele au apărut în limba română în imprintul ANANSI al editurii TREI, în traducerea Berthei Savu. Lea Ypi a fost la București pentru a-și lansa cea mai recentă carte și pentru a participa la conferințele „The Power of Storytelling”. Cu această ocazie, am înregistrat un interviu cu Lea Ypi, în care am vorbit despre cea mai recentă carte a sa, despre împletirea în literatura ei a celor două dimensiuni ale istoriei - cea din manuale, documente și arhive și cea personală -, despre trecutul recent al Europei de Est și tradiția literaturii care spune poveștile acestui spațiu. Interviul a fost tradus de Iulia Negru.„Dezonoare. O viață reconstituită” pornește de la descoperirea de către autoarea-naratoare a unei fotografii cu bunicii săi, Leman și Asllan Ypi, în luna de miere, în Alpii Italieni, în 1941, cînd Europa era în plin Război Mondial. Fotografia apare pe contul unui necunoscut pe rețelele sociale. Publicarea ei și comentariile agresive - despre bunica Leman dar și despre ea însăși, Lea Ypi - declanșează un demers de reconstituire a unei povești de familie, precum și a istoriei Albaniei, a Europei din secolele trecute. Cum să citim această carte, ca pe un volum de memorii, ca pe un eseu împletit cu o poveste de familie?Lea Ypi: „Ca pe un hibrid. Este parțial un roman bazat pe o poveste de familie, parțial o investigație filosofică despre semnificația morală și politică a demnității și parțial o istorie politică a Europei de la căderea Imperiului Otoman până la ascensiunea comunismului. (...) Intenția mea inițială fost să reflectez asupra problemei nedreptății istorice de după comunism și asupra moștenirii traumelor deschise de perioada comunistă în țările postcomuniste, pornind de la istoria bunicii mele. După ce am descoperit fotografia pe contul de social media al unui necunoscut, am fost curioasă să încep o anchetă, am săpat în arhivele fostei Securități a Albaniei comuniste. În Albania, ca și, probabil, în multe alte țări foste comuniste, există această credință că, dacă revenim la sursa acestor documente, la locul unde sînt arhivate și aflăm adevărul cu privire la ce s-a întîmplat cu membrii familiei, asta ne va ajuta să ne împăcăm cu nedreptățile trecutului și să ajungem la un fel de închidere a rănilor și traumelor trecutului. Dar călătoria mea în arhive s-a dovedit a fi mult mai complicată. Cartea a devenit și o meta-investigație despre care e cel mai bun mod de a te gîndi la adevărul trecutului și ce ajutor îți poate oferi literatura pentru a reconstitui asta.”Unde se înscrie această carte în tradiția est-europeană, postcomunistă a literaturii de investigație despre trecutul recent – Peter Esterhazy, Herta Muller etc.?Lea Ypi: „Cartea mea cred că vine, în multe privințe, în continuitatea acestei tradiții, dar există și o perspectivă generațională. Eu sînt mai tânără decât autorii aceștia. Eram un copil cînd a căzut comunismul și simt că viața mea a fost mult mai mult modelată de experiența tranziției și de brutalitatea acestei tranziții spre lumea postcomunistă.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

„Opt povești de dragoste și dorință” – așa se subintitulează volumul lui Iulian Bocai, „Revărsatul zorilor” (Editura TREI). Un volum cu opt povestiri și același narator, care-și revizitează viața, din copilărie pînă spre vîrsta de 40 de ani și decupează din ea diverse momente – începînd cu copilăria într-un oraș din Oltenia, despărțirea părinților, trecînd prin anii de liceu și de facultate, pînă la maturitatea marcată, ca și celelalte vîrste, de singurătate și de căutarea legăturii cu ceilalți, a afecțiunii, a iubirii. Am stat de vorbă cu Iulian Bocai despre temele cărții, despre personajele sale, preocupate de literatură și filosofie, despre căutarea sau așteptarea dragostei, posibilă-imposibilă, despre sexualitate și prietenie, ca forme de căutare de sinei.Iulian Bocai: „A trebuit să scriu poveștile astea ca să văd în trecutul meu dacă lucrurile se legă într-o direcție sau nu. De-asta au un aer așa personal. Deși ele sînt inventate, în multe privințe.”Și ce răspunsuri au adus aceste povești? Iulian Bocai: „Au adus răspunsul că e foarte greu să te legi de o altă inimă sau e foarte greu să găsești dialogul perfect autentic cu altcineva. Trăiam într-o perioadă în care aveam impresia că viața e structurată de minciună și că umanitatea nu e neapărat un lucru în care merită să ai încredere. Dar asta era mai degrabă o concluzie depresivă. În orice caz, nu voiam să rămîn acolo, în genul ăla de pesimism. Și voiam să văd dacă cumva aveam dreptate să cred că-mi structurase întreaga viață de pînă atunci. Nu cred că e așa. Dacă scoți ceva din poveștile astea este că sinceritatea e posibilă, doar că e rară.”Căutarea dragostei este o temă importantă a cărții. Sînt mai multe povești despre iubirea posibilă, care se dovedesc pînă la urmă a fi povești despre imposibilitatea iubirii. E o preocupare permanentă, pînă la final, pentru dragostea eternă și pentru ceea ce o umbrește. Iulian Bocai: „Păi, cînd drama vieții tale e singurătatea sau incapacitatea de a scăpa din propria sineitate, atunci dorința sau dragostea este factorul salvator, nu? Cel puțin în poezia clasică, în literatura clasică. Ce te scapă de tine însuți e faptul că ai întîlnit pe cineva care te cunoaște și în fața căruia nu trebuie să te mai ascunzi. Și în cartea asta, dar cred că și în următoarele pe care o să le scriu, vreau să văd ce se întîmplă cînd nu poți să ai asta. Cînd o dorință sau o iubire nu activează salvarea. Și nu ți-o aduce. Dar o cauți pentru că acolo ai fost învățat să o cauți. E o problemă filozofică pentru mine. Nu e neapărat o problemă existențială pentru că eu, de altfel, în viața mea am iubire și mă bucur de ea. Dar vreau să văd ce se întîmplă cu cineva care nu ajunge niciodată acolo.”O constantă a personajelor e interesul pentru cărți. Se citește și se vorbește mult despre literatură și filosofie în cartea asta. Ce putere are literatura pentru lumea din carte? Îi unește sau asta e doar a altă iluzie?Iulian Bocai: „Nu, nu cred că e o iluzie Am avut norocul în adolescența mea să întîlnesc oameni, care-mi sînt și acum prieteni, cu care am vorbit despre lucrurile astea foarte devreme și care ne-au ținut laolaltă. Impresia mea e că o pasiune autentică pentru poezie, pentru filozofie sau pentru literatură unește ca nimic altceva. Și, în general, pasiunea autentică pentru lucruri. Se întîlnește lumea și ca să joace board games. Și aia e o pasiune care unește. Dar n-aș putea să-mi concep viața nici fără literatură, nici fără pasiunea mea filosofică și nici fără oamenii cu care am împărtășit-o. Nu mă pot gîndi, în general, la lucruri mai puternice decît a vrea să înțelegi ce e cu lumea, a căuta răspunsurile pentru ea în cărți și apoi a te întîlni cu prietenii și-a vorbi despre ele.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Problema rasismului în România e veche și profund înrădăcinată în societate. Rasismul se manifestă în diverse feluri, în diverse medii. Recent, la meciul Rapid-Dinamo, galeria echipei Dinamo a afișat bannere cu mesaje rasiste împotriva romilor. Asociația Platforma Civică Aresel și Roma for Democracy au depus o plângere penală „împotriva autorilor necunoscuți din galeriile Ultras Tei Dinamo și Peluza Cătălin Hîldan-Dinamo, precum și împotriva clubului Dinamo 1948 SA și oricăror alte persoane fizice sau juridice ce vor fi identificate de organele de urmărire penală”. Clubul Dinamo 1948 a transmis un comunicat în care „se delimitează ferm de orice manifestare cu caracter rasist, xenofob sau discriminatoriu, indiferent de forma în care aceasta se exprimă.” Pornind de la acest episod recent, am discutat despre rasism cu sociologul Gelu Duminică, autorul volumului „Dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te fură! Mituri, prejudecăți și adevăruri despre romi”, apărut la Hyperliteratura.Rasismul nu ocolește nici o societate. Totuși, cum se face că stadioanele de fotbal, mai ales, au devenit scene politice? Și cum se face că, de pildă, în SUA, la competițiile lor de fotbal american sau la competițiile lor de baseball, chiar și la cele mai importante și la cele mai acerbe, nu vedem manifestări de tip politic sau rasiste?Gelu Duminică: „Acolo intervine legea. Unde natura umană eșuează, intervine legea. Și norma, și reglementarea. Ceea ce noi în momentul de față trebuie să chestionăm nu este neapărat manifestarea suporterului, ci lipsa de acțiune a celor care trebuiau să acționeze. Pentru că noi avem regulamente. Arbitrul trebuia să facă anumite lucruri, observatorul trebuia să facă anumite lucruri, jandarmeria trebuia să facă anumite lucruri, conform legilor pe care le avem. Marea problemă nu e la suporter. Marea problemă e la instituție, care a normalizat comportamentul pentru că nu a pus legea și regulamentele în aplicare. În exemplul pe care l-ați dat, SUA, culturile occidentale și așa mai departe - și ei au avut acele probleme pe stadioane, logic că rasismul nu a dispărut, însă există o limită. Iar statul acționează în baza regulamentelor și regulilor pe care le are.”Chiar dacă se aplică regulamentele și legile, rasismul nu dispare. Cum facem ca societate să explicăm ce este rasismul, să explicăm de ce este nociv pentru întreaga societate?Gelu Duminică: „Eu nu am pretenția ca rasismul să dispară. Meseria mea mă obligă să înțeleg că în natura umană există o mulțime de lucruri și că, din păcate, oricît de mult ne-am dori, fața răului nu poate să dispară. Ea va exista pentru că parte din societate va considera că trebuie să își arate supremația pentru că e bărbat, pentru că e blond, pentru că n-are ochelari, pentru că e slab, pentru că e de la oraș, pentru că e alb, pentru că e creștin și așa mai departe. Natura umană, bat-o vina. Însă, repet ce spuneam mai devreme, acolo unde natura umană eșuează, statul trebuie să reglementeze, pentru că ceea ce statul trebuie să ofere este respectarea demnității pentru toți cetățenii săi, așa cum spune Constituția la noi. Și atunci, ce trebuie să faci? În primul rînd trebuie să recunoști că ai o problemă. De aici începe totul. După care, trebuie să mergi pe educație, introducerea elementelor peste tot, scoaterea la suprafață, reconciliere, prevenție, instituții culturale, educația în toate formele. Pînă cînd valoarea aia devine internalizată pentru cît mai mulți. Atenție! Nu spun pentru toți, că e imposibil. Însă și cei care gîndesc altfel trebuie să înțeleagă că dacă pun în practică mecanisme de constrîngere a libertății celorlalți, de atacare a demnității, de inferiorizare a celorlalți, vor suporta rigorile legii.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Cuba a fost afectată de o pană de curent la nivelul întregii insule, care a durat peste 29 de ore, pe fondul adîncirii crizei energetice și economice a țării. Nu e un incident izolat, ci semnul unor probleme structurale mult mai vechi: o economie dependentă de importuri de energie, un sistem electric depășit din punct de vedere tehnic și o criză economică profundă. În același timp, Washingtonul pune o presiune tot mai mare pe regimul de la Havana: sancțiuni economice extinse, inclusiv în ceea ce privește livrările de petrol, și o retorică tot mai agresivă din partea președintelui american Donald Trump. Care a declarat recent: „Cred că voi avea onoarea de a lua Cuba... Cred că pot face ce vreau cu ea”. Ce se întîmplă în Cuba? Am întrebat-o pe Caterina Preda, profesoară la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Cuba e o țară aflată de multe decenii sub embargou sau diverse sancțiuni economice. Ce anume s-a schimbat în presiunea americană asupra Cubei în ultimii ani? Caterina Preda: „Aţi spus foarte bine că asupra relaţiilor cu Cuba există un embargou începînd cu 1960, înnoit în fiecare an de Congresul SUA. Pe lîngă asta, există, începînd din 1961, la nivelul Departamentului de Stat din SUA, o politică de izolare diplomatică a Cubei. Ambele nu au funcționat. Scopul acestor două politici fiind acela de a vedea răsturnarea regimului comunist din Cuba. Politica SUA a fost aceeași, începînd cu 1960, 1961. Ce s-a întîmplat acum este că administrația Trump a exagerat presiunea sau a accelerat evenimentele, care oricum ar fi condus la o tranziție a regimului politic din Cuba. Nu e o schimbare fundamentală, ci e mai degrabă o schimbare de ritm.”Ce să înțelegem din declarațiile recente ale președintelui american cu privire la Cuba: „Cred că voi avea onoarea de a lua Cuba... Într-un fel sau altul... adică fie că o eliberez... o iau. Cred că pot face ce vreau cu ea”?Caterina Preda: „Da, a spus-o mult mai direct acum. A mai spus-o în ultimele luni. Și eu am spus, la rîndul meu, că, după ce a căzut regimul Maduro, va urma în mod cert regimul comunist de la Havana. Deoarece Cuba era dependentă de resursele care îi veneau din Venezuela. Și deci era de așteptat că se va produce o schimbare politică în Cuba. Nu știe nimeni cînd se va întîmpla asta. Și atunci, Trump acum e mult mai explicit în acest demers pe care îl pune în practică, pe de-o parte. Pe de altă parte, administrația Trump pare să revină la o doctrină mai degrabă specifică sfîrșitului de secolul XIX și începutului de secolul XX. Adică se manifestă foarte agresiv în America Latină, așa cum s-a întîmplat în secolele trecute. S-a vorbit despre Doctrina Monroe, s-a vorbit despre Corolarul Roosevelt: folosirea forței pentru a se asigura că această zonă a lumii este sub controlul direct al SUA. Nu trebuie să uităm: Cuba a fost ocupată de SUA la începutul independenței sale. A fost administrată direct de către SUA timp de patru ani, între 1898-1902, perioada în care a fost scrisă prima Constituție a Cubei. Deci, administrația Trump și Partidul Republican, ca și mişcarea MAGA, se revendică de la o doctrină, dacă îi putem spune așa, o doctrină Trump foarte intervenționistă și foarte agresivă în America Latină. Ceea ce nu mai văzusem, cu excepția Haiti, în ultimele cîteva decenii. Dar nu aș spune că e ceva nou, ci e mai degrabă o reîncălzire a acestei abordări, bineînțeles blamabile.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Războiul împotriva Iranului, intrat în a treia săptămînă, produce efecte care depășesc deja cadrul regional. Regimul de la Teheran, chiar dacă a fost decapitat încă din prima zi a atacului, în 28 februarie, pare să reziste. Și a lansat o serie de lovituri aeriene asupra bazelor americane din țările din jur. În plus, Iranul a impus o blocadă în Strîmtoarea Ormuz – unul dintre cele mai importante culoare pentru transportul de petrol și gaz lichefiat la nivel mondial. Ceea ce a adus creșteri ale prețurilor la energie, tensiuni pe piețele internaționale și riscul unei crize economice globale. Washingtonul solicită sprijin din partea statelor europene pentru deblocarea acestei rute. Liderii europeni ezită însă să se implice militar într-un conflict cu potențial de extindere. Armata israeliană (IDF) a anunţat astăzi că l-a ucis pe secretarul Consiliului Suprem de Securitate Naţională al Iranului, Ali Larijani, una dintre figurile-cheie ale regimului de la Teheran. Iranul nu a confirmat. Ce consecinţe va avea, dacă va fi confirmată, moartea lui Ali Larijani, pentru regimul de la Teheran? Această strategie de vînare și decapitare sistematică a conducerii iraniene poate produce efecte politice reale sau, dimpotrivă, doar va radicaliza oamenii regimulul? Ieri, Teheranul a avertizat că va reacționa pe plan politic și juridic după ce România le-a permis Statelor Unite să folosească bazele militare de la noi în operațiunile contra Iranului. Ce reprezintă acest avertisment? L-am întrebat pe Cătălin Gomboş, jurnalist la Radio România, specializat în Orientul Mijlociu, redactor-şef al publicaţiei online „Veridica” şi autorul volumului „Piano Man în casa războiului. Însemnări din Irak şi Afganistan” (Editura Corint). Cătălin Gomboş: „Din cîte se ştie pe surse, Ali Larijani este cea mai importantă figură a regimului care a fost eliminată – dacă a fost eliminată – pînă acum de forţele coaliţiei israeliano-americane, mai precis de către Israel. S-ar putea ca eliminarea lui Larijani să fie mai importantă şi să aibă un impact mai mare decît cea a lui Ali Khamenei. Pentru că Larijani a fost, de cîteva decenii, de mai bine de 20 de ani, unul dintre oamenii cheie ai regimului, avînd diferite funcţii: de preşedinte al Parlamentului, de negociator al acordului strategic cu China, din 2021, acord extrem de important, pentru că Iranul este sub sancţiuni de mulţi ani din cauza programului său nuclear – iniţial sancţiuni internaţionale, după care doar sancţiuni americane dar cu impact foarte puternic, pentru că oricine făcea afaceri cu Iranul putea risca să fie sancţionat, iar China îşi permitea acest lucru pentru că riscurile erau mult mai mici, fiind o putere economică. Profilul şi importanţa lui Larijani – care, pe deasupra, era şi consilier al lui Khamenei, dintr-o familie apropiată de liderul suprem – au crescut foarte mult în ultimele luni. Şi sînt două elemente cheie. Mai întîi lui Larijani i s-ar fi dat misiunea de a rezolva protestele ample pe care le-am văzut începînd cu sfîrşitul lui decembrie şi în ianuarie şi ştim că a fost o represiune sîngeroasă atunci. Încă nu este clară o statistică dar se vorbeşte despre 6-7.000 de morţi minimum, aceasta fiind şi cifra avansată de guvern, pînă la 30.000 de morţi, spune o publicaţie de opoziţie. Şi tot lui Ali Larijani i s-ar fi dat misiunea să pregătească rezistenţa Iranului în cazul eliminării lui Ali Khamenei. Iar de cînd a început războiul, Larijani a fost una dintre cele mai vizibile figuri ale regimului şi una dintre vocile cele mai radicale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Este a treia săptămînă de război în Orientul Mijlociu. Ne propunem azi să înțelegem care sînt efectele economice ale războiului. Situația din Orientul Mijlociu s-a degradat foarte repede, imediat după atacurile americane și israeliene împotriva Iranului. Răspunsul militar al Teheranului, la nivel regional, a fost neașteptat de puternic, iar Strîmtoarea Ormuz, un important traseu pentru hidrocarburi, e în mare parte blocată. Este aceasta doar o criză regională, temporară, sau e începutul unei crize mult mai mari? Este justificată deja creșterea prețului la carburanți sau e speculă? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie.Antonia Colibășanu: „Cred că în momentul de față ne aflăm la începutul unei crize mult mai mari și pentru că încrederea noastră că această criză va fi finalizată foarte curînd este undeva spre zero. Nu ne mai gîndim că se poate închide această criză foarte rapid și nu cred că cineva și-a imaginat că se va întîmpla și în Iran ceva similar cu ce s-a întîmplat în Venezuela. Cele două țări sînt complet diferite, iar Iranul s-a pregătit pentru un astfel de atac de cel puțin 20 de ani.”Este justificată deja creșterea prețului la carburanți sau e speculă?Antonia Colibășanu: „Este și una, și alta. De ce? Economia nu este o știință exactă. Economia se bazează pe ceea ce gîndim și pe ceea ce ne așteptăm că se va întîmpla. Ca atare, pentru anumite state, specula e mai mare, în sensul în care panica este mai mare, pentru că acele state sînt mai dependente de fluxurile energetice din Strîmtoarea Ormuz. Pentru alte state, care sînt mai puțin dependente, vorbim despre o creștere naturală a prețurilor carburanților, pentru că, sigur, în momentul în care prin Strîmtoarea Ormuz nu s-a mai transportat aceeași cantitate de petrol și gaz petrol lichefiat, atunci am avut o scădere a cantității, deci o creștere a prețului pe piețe, cu creșterea naturală la pompa de benzină. Există și o creștere naturală, există și o parte a speculei.”Și în România cum se explică creșterea imediată, foarte rapidă, a prețului? Antonia Colibășanu: „Noi sîntem dependenți de importuri în ceea ce privește petrolul. Nu sîntem producători și cu atît mai puțin exportatori neți de petrol, deci există o mare parte a creșterii acesteia justificate de creșterea prețului petrolului pe piețe. Acum, în prețul carburantului noi mai avem și alte elemente care țin de rafinarea petrolului, ca să-l putem folosi ca benzină, efectiv. Ceea ce ne duce cu gîndul la faptul că benzina care se afla în pompă în momentul scumpirii, ca să fim foarte exacţi, nu venea chiar din Golful Persic și exact din statele care au fost afectate de război. Primele scumpiri au fost speculative. Poate că ulterior a existat și acest sentiment natural al dependenței crescînde pe zona de piață internațională.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Fete și femei surprinse în situații obișnuite, de viață cotidiană, în care apar inevitabilele mici tensiuni, conflictele mărunte, care nu te dărîmă dar te macină, care nu te omoară dar te consumă – asta ne propune Ramona Boldizsar în volumul ei de povestiri „Fete bune. Fete cuminți”, apărut la Humanitas. Am vorbit cu autoarea despre potențialul literar al banalului, despre personajele ei și viața lor interioară, despre emoțiile și sentimentele pe care le trăiesc, de la vina pe care o simte o femeie pentru că nu are destulă răbdare cu copilul ei, la satisfacția unei fete care mănîncă pentru a-și alunga tristețea, de la furia unei fetițe, la durerile sufletești ale unei tinere educatoare. Multe finaluri sînt deschise, de altfel, nici nu contează cum se termină o poveste sau cum se rezolvă o situație. Important este ce fac personajele, ce simt, ce gîndesc, cum se mișcă. Ramona Boldizsar: „Am vrut foarte mult să explorez atît viața obișnuită, cotidianul, banalul, cît și fetele obișnuite, femeile obișnuite. O femeie ca mine și ca tine și ca oricine altcineva care trăiește aceste momente banale și totuși viața ei este bogată, are o interioritate bogată, gîndește foarte mult, are, să zicem, mici conflicte interioare pe care trebuie să le traverseze. (...) Mi-am dorit foarte mult să scriu niște personaje fete care gîndesc. Pentru că atunci cînd eram eu adolescentă am citit predominant autori bărbați și predominant personaje femei scrise de bărbați și mi s-a părut întotdeauna că ele nu gîndesc. Nu gîndesc nu neapărat în sensul de lucruri fabuloase, filozofice, ci pur și simplu nu li se oferă un spațiu activ pentru procesul gîndirii în narațiune. Sigur că asta e adevărat pentru lecturile mele, nu neapărat pentru toată literatura care s-a scris în direcția asta într-un anumit timp. Am vrut să scriu niște fete care gîndesc. Care nu trebuie să aibă un spațiu special pentru gîndit, să fi terminat 10 facultăți și să stea într-o bibliotecă sau să fie ancorate într-o lume academică. Pentru că oricine gîndește, toți gîndim într-un fel sau altul.”Relațiile dintre femeile din carte nu sînt lipsite de tensiuni, de invidii. Nici relațiile între surori sau relațiile mamă-fiică nu sînt lipsite de asperități. De ce te-ai uitat astfel la lumea femeilor?Ramona Boldizsar: „Eu am trăit într-o societate extrem de patriarhală și am ales (pentru personaje) ca și ele să trăiască, să copilărească într-o lume extrem de patriarhală. Sînt produsul acelei societăți, de aceea unele dintre ele au un misoginism internalizat destul de puternic. Deși, pe de altă parte, ar putea fi considerate, să zicem, feministe sau ele consideră că sînt egale cu bărbații sau că femeile din viața lor sînt egale cu ele, dar în același timp au scăpări din astea, de gelozie sau de priviri geloase asupra celorlalți. A fost important pentru mine să arăt și fața asta. Am ales acest titlu, «Fete bune, fete cuminți», care bineînțeles că este ironic, pentru că ele nu sînt bune și cuminți, dar au fost învățate să fie așa și atunci trec printr-o criză identitară. O parte este bagajul pe care îl poartă, venind dintr-o societate patriarhală, învățînd lucrurile astea și cealaltă parte este ce au trăit ele, ce au experimentat ele și cum încearcă să iasă din acest spațiu. Și bineînțeles că aici se creează un conflict. Sînt sau nu sînt capabile să iasă de acolo? Cît de mult poți să renunți la bagajul tău? Dacă tu ai fost educat și crescut într-un anumit mod, poți vreodată să scapi de această încătușare? Și, plecînd de la asta, am creat aceste personaje care, bineînțeles că era necesar să aibă și sentimente neplăcute și să nu fie într-adevăr nici bune, nici cuminți, ci mai degrabă într-o criză continuă, ceea ce îmi imaginez că e neplăcut pentru ele.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski este astăzi (joi, 12 martie) într-o vizită oficială în România, în cadrul căreia s-a întîlnit cu preşedintele Nicuşor Dan și premierul Ilie Bolojan. Este a doua vizită a președintelui ucrainean în România. Prima oară a venit la București în octombrie 2023. România şi Ucraina au semnat astăzi documente pentru un parteneriat strategic, care va avea ca domenii de aplicare economia, educaţia, drepturile minorităţilor, dar şi cooperarea în domeniul militar. De asemenea, a mai fost parafat un document referitor la cooperarea în domeniul energiei. Care este semnificaţia semnării acestor documente? Ce știm despre sprijinul României pentru Ucraina de pînă acum? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Ce prevede parteneriatul strategic semnat de cei doi preşedinţi?Angela Grămadă: „Eu cred că pentru cei care monitorizează atent dialogul bilateral dintre România și Ucraina  nu era o surpriză conținutul acestui document. Mă refer la priorități, pentru că ele au fost anunțate încă din octombrie 2023, atunci cînd s-a semnat la București acea declarație dintre președintele Zelenski și președintele în exercițiu de atunci, domnul Iohannis. Și toate aceste prevederi au fost la vedere, în sensul că au fost publicate pe site-ul Administrației prezidențiale și știam foarte bine că există priorități în domeniul economic, în domeniul energetic, transfer de know-how dinspre România spre Ucraina și invers, că existau niște discuții între oficialii de la București și cei de la Kiev în ceea ce privește asistența tehnică în domeniul militar, pentru că Ucraina se afla atunci în cel de-al doilea an al războiului la scară largă și atunci s-a discutat foarte mult despre pregătirea piloților ucraineni pentru F-16. Acum iată că contextul acesta de relații internaționale presupune și o altă dimensiune a dialogului bilateral. În cadrul conferinței de presă s-a vorbit foarte mult despre drone sau despre echipamente care pot să permită interceptarea dronelor sau a altor tipuri de munițe pe care Moscova le lansează spre Ucraina și într-un fel sau altul ating și spațiu aerian al României. Iată că vedem că aceste discuții au evoluat în timp într-o manieră poate nu atît de la vedere, cum ne-am dori noi, cei din societatea civilă sau din presă, dar este bine că are și o finalitate această interacțiune dintre oficialii de la Kiev și cei de la București. Mi s-a părut important accentul pus pe cooperarea în domeniul energetic, dar nu trebuie să o înțelegem așa cum o percep majoritatea cetățenilor, ca ajutor cu generatoare, care este o acțiune pe termen scurt, ci e ceva mult mai mult de atît. Mi s-a părut important accentul pus pe partea de interacțiune în ceea ce privește minoritățile și educația. Pentru că, practic, mai închide niște paranteze care îngreunau interacțiunea bilaterală. Şi mi s-a părut foarte important faptul că s-a pus accent și pe dimensiunea economică, de interacțiune economică post-război în Ucraina. Pentru că ea ajută România nu doar să fie parte a unor proiecte importante, dar ajută România să își reconsidere statutul de actor regional important în acest sens și să contribuie și la securitatea economică a Republicii Moldova, pe care a introdus-o în aceste discuții în calitate de al treilea partener în trilaterala România-Moldova-Ucraina.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a aprobat astăzi cererea Statelor Unite ale Americii de a disloca în România avioane de realimentare, echipamente de monitorizare și echipamente de comunicații satelitare, în corelare cu scutul de la Deveselu, a anunțat președintele Nicușor Dan. Parlamentul a aprobat propunerea CSAT. Discutăm despre solicitarea SUA şi decizia României cu Rufin Zamfir, analist de politică internațională.Cum ar trebui să înțelegem solicitarea Statelor Unite de a utiliza bazele militare din România? E ceva conjunctural, legat strict de operațiunile militare din Orientul Mijlociu? Sau e vorba de o repoziționare mai largă a militarilor americani din Europa?Rufin Zamfir: „Cheia în care cred că trebuie să citim decizia Statelor Unite de a solicita României accesul la baza de la Kogălniceanu, pentru a fi folosită în operațiunile care se derulează în Orientul Mijlociu,  este dată de parteneriatul strategic pe care îl are România (cu SUA), de rolul asumat de România ca stat membru NATO și, pînă la urmă, de politica României de apărare. Aș putea să răspund da, este o chestiune conjuncturală deoarece cauza pentru care s-a solicitat este una care ține de conjunctura internațională de securitate din regiunea Orientului Mijlociu și Statele Unite au cerut punctual pentru acest lucru. Altfel însă, ceea ce ni se solicită astăzi și CSAT-ul aprobă este doar să ne respectăm angajamentele pe care le-am luat în interiorul parteneriatului strategic pe care l-am semnat. Şi, altfel, dacă ne uităm printr-o lentilă internă, să privim cu responsabilitate climatul de securitate din care România face parte, pînă la urmă. Este vorba despre arhitectura pe care noi, ca stat, construim, astfel încît să putem spera la apărarea deplină a teritoriului, integrității și securității cetățenilor noștri.”Președintele Nicușor Dan a mai spus că aceste echipamente sînt defensive și „Îi asigur pe români că nu au motive de îngrijorare. Țara lor este una sigură”. Sîntem mai apărați sau mai vulnerabili dacă vor veni în România avioanele și echipamentele militare americane? Rufin Zamfir: „Aș începe prin a discuta foarte pe scurt despre modul în care președintele Dan decide să comunice lucrurile astea. (...) Declarații de tipul «vă asigur că» nu sînt deloc în măsură să transmită mai multă liniște în societate, ba chiar din contra. Este în mod categoric o problemă de comunicare. Este în mod categoric și în mod nefericit o incapacitate din partea aparatului prezidențial să înțeleagă că cei care ascultă mesajul președintelui vor să audă alte lucruri decît mîngîiat pe creştet şi o poziţionare de la profesor la elev: «îţi spun eu că e bine, deci tu trebuie să crezi că este bine». Altfel, da, prezența în mod activ a unui contingent american în România este de natură să transforme România într-o țară și mai sigură din punct de vedere securitar.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

31% dintre bărbații și băieții din gen Z (născuți între 1997 și 2012) consideră că soția ar trebui să se supună întotdeauna soțului. Pe de altă parte, numai 13% dintre bărbații din generația Baby Boomers (născuți între 1946 și 1964) au aceeași părere. Aceste date apar într-un sondaj global, realizat de Ipsos și Institutul Global pentru Leadershipul Femeilor din cadrul King's College London, pe un eșantion de 23.000 de persoane din 29 de țări. Studiul arată o orientare constantă spre o viziune tradițională asupra rolurilor de gen. Cum am ajuns aici? Am întrebat-o pe Ionela Băluță, sociologă, profesoară la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, directoarea Centrului pentru Politicile Egalităţii de Şanse. Ionela Băluță: „E o intensificare, pe care o constatăm de aproape două decenii, a rolurilor conservatoare și a ceea ce numim manosferă – comunități și spații online care, de la Inceli, la Alpha Males, la Sigma Males, promovează acest discurs, că ar fi o criză a masculinității și că una dintre principalele sale cauze ar fi feminismul, egalitatea de gen, emanciparea femeilor. E o explicație pe care tinerii bărbați, bărbații care se găsesc în situații economice precare o îmbrățișează pentru că e mai ușor să spui vinovate sînt femeile și soluția e să redevin eu bărbatul Alpha, bărbatul adevărat, să-mi impun voința în cuplu, în familie, decît să te gîndești că, de fapt, precaritatea economică, nesiguranța joburilor, inegalitățile economice sînt rezultatul unui sistem economic, al unor decizii politice mai greu de schimbat.”Feminismul vorbește despre masculinitatea toxică și critică rolurile tradiționale de gen. Ce propune în loc? Ionela Băluță: „Eu prefer să vorbesc despre masculinitate hegemonică și nu  toxică, pentru că mi se pare important să înțelegem că nu căutăm vinovați și că nici nu există vinovați și că e un sistem de putere social construit pe aceste inegalități între femei și bărbați. Masculinitatea hegemonică e făcută exact din toate aceste caracteristici, că bărbații sînt superputernici, ei trebuie să domine, ei nu trebuie să arate slăbiciune. Vine la pachet cu foarte multe reguli, norme, care, da, în general îi avantajează pe bărbați pentru că, iată, au acces la poziții de putere, stabilesc relații de putere în cuplu. Dar există și studii făcute, de exemplu, de Equimundo sau de Men's Development Network, pe ceea ce ei numesc Man Box, o cutie a masculinității, care arată o corelare destul de îngrijorătoare între asumarea acestor valori din masculinitatea hegemonică și comportamente de risc. Tinerii care sînt acolo își asumă mult mai des riscuri, de la condus sportiv pînă la consumarea diverselor substanțe, ca să arate că sînt bărbați adevărați. La fel, tinerii care sînt în această Man Box nu cer ajutor atunci cînd au probleme emoționale, psihologice, pentru că un bărbat e puternic. Și atunci ajungem la situația în care rata de sinucideri în rîndul bărbaților este mult mai mare decît în rîndul femeilor. Prin acest sistem patriarhal se construiește masculinitatea hegemonică pe care o critică studiile și mișcările feministe. Ceea ce arătăm în studiile de gen și ceea ce revendică spațiile feministe este, de fapt, o reconfigurare a rolurilor și a raporturilor de gen într-un sens mai echilibrat, în care și bărbații pot să fie empatici, și bărbații pot să plîngă, cînd sînt în situații în care orice ființă plînge. În care acceptăm că și femeile pot să fie inteligente, puternice. Ce ar trebui să înțeleagă bărbații este că asta este și în avantajul lor. Reconfigurarea normelor patriarhale ne ajută pe toți să ne găsim mai bine un loc în viața socială, profesională, în viața de cuplu.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Jurnalista Alexandra Tănăsescu, de la platforma online „Cultura la dubă”, a scris recent despre condițiile improprii în care sînt depozitate, de peste 4 ani, manuscrisele lui George Enescu în curtea Muzeului Național „George Enescu”, în containere care, conform surselor jurnalistei, „nu respectă normele prevăzute de lege pentru depozitarea bunurilor mobile de patrimoniu”. În urma acestor dezvăluiri, Alexandra Tănăsescu a fost sunată de conducerea Muzeului Național „George Enescu”, în timpul discuției intervenind o persoană care s-a recomandat reprezentantul legal al Ministerului Culturii. Jurnalista a fost intimidată și amenințată cu plîngere penală. În urma intimidărilor și amenințărilor, Mapping Media Freedom, platforma Centrului European pentru Libertatea Presei și a Mass-Media, a emis o alertă pe numele jurnalistei Alexandra Tănăsescu de încălcare a libertății presei. Peste 100 de personalități culturale semnează o scrisoare deschisă adresată președintelui României, prim ministrului și ministrului culturii, în care solicită, între altele, mutarea manuscriselor din containere, în condiții de depozitare profesioniste, demne de statura lui George Enescu. Am vorbit cu Alexandra Tănăsescu despre investigația sa cu privire la condițiile în care sînt păstrate manuscrisele lui George Enescu, despre importanța jurnalismului cultural de investigație și despre amenințările pe care le-a primit în urma publicării articolului. Alexandra Tănăsescu: „Totul a început, ironic, de Ziua Națională a Culturii, pe 15 ianuarie 2026, cînd eu am făcut o postare pe Facebook despre niște subsoluri oribile în care lucrează restauratorii Muzeului Național de Istorie. Acea postare a devenit virală, a ajuns la foarte mulți oameni și atunci am început să primesc în privat foarte multe mesaje, de la oameni care chiar țin la patrimoniu și sînt în contact direct cu el, în care eram invitată: veniți să vedeți ce e la muzeul cutare, veniți să vedeți ce e aici. Și așa am intrat în legătură cu o primă sursă care m-a invitat să văd care este situația de la Muzeul Enescu. Am aflat, șocată și eu, că bunurile de patrimoniu sînt ținute în containere. Nu mi-a venit să cred pînă nu am primit dovezi, imaginile pe care le-ați putut vedea și voi în articol. Iar apoi investigația a durat aproximativ o lună și jumătate, timp în care am vorbit cu mai multe surse care au confirmat cele spuse de sursa inițială. Am încercat în permanență să obțin acordul conducerii de a avea un interviu filmat la muzeu, să putem avea o discuție cu doamna director. Am sunat-o de mai multe ori, m-a tot amînat. Inițial a spus că are nevoie de acordul ministrului, că din partea dumneaei nu e o problemă. După care a invocat niște investigații medicale în care este prinsă și timp de aproximativ o lună m-a tot amînat. După care, într-un final, i-am spus că dacă nu dorește să vorbim, eu pot trimite solicitare scrisă. Și a zis: nu consider că este un subiect de interes public. Am trimis întrebările pe care le-am avut pe mail. Iar răspunsul a fost că acelea sînt informații care țin de secret de serviciu și securitatea patrimoniului și că, dacă totuși o să public articolul, eu mă voi supune - citez - «nesocotirii legii».”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Îndrăgita scriitoare Narine Abgarian a fost zilele acestea la București pentru a-și lansa romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine”, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu.„Oameni care vor fi mereu cu mine” spune povestea mai multor generații ale unei familii armene, poveste despre greutăți și traume dar și despre multă iubire și tandrețe. Războaiele, pogromurile, conflictele dintre armeni și azeri marchează destinul tuturor personajelor din carte și totuși, în ciuda tragediilor, există speranță și ea vine din umanitate, din gesturile salvatoare și din iubire. De altfel, în toate cărțile sale, Narine Abgarian  pune accentul pe speranță, pe umanitate, pe ceea ce poate salva. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Narine Abgarian despre romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine” dar și despre ce poate face literatura în vremuri tulburi. Interviul a fost tradus de Anton Breiner.Narine Abgarian: „Cred că este o alegere inconștientă a fiecărui om în ce sentimente să creadă. Asta ține de temperamentul scriitorului, poate unora le e mai ușor să scrie de pe fundul abisului, altora le e mai ușor să se dea deoparte de marginea lui. Dacă ne referim, de exemplu, la Dostoievski sau la Faulkner, ei mai degrabă au aruncat o privire într-un abis atît de adînc încît omul poate să înnebunească din cauza sentimentelor traumatice care sînt acolo. Mie mi-e greu să scriu așa și de aceea prefer să las insulițe de speranță, ca și cititorilor mei să le fie mai ușor să citească lucrurile astea.”Fetița este cea care descoperă treptat tragediile familiei și tot ea este cea care va duce mai departe moștenirea familiei, sprijinindu-se pe cei dinaintea ei, pe strămoși, acei „oameni care vor fi mereu cu mine” din titlul cărții. De ce ați construit acest roman punînd în centru figura Fetiței?Narine Abgarian: „Pentru că este o carte foarte personală, foarte sinceră și pentru mine a fost mai ușor să o scriu prin ochii unui copil care privește lumea de jos în sus, nu de sus în jos. Copiii sînt cele mai sincere ființe, în toate manifestările lor, și în alea bune și în alea rele. Și, desigur, vorbind despre acele lucruri atît de importante pentru o întreagă generație de oameni împreună cu care am crescut, am vrut să povestesc cît se poate de sincer. Și asta a fost, de asemenea, prima carte pe care am scris-o pentru adulți și cu fiecare cuvînt pe care îl scriam, eu practic învățam cum se face asta.”Cartea se încheie cu învățăturile străbunicii Tamar și cu această frază: „Iubirea e ceea ce face ca viața să merite trăită”. Cum ați ajuns la acest final?Narine Abgarian: „N-aș spune că aveam fraza asta pregătită și mă îndreptam spre ea. Este probabil mai degrabă rezultatul unui catharsis emoțional și al dorinței de a pune punct exact în felul în care îmi doresc eu să pun punct. Eu chiar cred că dragostea e ceea ce ne ajută să supraviețuim, dragostea fizică, emoțională, morală și că trebuie să ne ținem de ea.” Ce poate spune literatura în vremuri tulburi, cum sînt cele pe care le trăim?Narine Abgarian: „Literatura trebuie să rămînă sinceră, nu trebuie să vorbească în lozinci și nu trebuie neapărat să caute să arate drumul spre un viitor luminos. Eu cred că dacă vrem să schimbăm lumea în mai bine, trebuie să respectăm această regulă a sincerității și a autenticității, nu doar în literatură, dar și în viața oricărui om. Ca în acel proverb biblic, fă ceea ce trebuie să faci și va fi ceea ce trebuie să se întîmple.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Într-un context geopolitic complicat, marcat de incertitudini – mai ales în relație cu Statele Unite ale Americii – președintele francez a lansat o reflecție la nivel european cu privire la disuasiunea nucleară. Emmanuel Macron a făcut o propunere de cooperare nucleară pentru Germania și a invitat mai multe state, inclusiv România, la discuții despre extinderea umbrelei nucleare a Franței. Cum ar funcționa, politic, și mai ales tehnic o astfel de umbrelă nucleară? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.Claudiu Degeratu: „Se trece de la conceptul de descurajare pentru teritoriul național francez. Viziunea președintelui Franței este de a extinde ideea de descurajare spre un concept de descurajare avansată, folosind întreg spațiul euroatlantic. Pentru că noile generații de rachete hipersonice sînt mult mai performante faţă de cele de acum 30 de ani, față de rachetele sovietice dinainte de 1989, parcurg distanța mult mai rapid și dacă vizează o țintă pe teritoriul francez, atunci trebuie să fii pre-poziționat avansat în altă țară pentru a anticipa, în momentul lansării acestor rachete hipersonice. Altfel, neavînd această pre-poziționare avansată, nu poți să reacționezi la timp. Franța vrea să dezvolte o nouă tehnologie de rachete și un alt sistem de monitorizare a amenințărilor nucleare, dar în același timp are nevoie și de spațiu, geografic vorbind, să poziționeze o nouă tehnologie de capabilități nucleare împreună cu aliații în anumite zone strategice pentru a preîntîmpina. Așa cum apărarea Statelor Unite se face și prin scutul de la Deveselu, deci la mii de kilometri de teritoriul american, pentru că trebuie să acopere acest decalaj de viteză, care este mult îmbunătățit la o rachetă hipersonică. (...) Umbrela nucleară americană s-a dezvoltat de la început, din timpul Războiului Rece, împreună cu un sistem de garanții pentru țările aliate. Deci, descurajarea nucleară și descurajarea convențională NATO, împreună, erau un izvor de garanții de securitate pentru toate statele membre. Nu același lucru se are în vedere în acest moment de către Franța. Franța vrea să mărească capacitatea Franței de a descuraja Federația Rusă, ceea ce este și în avantajul nostru.” Ce ar trebui să răspundă țara noastră la invitaţia de a participa la discuţiile despre umbrela nucleară franceză?Claudiu Degeratu: „Ţara noastră va merge pe calea dialogului, în sensul în care va schimba, cu siguranță, o serie întreagă de puncte de vedere, în calitate, în special, de partener strategic al Franței. Deci, cadrul este pregătit. România nu se va opune unui dialog francez cu alți aliați. Asta este foarte clar. În același timp, România, într-adevăr, trebuie să își definească poziția ca țară aliată nenucleară. Noi, în cadrul NATO, spunem că nu producem, nu stocăm, nu vom folosi arme nucleare, dar participăm la tot procesul de planificare strategică nucleară, adică avem acces la informații și ne exprimăm poziția vis-a-vis de amenințări, de starea de securitate a alianței. Același lucru se va întîmpla și în format bilateral româno-francez. Putem să imaginăm, din acest moment, faptul că România, cu siguranță, va avea un schimb constant, și profesional și politic, în materie de stare a securității, mai ales pe flancul estic. Franța se bazează pe noi, cel puțin pentru această zonă a regiunii extinse a Mării Negre, ca să participăm la această evaluare și planificare nucleară, pentru că ea nu înseamnă că trebuie neapărat să ai arme nucleare, ci trebuie să participi la partea de evaluare, de identificare a unor posibile riscuri, de identificare a unor stări de criză și așa mai departe. Acest lucru mărește și solidaritatea noastră și, în același timp, sporește și încrederea aliaților, mai ales în relația bilaterală.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Potrivit unor noi reglementări, autoritățile locale pot decide dacă mai permit sau nu funcționarea sălilor de jocuri de noroc. Unii primari au anunțat deja că vor pleda în consiliile locale pentru interzicere, invocînd efectele sociale nefaste ale dependenței de jocuri de noroc. Alții, în schimb, preferă să le păstreze. Industria jocurilor de noroc este deosebit de profitabilă și poate fi o sursă de venituri la bugetul local. Ce înseamnă concret această industrie în România și ce impact au noile reglementări pentru comunitate? Care e impactul dependenței de „păcănele” asupra celor care joacă și asupra familiilor lor? Am întrebat-o pe Raluca Durbacă, coordonatoarea proiectelor „Teritoriu, bani, dependență” și „Algoritmi și adicție”, studii interdisciplinare privind jocurile de noroc în România.Aproape că ne-am obișnuit cu prezența sălilor de jocuri de noroc.Sînt foarte vizibile, sînt integrate într-o normalitate a vieții cotidiene. Printre magazine de cartier, printre farmacii și birouri de schimb valutar, găsim aceste săli de jocuri de noroc cu reclame luminoase, uneori foarte vizibile. Ce spune această proliferare a sălilor de jocuri despre noi, despre societatea noastră? Raluca Durbacă: „Cred că vorbește despre o societate care își caută, pe de-o parte, răspunsuri la dificultățile economice în cîștiguri iluzorii, promise de către industria de jocuri de noroc. Pe de altă parte, avînd în vedere că întreaga industrie de jocuri de noroc își marketează produsele ca fiind destinate timpului liber și activităților din timpul liber, se pare că sîntem o societate care nu-și găsește alte spații în care să-și petreacă timpul, să socializeze și să lege prietenii.”Este această lege prin care consiliile locale pot decide dacă permit sau nu existenţa sălilor de jocuri pe teritoriul localităţii pe care o administrează o măsură eficientă pentru combaterea dependenței de jocuri de noroc? Raluca Durbacă: „Combaterea dependenței de jocuri de noroc are nevoie de mai multe tipuri de măsuri. Cu siguranță nu este o măsură atît de radicală pe cît pare la prima vedere. E mai degrabă o mișcare de creare a unui capital politic din partea primarilor, politicienilor. Industria deja migrează în online. E mult mai convenabil pentru un operator să nu mai plătească chirie, să nu mai închirieze aparate, să nu le mai întrețină, să nu mai plătească angajați. În online e Vestul sălbatic, din păcate. Nu există neapărat enorm de multe modalități de a reglementa industria în online. Nu e extrem de bine studiat felul în care poate fi reglementată industria în online. Iar măsurile de combatere a dependenței sînt multiple. Încep de la campanii de conștientizare și informare pînă la inițiative diverse de oferire de ajutor pentru dependenți, la educație continuă cu privire la dependență, cu privire la comportamentul de joc compulsiv.”Care e impactul dependenței asupra celor care joacă și asupra familiilor lor? Raluca Durbacă: „Cred că cel mai grav tip de dependență e dependența de păcănele. E cea care se instalează cel mai rapid, asta spun studiile. Din păcate, e un tip de dependență care are o rată de suicid destul de ridicată. 25% dintre dependenți au gînduri suicidale sau morbide, sau dorință de a se automutila. Nu știu dacă mai țineți minte, acum cîțiva ani o persoană s-a aruncat la metrou, strigînd Opriți păcănelele! Impactul e foarte mare, nu doar asupra finanțelor, dar şi asupra identității persoanei dependente de jocuri de noroc. Pentru că dependența înseamnă destul de multă minciună – te ascunzi de familie, de prieteni, de cei cu care ai relații personale, îi minți, le furi bani din casă, furi de la locul de muncă, ca să poți să joci în continuare, să poți să-ți alimentezi viciul.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Zeci de femei au fost ucise în România în 2025, de parteneri sau de foști parteneri. Senatul a votat recent legea privind combaterea femicidului. Propunerea legislativă urmează să fie supusă dezbaterilor și votului în Camera Deputaților, for decizional. Cum este definit femicidul? De ce este nevoie de o lege privind femicidul și nu era suficientă legea care vizează omorul, în general? Ce prevede propunerea legislativă votată de Senat? Cum schimbăm mentalitățile, cum explicăm că nimic nu justifică violența de gen, cu atît mai puțin femicidul? Am întrebat-o pe activista feministă Andreea Bragă, de la Centrul FILIA.Andreea Bragă: „Crima comisă împotriva unei femei pentru că este femeie – asta este definiția cea mai simplă a femicidului. Este o recunoaștere pentru prima dată în legislația românească a acestui concept. Asta ne oferă un prim pas pentru a putea înțelege un pic mai bine cauzele, fenomenul per ansamblu și pentru a putea adopta măsurile potrivite în ideea de a preveni. Ceea ce ne dorim prin această lege este ca statul român să-și asume niște măsuri în primul rînd de prevenire a femicidului și a violențelor care îl preced.”Ce prevede propunerea legislativă votată de Senat?Andreea Bragă: „Este un proiect complex, structurat în mai multe părți. O bună parte din secțiunea civilă, să-i spunem așa, urmărește, pe de o parte, recunoașterea fenomenului de femicid, definiția femicidului, așa cum există și în alte state, adică o conceptualizare. Și, pe de altă parte, ceea ce este foarte important, instrumente de colectare detaliată a datelor privind violența împotriva femeilor și violența de gen, în general. Dar și introducerea unor modalități de evaluare a riscului, atît la nivelul parchetelor, pentru ca acestea să înțeleagă fenomenul complex al violenței domestice și să poată lua măsuri de protecție mult mai devreme. Nu în ultimul rînd, există și o componentă legată de educație, adică introducerea egalității de gen în sistemul public de învățămînt, pentru ca tinerii să învețe cît mai devreme despre aceste valori, despre ce înseamnă parteneriatul, ce înseamnă relații sănătoase. Iar apoi urmează modificări ale codului penal, care prevăd circumstanțieri în cazul omorului calificat, care recunosc gravitatea faptelor de omor comise în situații de control și dominare, la începerea sau încheierea unei relații, forțarea începerii unei relații, cît și în situaţii motivate de ură bazată pe gen, orientare sexuală, religie și așa mai departe. În afară de asta, proiectul de lege urmărește și eliminarea plîngerii prealabile pentru infracțiune de viol și agresiune sexuală, în varianta tip. În acest moment, pentru aceste infracțiuni, este nevoie ca o supraviețuitoare a violenței sexuale să înregistreze o plîngere prealabilă într-un termen de trei luni de la săvîrșirea faptei, deși aceste infracțiuni au fost făcute imprescriptibile, în urmă cu cîțiva ani. De multe ori, supraviețuitoarele violenței, care trec printr-o astfel de traumă sexuală, nu sînt pregătite într-un termen atît de scurt, de multe ori disociază ceea ce au trăit, au nevoie de terapie sau au nevoie de o perioadă mai lungă de timp pentru a accepta ceea ce au trăit și pentru a fi pregătite să ceară ajutorul autorităților sau să denunțe agresorul. (...) Și mai sînt elemente legate de modificări care vizează permiterea procurorilor să înceapă cercetarea din oficiu atunci cînd există infracțiuni din sfera violenței domestice, care sînt considerate mai ușoare, dar care, luate împreună, îți arată acel risc ridicat în care ar trebui să intervii cu niște măsuri de protecție mult mai devreme pe parcursul urmăririi penale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Este a treia zi a războiului din Orientul Mijlociu. Continuă atacurile asupra Iranului, continuă atacurile Iranului asupra Israelului și asupra unor țări din Golf care găzduiesc baze americane. De ce Israelul și Statele Unite ale Americii au atacat Iranul, vizînd o parte dintre figurile cele mai puternice ale Republicii Islamice? Ce se întîmplă în Iran după ce au fost ucişi liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, și mai mulți oficiali militari de rang înalt? Care e situația opoziției iraniene? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române.Ioana Constantin-Bercean: „Cred că orice analiză serioasă privind evenimentele în desfășurare trebuie să înceapă exact cu această întrebare: care este strategia, care este obiectivul principal al acestui război? Pentru că am plecat de la obiectivul declarat de destructurare a programului nuclear militar al Iranului, apoi s-a schimbat discursul înspre programul de rachete balistice al Iranului, iar cele mai recente declarații au venit în sensul schimbării de regim. Iar cu cîteva momente înainte ca noi să ne întîlnim, am ascultat declarația secretarului de război, domnul Pete Hegseth, care spunea explicit că scopul nu este democratizarea Iranului și nici schimbarea de regim. Avem în acest moment cel puțin patru strategii puse pe masă și nu știm momentan care este obiectivul final. Putem doar să bănuim că este o inițiativă de remodelare a Orientului Mijlociu, de reafirmare a Statelor Unite ca hegemon la nivel global și în special în regiunea Asia-Pacific. Poate să fie Iranul doar un punct pe harta înspre China, înspre reasigurarea Statelor Unite că este factorul dominant în regiune, sau este pur și simplu un proces sui generis al cărui sfîrșit încă nu îl ştim.”Cine reprezintă puterea la Teheran acum, cînd vorbim?Ioana Constantin-Bercean: „Puterea la Teheran în ultimii cel puțin 20 de ani și în acest moment este reprezentată de Corpul Gărzilor Revoluției Islamice (Islamic Revolutionary Guard Corps – IRGC). Este o întreagă discuție despre influența și puterea pe care factorul religios, şi anume instituția liderului suprem și grupul de teologi din jurul acestei instituții, le-ar avea, le are într-o anumită măsură și le-a avut într-o foarte mare măsură pînă prin anii 2000. Dar din anii 2000-2005 încoace, puterea de facto este deținută de această entitate, care nu este doar una militară, ci are și o influență în structura economică, în structura societală iraniană. Regimul acesta este construit pentru a supraviețui.”Ce scenarii vedeți posibile pentru Iran? Ioana Constantin-Bercean: „Regimul cade, dar în locul lui va veni tot cineva din interior. Să vedem dacă, într-adevăr, oamenii vor ieși să protesteze, dar să vedem și cine va veni în loc, pentru că sînt aproape convinsă că o conducere impusă din exterior va duce la o nouă revoluție, la conflicte, ciocniri interne. Nu aș vorbi despre o criză de război sectarian, cum am văzut în Siria, pentru că avem o populație totuși majoritar șiită. Nu aș vorbi nici despre secesiune, așa cum se insinuează. Cel mai periculos lucru care cred că s-ar putea întîmpla ar fi prelungirea conflictului și aprofundarea lui, implicarea mai multor state. (...) Cît despre Iran, știți că este vorba aceea: Persia îl precede pe Mohamed cu multe secole. Trebuie să înțelegem și identitatea naționalistă, persană și chiar religioasă șiită. Sacrificiul pentru populație poate să fie perceput drept un sacrificiu care va conta peste generații, pentru că ei vor fi acolo mult după ce noi, Occidentul, vom fi plecat. Iar trauma istorică a iranienilor este bine cunoscută încă de la primele ingerințe externe.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

O capodoperă a literaturii europene din secolul XX, romanul „Istoria” de Elsa Morante a apărut în 2025 în limba română, în traducerea Cristinei Gogianu, în imprintul ANANSI de la Pandora M. Subintitulată „Un scandal care durează de zece mii de ani”, „Istoria”, apărută în 1974, ne spune povestea învățătoarei Ida Ramundo, o văduvă care face eforturi supraomenești ca să-și crească cei doi copii la Roma, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cînd locuitorii orașului se confruntă cu teroarea și foametea. Pe deasupra, Ida are rădăcini evreiești, un motiv în plus să trăiască în teroare. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, copilul cel mare, Nino, este membru al organizației fasciste Cămășile negre. Copilul cel mic, Useppe, se naște în urma unui viol comis de un tînăr soldat german, în trecere prin Roma. Povestea Idei și a celorlalte personaje este construită pe o osatură istorică. Cartea începe cu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din primele decenii ale secolului XX și se încheie cu o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din deceniile de după Al Doilea Război Mondial. Iar capitolele cărții poartă ca titlu cîte un an din perioada războiului și imediat de după și sînt precedate, de asemenea, de scurte treceri în revistă ale evenimentelor semnificative din anul respectiv - pentru Italia și pentru lumea întreagă cuprinsă treptat de război.Adela Greceanu a stat de vorbă cu traducătoarea Cristina Gogianu despre „Istoria” de Elsa Morante, despre viziunea autoarei italiene asupra artei romanului, despre redescoperirea acestei autoare și a forței sale narative. Cristina Gogianu: „Construcția romanului este o construcție-manifest. Elsa Morante nu face niciun gest în acest roman care să nu fie unul conștient. În titlul original, manifestul acesta este cu atît mai prezent pentru că avem „La Storia”, unde substantivul este scris cu majusculă. Și, inițial, cînd îl deschizi, romanul pare să înceapă cu evenimentele mari ale istoriei. Însă, ceea ce vrea Elsa Morante să scoată în evidență este, de fapt, povestea marginalilor. Și, atenție, vorbim de un roman care are jumătate de secol. Poate că astăzi ni se pare firesc să citim romane care au în prim-plan personaje marginale, personaje despre care istoria din manuale nu pomenește niciodată. Eroii ei sînt o văduvă și cei doi copii ai săi, dintre care un copil bastard, rezultat în urma unui viol. La momentul la care Elsa Morante scrie, romanul istoric nu mai era privit neapărat ca un gen foarte frecventabil, vorbim de un cu totul alt tip de scriitură care domina vremea respectivă, în anii '70. Iar să aduci în prim-plan astfel de personaje marginale, ca să poți, de fapt, să vorbești despre istoria mare dintr-o cu totul altă perspectivă, este un lucru pe care i-l datorăm Elsei Morante. Nu doar ei, dar ea este unul dintre acești autori.”Cartea e captivantă, odată ce începi să o citești, te pomenești imersat de-a dreptul în povestea Idei și a celorlalte personaje.Cristina Gogianu: „Morante scrie în răspăr cu felul în care se scria la vremea aceea. Scrie cu ceea ce ea numește pasiunea pentru roman și scrie cu patos. Nu concepe scriitura ca fiind ceva față de care iei distanță. Nu concepe scriitura doar ca pe un joc intelectual, lingvistic, așa cum, de exemplu, neoavangarda făcea la momentul respectiv în Italia și nu numai, sau noul roman. Ea nu aderă la nici una dintre tendințele vremii sale. Și va primi foarte multe critici din toate părțile. Însă este crezul ei. Această pasiune care ne ține pe noi, cititorii, în paginile cărții vine tocmai din crezul Elsei Morante că scriitura asta ar trebui să însemne: ea crede teribil în puterea romanului de a te emoționa, în puterea ficțiunii de a aduce cititorii aproape în poveștile respective.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Guvernul a adoptat o ordonanță de urgență care prevede, între altele, diminuarea sporului pentru titlul științific de doctor de la 950 la 500 de lei brut lunar. Suma li se acordă numai celor care își desfășoară activitatea în domeniul pentru care dețin titlul și au în fișa postului atribuții obiective și cuantificabile care permit verificarea lunară a modului în care activitatea este valorificată suplimentar. Invitat: Cosmin Ciotloș, conf. dr. la Facultatea de Litere a Universității din București.Cum priviți această decizie a guvernului? Cosmin Ciotloș: „Cu o foarte rece nemulțumire. Și cînd spun rece nu mă refer doar la aspectul cifric. Cred că oricare dintre noi poate înțelege, în măsura în care este un om înțelegător - și ne place să credem că sîntem -, că situația economică a României nu este roz, prin urmare anumite constrîngeri bugetare trebuie să existe și că aceste constrîngeri sînt aplicabile tuturor domeniilor. Mirarea mea, care de data asta începe să se încălzească, vine din faptul că două dintre domeniile cele mai chinuite ale ultimilor 35 de ani, două dintre domeniile care au suferit mult în ultimii 35 de ani, adică educația și cultura, sînt și acum, din nou, cu un soi de cinism lovite aproape prioritar și aproape exclusivist. Noi funcționăm în ambele, așa încît e destul de straniu să te simți atacat pe două flancuri dintr-o dată. Pentru că n-a trecut luna de cînd ministrul culturii încerca să normeze, de asemenea la șubler, activitatea actorilor, care e în fond o activitate creativă și despre ale cărei mistere știm cu toții de cînd am pus mîna pe orice carte. Acum se pare că intră și educația în sectorul ei universitar în vizor, după ce astă-vară intrase sectorul pre-universitar. Și, fără să-mi doresc să fiu o Casandră, mă tem că am fost atunci cînd, astă-vară lansam fie individual, fie alături de alți colegi de la facultățile de Litere din Sibiu, din Cluj, cu Costi Rogozanu și cu alții, un soi de scrisoare deschisă care avertiza asupra acestui aspect: universitarii n-au de ce să stea liniștiți la gîndul că doar sectorul pre-universitar va fi lovit. Și gesturile de solidaritate așa se definesc: prin mîna întinsă celui căruia îi este greu în momentul cînd ție nu îți e greu. Altminteri, solidaritatea cu noi înșine e destul de ridicolă și de aceea m-am și abținut să iau din proprie inițiativă atitudine în chestiunea aceasta.”Ce spun acum colegele, colegii dumneavoastră de la Facultatea de Litere a Universității din București? Există vreo formă de organizare colectivă, vreun răspuns comun la această amenințare?Cosmin Ciotloș: „Mie mi-ar plăcea să existe forme de tip sindical. Recunosc că nu am întrebat, nu am sondat în mod oficial părerile. Evident că ele sînt proaste și evident că ele îi afectează financiar mai ales pe cei cu titluri, să spun așa, incipiente, pe asistenții și pe lectorii universitari. De la un prag încolo, adică odată cu statutul de conferențiar sau de profesor, salariul fiind ceva mai consistent, acest cuantum, care este egal, nu e totuși resimțit ca o lovitură. Însă ce aș vrea mult de tot să se înțeleagă e că nu problema sumei în sine - sau poate că sînt eu puțin idealist - este cea dureroasă. Dacă ne apucăm să facem socotelile contabile, constatăm și că banii aceștia nu sînt numaidecît vitali. Sigur că pentru unii pot fi importanți și asta e dureros. Banii aceștia nu sînt numaidecît vitali la nivel individual, dar cu siguranță nu salvează o economie, o întreagă economie. Ceea ce e însă dureros e faptul că din partea cealaltă se simte, în mod galopant, cancerigen, o lipsă de respect față de niște domenii care, în principiu, se hrănesc din respect.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump și-a susținut marți noapte discursul despre starea națiunii. A vorbit despre situația economică și reducerea inflației, despre politicile sale de combatere a imigrației. Discursul său a fost întrerupt de reacții ale unor politicieni din Partidul Democrat. I s-a strigat din sală „Ai ucis americani!”, cu referire la uciderea de către forțele federale a doi cetățeni americani în Minneapolis. Donald Trump a vorbit 1 oră și 48 de minute, ținînd astfel cel mai lung discurs despre starea națiunii din Statele Unite. Invitată: Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Discursul a fost centrat în jurul ideii de „epocă de aur” pentru America.Sună faraonic, sună dictatorial, mai ales pentru noi, cei care am crescut în așa-zisa „epocă de aur”, dar chiar și pentru America, țara tuturor posibilităților. Poți construi o narațiune fondatoare cu un asemenea slogan, astăzi, în America? Raluca Alexandrescu: „E greu de spus, ezit să spun nu. Pentru că, pînă la urmă, dacă ne uităm la toată retorica fondatoare americană, ea se bazează pe o sumă întreagă de mituri. Și mitologia americană a jucat un rol foarte important în construcția narațiunilor politice și culturale ale acestei națiuni, încă de la fondarea ei. Nu este neapărat ceva excepțional introducerea elementului mitologic și oricum paralel cu realitatea, pe care îl constatăm în discursul președintelui Trump. Pe de altă parte, acest tip de discurs poate să aibă în continuare priză la un electorat foarte fidel și foarte fanatizat al aripii celei mai dure a MAGA și care în continuare e dispus să investească un capital de încredere masiv în discursul lui Trump. (...) Au fost o mulțime de verificări factuale care s-au făcut imediat după discurs și care au demonstrat clar că discursul nu este numai bombastic, hiperbolic, ci este pur și simplu împănat cu minciuni, cu cifre false, cu afirmații false, cu exagerări. Deci, discursul lui se ancorează în filozofia pe care a descris-o încă din primul său mandat, anume aceea a postrealității. Sîntem în postrealitate, sîntem într-o formă de refuz al realului. Nu contează că realul vine și ne dă în cap cu inflația, cu americanii uciși pe străzi, cu deportările. Important este că alegem în mod programatic să descriem o altă realitate decît a realului. (...) Nu întîmplător toată această structură a realității paralele e îmbrățișată de tot ecosistemul inteligenței artificiale, al rețelelor sociale. Un sociolog francez (Gérald Bronner) vorbește despre apocalipsa cognitivă, legată de felul în care adevărul este complet distorsionat și este împotriva realului.” O politiciană democrată  din Minnesota i-a strigat președintelui Trump, în timpul discursului său, „Ai omorît americani!”, referindu-se la uciderea de către forțele ICE a doi cetățeni americani, anul acesta, la Minneapolis. Ce impact au avut aceste tragedii asupra populației americane? Raluca Alexandrescu: „Din cîte se poate vedea, popularitatea lui Donald Trump a scăzut și în urma acestor incidente teribile, care au implicat în mod direct ICE. Pe de altă parte, însă, există o percepție diferită în funcție de state, pentru că sînt state care nu au suferit atît de mult din pricina politicilor agresive. ICE a avut comportamente diferite pentru state diferite. Acolo unde au existat dominante politice MAGA, favorabile MAGA, desfășurarea ICE a fost mult mai puțin brutală sau, în orice caz, mai puțin vizibil brutală decît în state ca Minnesota sau California, unde politica a fost clar de intimidare și de fragilizare a expresiei democratice a cetățenilor. Deci nu se poate spune dacă acest tip de politici va crește șansele democraților de cîștig la midterm elections.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Se împlinesc 4 ani de la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina. În 24 februarie 2022, preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, la propunerea preşedintelui american de atunci, Joe Biden, de a-l ajuta să părăsească Ucraina, spunea o replică devenită celebră: „Am nevoie de arme, nu de taxi”. Şi Ucraina a primit arme şi ajutor din partea SUA şi a UE, astfel încît rezistă în continuare atacurilor Rusiei. Ce s-a întîmplat cu Ucraina în acest timp? Dar cu Europa şi Statele Unite? Care sînt perspectivele? Am întrebat-o pe Sabina Fati, autoare, jurnalistă şi doctor în istorie. Cea mai recentă carte a sa este „Cine râvneşte la Gurile Dunării? O călătorie pe timp de război în Delta extinsă” şi a apărut în 2024 la Humanitas.Cum rezistă Ucraina?Sabina Fati: „Rezistă destul de greu, pentru că banii vin tot mai rar și tot mai puțin, pentru că SUA mizează mai mult pe Moscova decît pe Kiev, pentru că europenii nu sînt într-o unitate în sprijinul Ucrainei, pentru că, deși armele pot fi înlocuite și vin dinspre Europa, oamenii nu pot fi înlocuiți. Se înțelege din declarațiile făcute de oficialii ucrainieni că sînt tot mai puțini soldați pe front, iar cei care au rămas sînt obosiți, răniți, hărțuiți. Și probabil că totul e din ce în ce mai greu, mai ales că în ultima vreme și orașele mari au fost lăsate fără curent electric, fără încălzire. Țara e devastată de război, așa cum știm. Zece milioane dintre locuitorii Ucrainei au plecat spre Occident. Deci, situația e destul de dramatică.”Rusia continuă să folosească sintagma „operațiune militară specială”, ba chiar să-i sancționeze pe cei care vorbesc despre război sau despre invazie. Ce relevanță mai are această formulă astăzi? Sabina Fati: „Singura relevanță e pentru Putin, îmi imaginez, și pentru propaganda lui. Din păcate însă, războiul propagandistic și hibrid a ajuns la noi. Noi sîntem într-un război hibrid, pe care oficialii noștri poate nu îl recunosc întru totul. Europa se află într-un război hibrid. Germania se plînge că drone rusești survolează bazele ei militare. În România dronele rusești survolează Estul țării, liniștite și fără să le deranjeze nimeni. Această „operațiune specială” s-a transformat într-un război hibrid care încet, încet ajunge în toată Europa. Şi sprijinul cel mai mare pentru acest război îl dau radicalii și extremiștii din toată Europa. Vedem că în toată Uniunea Europeană circa 30-35% din parlamente sînt formate din radicali, extremiști, naționaliști de toate felurile.”Am văzut deja că negociările de pace în mai multe formate nu duc nicăieri, ele sînt clasate drept constructive sau bune de delegați, dar niciodată nu se obține un rezultat.Ce urmează? Sabina Fati: „Rămîne de văzut dacă, într-adevăr, aceste negociări de pace vor duce la pace și mai ales la ce fel de pace, pentru că știm din istorie că pacea e de multe feluri și întotdeauna între condițiile păcii intră și teritorii conexe, intră și condiții conexe. Criminalii de război vor fi sau nu judecați? Noi, în România, poate sîntem surprinși că aproape 40% dintre români vor ca pacea să se facă oricum, inclusiv cu cedări teritoriale, dincolo de ceea ce au cîștigat rușii pe teren. În același timp, pentru că de Rusia depinde mai mult decît de Ucraina această pace, ei au condiții maximaliste. Un semn de întrebare este de ce europenii n-au început negocierile de pace? Pentru că problema pe care au ridicat-o a fost mereu: noi nu discutăm cu dușmanul. Şi atunci cum putem să facem pace dacă nu discutăm? Ar fi fost nevoie ca Europa să fie cea care dirijează negocierile de pace, nu SUA, în condițiile lui Trump. Pentru că vedem că toate presiunile care se fac sînt pe Ucraina, nu pe Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a anulat vineri taxele vamale impuse de președintele Donald Trump la nivel global. 6 judecători au votat pentru anulare, 3 au votat împotrivă. În replică, președintele american i-a criticat pe cei șase judecători care au decis anularea, considerîndu-i „foarte nepatriotici și foarte neloiali Constituției” SUA. De asemenea, Donald Trump a anunțat vineri că va semna un ordin de impunere a unui tarif global de 10% peste ceea ce percep deja Statele Unite. Ulterior, el a anunțat o creștere de 15% a taxelor vamale. Cum a ajuns Curtea Supremă a Statelor Unite la decizia de a anula taxele vamale impuse de președintele Donald Trump? Cum poate președintele Donald Trump să impună alte taxe vamale, după ce Curtea Supremă le-a anulat pe cele impuse pînă acum? Ce se schimbă în relaţia cu Uniunea Europeană? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie.Insistența de a stabili noi tarife, de data asta în baza altor legi, nu-l pune pe președinte în conflict deschis cu Curtea Supremă? Avem un conflict între executiv și puterea judecătorească aici?Antonia Colibășanu: „Nu știu dacă vorbim neapărat de un conflict datorită acestor legi. Cred că vorbim mai mult de o situație de instabilitate politică și incertitudine în interiorul Statelor Unite. Care are mai multe aspecte, mai multe atribute. Unul dintre acestea fiind și ultima decizie pe care o are Curtea Supremă în cazul taxelor vamale. Ca atare, Curtea Supremă trebuie să spună ce e constituțional și ce nu e constituțional. Președintele Trump vine cu idei vis-a-vis de noua sa politică externă și agenda economică afiliată acestei politici externe, care se desfășoară într-un context de război geoeconomic. Și care se desfășoară în interior, la nivelul Statelor Unite, într-un context de an electoral și un context complex, din punct de vedere socioeconomic. Sînt decizii politice. Sînt decizii care vor fi dezbătute foarte intens în politica internă a Statelor Unite. Și, sigur, acolo vorbim despre conflict între cei care îl susțin pe Donald Trump, o parte din Partidul Republican, altă parte din Partidul Republican, conservatorii, care sînt de factură liberală clasică și care nu susțin această politică de impunere a taxelor vamale. Și, desigur, opoziția, care înseamnă Partidul Democrat. Și, în sensul acesta, avem un conflict. E vorba despre un conflict electoral. În momentul de față, conflictul președintelui Trump cu Curtea Supremă este încheiat pentru că, pînă la urmă, neconstituționalitatea e o chestiune închisă, pe care a constatat-o Curtea Supremă și asupra căreia nu se mai poate reveni.”„The New York Times” a prezentat astăzi un sondaj de opinie în care arăta că peste 65% dintre americani se declară împotriva acestei politici a tarifelor.Antonia Colibășanu: „Din punctul meu de vedere, americanii care se declară împotrivă simt probabil cel mai bine, pe pielea lor, ce înseamnă inflația importată. Și au dreptate să se declare împotrivă. Piața americană este o piață a importului. Este dependentă de importurile bunurilor de consum din întreaga lume. În momentul în care cresc taxele vamale, cumpărătorul suportă la raft costul acestei creșteri. Și este absolut natural ca oamenii să spună nu-mi place să fie mai scump produsul care ieri a fost la un anumit preț. Și atunci, pe lîngă evidența neconstituţionalității constatate de Curtea Supremă, mai apare și evidența costului pe care îl suportă americanul de rînd cînd se duce la supermarket.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

A apărut ultima carte a lui Julian Barnes. Din păcate, „Plecare, plecări” e chiar ultima, ne spune autorul însuși în paginile cărții. În limba română a fost tradusă de Radu Paraschivescu și a apărut la Editura Nemira. Nu e tocmai un memoir, nu e tocmai un roman, e un gen hibrid, alimentat și cu date reale dar și cu ficțiune, cu notații eseistice și reflecții despre literatură și memorie, îmbătrînire și moarte dar și despre viață și iubire. Din care nu lipsesc ironia și autoironia lui Barnes, acest „pesimist vesel”, după cum se descrie el însuși. „Plecare, plecări” ne spune și o poveste de iubire – a unor prieteni din tinerețe ai autorului, care se regăsesc la 60 de ani și decid să-și dea o nouă șansă  –, ne spune și povestea bolii scriitorului – „incurabilă dar gestionabilă” –, ne spune și cum vede Julian Barnes relația lui cu cititorii – „...nu sînt un scriitor didactic. Nu vă spun ce să credeți sau cum să trăiți.” Am vorbit cu traducătorul Radu Paraschivescu despre „Plecare, plecări” de Julian Barnes.Radu Paraschivescu: „E o carte mai greu de dus decît de tradus, pentru că știi că e ultima. (...) E o carte despre memorie. Barnes simte nevoia de a vorbi despre depozitarul ăsta intim, despre silozul ăsta în care se păstrează de-a valma amintiri plăcute cu șocuri, cu traume, cu bucurii, cu revelații, cu surprize neplăcute, cu dezamăgiri, cu imagini ale unor stîngăcii de tinerețe sau chiar din copilărie. Și da, există trimiteri la madlena lui Proust, pe de altă parte să nu uităm că în „Bărbatul cu haină roșie”, o altă carte foarte frumoasă a lui Barnes, pe care am tradus-o, Proust este prezent, este chiar un personaj din carte. Toate aceste lucruri fac din „Plecare, plecări” un soi de poem, care a fost încadrat nedrept drept roman. Scrie pe el novel în edițiile englezești, dar e o împletire de roman, eseu filozofic, scriere despre memorie, autobiografie.”Julian Barnes ne spune în final cum vede relația dintre el și cititorul lui: doi oameni pe o terasă, vara, cu o băutură rece în față, privind lumea și comentînd. O imagine emoționantă și plină de modestie. Ce spune asta despre el?Radu Paraschivescu: „Spune în primul rînd că are percepția exactă a publicului și a ideii de public. El nu scrie în gol și nu scrie pentru că a coborît muza de undeva de sus și i-a dictat ceva sau pentru că a simțit o sfîșiere atît de mare înăuntru lui încît a avut nevoie să erupă magmatic, cum fac unii romancieri, și să toarne absolut totul din el în experiențe cataclismice. Nu. El știe că are un public, știe că acel public îi așteaptă cărțile, știe că acel public este în general instruit și avizat și în materie de artă, și în materie de muzică și că e bine să ai un comerț cu el. Sigur, cuvîntul comerț e vulgar în contextul ăsta, dar Julian Barnes cred că scrie în egală măsură pentru el și pentru public. Scriind își răspunde la niște întrebări, dar ia martor publicul la aceste întrebări și i le pune și publicului. De genul: voi ce-ați face în situația asta? Voi cum vă descurcați știind că vă apropiați de sfîrșit? Voi cum ați procedat cînd v-ați pierdut omul la care țineați ca la ochii din cap? Vouă ce vă trezește un om care este la limita geniului, dar nu poate să se exprime? Și așa mai departe. Imaginea asta e splendidă, cu cititorul și scriitorul care stau la o terasă și sînt pe picior de egalitate, fiecare trăiește și în funcție de celălalt. Asta e bine să nu uităm atunci cînd ne credem niște inspirați de sorginte divină: să nu uităm că cei mai mulți dintre noi nu sînt așa ceva, sînt niște meșteșugari și că publicul nu este nimic altceva decît egalul tău, care te cumpără.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Joi a avut loc la Washington prima reuniune a Consiliului pentru Pace, înființat de Donald Trump. România a participat în calitate de observator, reprezentată la cel mai înalt nivel de președintele Nicușor Dan. Dintre țările Uniunii Europene, doar Ungaria și Bulgaria s-au alăturat ca membri în Consiliu. Italia, Grecia și Cipru, precum și Uniunea Europeană au participat ca observatori. Consiliul pentru Pace a fost lansat oficial de președintele Donald Trump în ianuarie, la Forumul Economic Mondial de la Davos. Inițial, acest organism a fost creat pentru supravegherea reconstrucției Fîșiei Gaza, după război. Ulterior, el își extinde interesul și pentru rezolvarea altor conflicte. Care e miza participării României în acest context? Ce reprezintă acest organism nou creat? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională.Preşedintele Nicuşor Dan a spus în discursul său la Consiliul pentru Pace că România poate ajuta la reconstrucţia şcolilor din Gaza şi că poate crește numărul de zboruri umanitare către această regiune.Marius Ghincea: „Din punctul acesta de vedere, contribuția României este notabilă. România, încă de la începutul acestui conflict, a oferit asistență medicală, evacuări medicale de urgență cu avioane militare către România. Aici domnul Arafat de la MAI a jucat un rol foarte important. Mă bucur că președintele României este dispus să continue asistența medicală. România are o lungă relație cu Palestina, cu Autoritatea Palestiniană, în special. Avem foarte mulți palestinieni care au studiat în România, în perioada comunistă și după. Avem o relație culturală, politică, socială de lungă durată cu oamenii din teritoriile palestiniene, iar România are expertiza și resursele necesare pentru a contribui la reconstrucția Fîşiei Gaza, iar oferta președintelui român de a contribui la reconstrucția școlilor din Gaza este de bun augur și arată că România știe să se poziționeze în acest context tulbure și să sperăm că aduce beneficii și relației noastre bilaterale cu Statele Unite. Dar trebuie să menționăm că, în Orientul Mijlociu, România a cam ignorat relațiile de lungă durată pe care le avea cu țările arabe, concentrîndu-se în special pe relațiile cu Israelul, în condițiile în care, în deceniile trecute, România urmărea să mențină o relație echilibrată cu cele două părți.” Cum sîntem priviți de celelalte țări din Uniunea Europeanăcare fie au refuzat invitația să facă parte din Consiliul pentru Pace, fie participă ca observatori, dar nu la cel mai înalt nivel?Marius Ghincea: „Din punct de vedere politic, cred că impresia pe care majoritatea capitalelor și cancelariilor europene o au este că România se poziționează cumva neclar și nu le este foarte evident multor cancelarii europene dacă se pot baza pe România în cazul în care europenii, Uniunea Europeană în special, vor dori să consolideze autonomia strategică a UE, dacă se vor putea baza pe România ca pe un partener onest, loial, care să contribuie la avansarea proiectului european sau dacă România va fi dispusă să devină un fel de cal troian al Statelor Unite în UE, în schimb unor garanții de securitate și al unei normalizări a relaţiilor diplomatice și de securitate cu SUA. Aceasta cred că este principala anxietate și la Bruxelles, și în alte capitale mari europene.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Marți au avut loc în Elveția noi negocieri între Statele Unite ale Americii și Iran pe tema programului nuclear al Teheranului, fără încheierea unui acord. În ce măsură au contat presiunile Statelor Unite, consolidarea prezenței navale americane în largul coastelor iraniene pentru a aduce Teheranul la masa negocierilor? În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări bilaterale? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).Ioana Constantin-Bercean: „Există niște principii directoare sau linii roșii. Vicepreședintele J.D. Vance a spus că sînt anumite linii roșii dincolo de care administrația americană nu va trece în aceste negocieri cu Iranul. Acele cerințe pe care Statele Unite le-au făcut deja publice, nu doar de acum, ci din momentul în care președintele Trump a spus că își dorește încheierea unui acord mai bun, după ce tot domnia sa a retras unilateral Statele Unite din celebrul acord JCPOA - acordul nuclear dintre Iran și marile puteri, semnat în timpul administrației Obama, în iulie 2015. În 2018, Donald Trump a decis că acel acord nu este suficient, nu îndeplinește dorințele administrației americane sau ale unui grup din respectiva administrație din 2018. Aceste linii directoare putem să considerăm că sînt următoarele: limită zero de îmbogățire a uraniului. Aici este o discuție în sine pentru că apar și surse care spun că totuși Statele Unite ar accepta un anume nivel de îmbogățire, cum era, de altfel, prevăzut și în anteriorul acord - limita de 3,47% de îmbogățire a uraniului în scop civil și pentru întrebuințare medicală. Apoi o altă linie directoare sau linie roșie este faimosul program de rachete balistice al Iranului, pe care iranienii l-au perfecționat, l-au îmbunătățit, inclusiv cu ajutorul tehnologic și științific al Federației Ruse și al Chinei, mai degrabă. Aceste rachete balistice și-au mărit raza de acțiune. Dacă acum 20 de ani nu ajungeau nici măcar la granița cu România, acum ele ar ajunge, se presupune, pînă undeva prin Polonia. Cu siguranță ajung în Israel, pentru că de fapt aceasta este linia roșie cea mai groasă din toată discuția. Și apoi o altă linie directoare ar fi aceea ca Iranul să înceteze să mai finanțeze așa numitele grupări proxy sau grupări prin procură, prin intermediari.”În timpul acestor negocieri, și Iranul a organizat exerciții militare, a transmis semnale legate de libera trece prin Strîmtoarea Ormuz. Se poate face diplomație sub amenințări reciproce?Ioana Constantin-Bercean: „Strîmtoarea Ormuz a fost parțial închisă, dar nu sub pretextul de a împiedica în mod special negocierile, ci a fost închisă pentru că Iranul a efectuat un set de exerciții militare și nu pentru protecția navelor care treceau pe acolo, astfel și-au explicat ei blocarea temporară a unei părți din Strîmtoarea Ormuz. Care, de altfel, este foarte importantă pentru că zilnic trece pe acolo 20% din transportul global de petrol și aproape un sfert din comerțul regional. Nu cred că va fi în totalitate închisă pentru că ar afecta în primul rînd sau în mod special China, iar China este un aliat sau cel puțin un susținător, un aliat de conveniență al Iranului. Nu putem vorbi aici despre o alianță naturală, nu de tipul comunității europene sau alianței nord-atlantice, dar este o alianță de conveniență. China este statul cu care Iranul a semnat acum trei ani un acord strategic, un acord de cooperare, pe o perioadă de 25 de ani.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

România se confruntă cu cea mai gravă criză de vaccinare a copiilor din ultimele decenii. Rata de acceptare a primei doze de vaccin ROR (rujeolă-oreion-rubeolă) a fost, în 2025, de numai 47,4%, atrage atenția Organizația Salvați Copiii. Cum s-a ajuns aici și care sînt soluțiile? I-am întrebat pe Sandra Alexiu, medic primar, președinta Asociației Medicilor de Familie București-Ilfov, și pe Mihai Gafencu, medic pediatru, președintele Organizației Salvați Copiii România.  Mihai Gafencu: „Poliomielita, tetanosul, difteria sînt boli pe care generația noastră nu le-a mai văzut. Nu am fost formaţi nici noi să recunoaștem poliomielita, pentru că în anii ʼ70, ʼ80, ʼ90, nu am mai avut, slavă Domnului, nici un coleg la școală și mai apoi nici un caz, la facultate și în medicina pediatrică sau chiar a adultului, care să aibă niște boli pe care acum, încetul cu încetul, le vedem apropindu-se de țara noastră. Atît de mult s-a întîmplat în medicina ultimei sute de ani, încît noi nici măcar nu ne mai putem confrunta cu anumite boli. Așa cum te duci la cel care îți repară mașina de spălat vase și ai încredere în el cînd îți spune că circuitul apei sau nu ştiu ce nu e bun, trebuie să ai încredere în medicul tău care spune, domʼle, ca să nu ajungi stricat, paralizat, sufocat sau mort încetul cu încetul, pentru toate astea trebuie să ai încredere în omul din fața ta.”Dacă rata de vaccinare ROR va rămîne în continuare scăzută, ce consecințe vor exista în următorii 2-3 ani, 5 ani?Sandra Alexiu: „Consecințele le vedem deja, nu mai este nici o noutate. Avem o acoperire vaccinală la ROR de 47%, cum spune raportul Salvați Copiii. Raportul face referire la acoperirea vaccinală calculată la 12 luni. (...) Faptul că nu avem acoperire vaccinală ne pune față în față cu cazurile de rujolă. Și domnul profesor, cînd spunea de o paralizie care se instalează lent și duce la moarte, se referea, intuiesc, exact la complicația cea mai îngrozitoare a rujolei, care nici măcar nu se vede imediat. Un copil poate să facă o formă foarte ușoară de rujolă. De altfel, cei care refuză ne și spun de ce trebuie să vaccinăm cînd boala e atît de simplă. Pentru ca, după niște ani, șase, șapte, de la boala atît de simplă, să se instaleze această complicație redutabilă, care duce la paralizie progresivă și la deces. Pentru că, din păcate, nu avem cum să ne luptăm cu această problemă. Și ne confruntăm deja, există cazuri în țară de astfel de paralizii progresive la copii nevaccinați. (...) Probabil că nu va mai fi mult pînă cînd vom vorbi și de poliomielită, dar poliomielita este un lucru extrem de grav și atunci cînd vom vorbi de caz de poliomielită cu virus sălbatic, trebuie să ne fie deja groază, pentru că în acel moment aproape că nu se va mai putea stăpîni acest lucru. (...) Eu cred că este vorba de o situație de siguranță națională în acest moment, cu toate acoperirile care sînt la jumătate față de procentul de 95% la care ar trebui să ajungem, în mod ideal, și care nu se prea mai regăsește, într-adevăr, în multe țări, dar totuși țările din Europa sînt undeva aproape de acest procent, chiar dacă undeva în jur de 80%.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

„Ne dorim aliaţi care se pot apăra singuri, astfel încît nici un adversar să nu fie vreodată tentat să testeze puterea noastră colectivă” a spus secretarul de stat american Marco Rubio la Conferința de Securitate de la München, care a avut loc în perioada 13-15 februarie. Raportul publicat înainte de începerea forumului din acest an se numește „Under Deconstruction”, „În curs de distrugere”, cu referire la schimbările care se produc în ordinea mondială. „Lumea a intrat într-o perioadă de politici demolatoare”, se spune în raport, actuala administrație americană fiind indicată drept cea mai proeminentă entitate care promite „să-și elibereze țara de constrângerile ordinii existente și să reconstruiască o națiune mai puternică și mai prosperă”. Cum arată în acest moment relația transatlantică, în domeniul securităţii şi apărării? Ce ar trebui să reţinem din perspectiva României şi a flancului estic după această ediţie a conferinţei? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”, jurnalist acreditat la Conferința de Securitate de la München.Robert Lupițu: „Raportul de anul acesta, poate mai mult ca niciodată, a fost unul tăios și acid la adresa administrației Statelor Unite. A existat și o problemă legată de traducere și interpretare a ce înseamnă „Under Deconstruction”. Pentru că sînt voci care preferă să traducă ordine în curs de deconstruire, nu de distrugere. Nuanța căzînd pe ideea că Statele Unite fac ceea ce s-a întîmplat și în primul mandat Trump, încep să deșurubeze ordinea internațională pe care au încheiat-o după chipul și asemănarea lor, construind alta nouă. De ce? Pentru că, consideră Statele Unite, cu actuala administrație aflată la putere, ordinea de-acum nu mai servește intereselor strategice ale Statelor Unite. Numai că modul în care administrația Trump face acest lucru intră în coliziune cu ceea ce își doresc partenerii europeni de la această ordine, pentru că ei au construit această ordine împreună cu partenerii din Europa. Or, partenerii din Europa în continuare văd valoarea adăugată a ordinii internaționale bazate pe reguli. De aceea a fost un raport provocator. A avut pe copertă un elefant. Și acel elefant era elefantul din cameră, şi anume Statele Unite. Ne-a dus și cu gîndul la un vechi proverb indian: cînd elefanții se bat sau se iubesc, suferă iarba. Cine sînt elefanții? Superputerile care amenință prin pretenții hegemonice să revină la o competiție a mailor puteri și la o ordine guvernată de competiția între marile puteri.”Cum arată în acest moment relația transatlantică, în domeniul securităţii şi apărării?Robert Lupițu: „O să mă refer la o anecdotă și un titlu pe care l-am dat într-un editorial. Pentru că discursul lui Marco Rubio a avut loc pe 14 februarie, de Valentine's Day, a fost un fel de V-Day, dar nu în sensul de Valentine's Day, ci un V-Day care ne-a întors un pic la istorie, inclusiv prin discursul lui Marco Rubio, pentru că sintagma V-Day vine de la Ziua Victoriei, 8 mai 1945, cînd aliații atlantici au clamat și au obținut victoria în Europa. Practic, acel moment este hîrtia de turnesol a tot ce înseamnă relația transatlantică, pînă să apară NATO și Uniunea Europeană, pentru că a fost victoria libertății, a civilizației și a democrației, bazată pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord, împotriva totalitarismului nazist la acel moment, ulterior, patru decenii și jumătate mai tîrziu, împotriva comunismului. Dar am asistat în egală măsură la un elefant american care a interpretat o serenadă transatlantică pentru o Europă care face trecerea de la oratorie la autonomie, pentru că nu mai este doar discuție, sînt acțiuni.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Cunoscuta scriitoare și activistă indiană Arundhati Roy a publicat în 2025 volumul de memorii „Mother Mary Comes to Me”. Cartea apare deja și în limba română, în traducerea Alexandrei Coliban, la Humanitas Fiction, cu titlul „Refugiul meu, furtuna mea”. În centrul poveștii este figura formidabilă a mamei lui Arundhati Roy, Mary Roy, profesoară celebră în India, fondatoarea unei școli, renumită și pentru că a cîștigat drepturi la moștenire egală pentru femeile creștine din Kerala. Dar și o figură întunecată – pentru fiica ei a fost „teroare și minune deopotrivă”, personajul cel mai fascinant al literaturii pe care a ajuns să o scrie. Nu doar un refugiu, ci și o furtună. „Cînd am crescut, o scotea din pepeni simpla mea existență” spune Arundhati Roy. Dar cu elevii săi se purta exemplar iar ei o adorau. „De multe ori mi-am dorit să-i fi fost elevă, nu fiică”, mărturisește autoarea. În ciuda episoadelor traumatice pe care le relatează, a tensiunilor și violențelor din lumea descrisă, cartea are mult umor. Arundhati Roy este ironică adesea – cu teribila ei mamă, cu fratele ei, cu rudele, cu ea însăși. Am vorbit cu traducătoarea cărții, Alexandra Coliban, despre „Refugiul meu, furtuna mea”, despre titlul original și cel din limba română, despre personalitatea formidabilă a lui Mary Roy precum și despre personalitatea fascinantă a scriitoarei înseși, despre India post-colonială, căreia autoarea îi face un portret complex. Din opera lui Arundhati Roy au mai apărut în limba română romanele sale, „Dumnezeul lucrurilor mărunte” (trad. Luana Stoica), pentru care a primit Booker Prize, și „Ministerul fericirii supreme” (trad. Alexandra Coliban), ambele la Editura Humanitas Fiction. Cum se raportează Arundhati Roy la mama ei, la această femeie teribilă, Mary Roy?Alexandra Coliban: „O spune de mai multe ori pe parcursul cărții: pare că s-a format prin această relație cu mama, în foarte multe aspecte. Chiar și curajul de a se duce în junglă sau de a se alătura gherilelor naxalite, de a trăi alături de ei și a-și scrie partea cealaltă de literatură, cea militantă, eseurile, pare că acest curaj și asumarea ei vizavi de toate nedreptățile care se întîmplă în India contemporană vin din relația cu mama, care a fost o femeie extrem de curajoasă, dincolo de cum a fost ca mamă. Ca femeie ea a fost o inspirație atît pentru Arundhati, cît și pentru multe alte femei din generația sa. (...) Sînt o mulțime de cicatrici în cartea asta, chiar și fizice. Arundhati, cînd era mică, își plimba mîna peste cicatricea bunicii ei, care luase un vas de alamă în cap de la soțul ei. Imaginea asta evocă, de fapt, cît de multe cicatrici sufletești sînt acolo, cicatrici pe care femeile acestea le poartă, și cîtă durere, și cîtă fugă, și cîtă izolare au avut de îndurat în lumea asta exclusiv patriarhală.”Cum de are loc umorul în această poveste, cu atîtea umbre, cu atîta durere și violență?Alexandra Coliban: „E mult umor și în «Dumnezeu lucrurilor mărunte» și în celălalt roman al ei, «Ministerul fericirii supreme». Aici, în carte, mi se pare că umorul e un colac de salvare, ca de multe ori. Recurge la umor acolo unde n-ar putea decît să urle sau să devină la rîndul ei violentă.”  Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

„Consiliul pentru Pace”, prezidat de președintele american Donald Trump, a fost propus mai întîi ca un organism menit să supravegheze reconstrucția Fîșiei Gaza. Ulterior, statutul său prevede implicarea în rezolvarea conflictelor din întreaga lume. Primul summit al acestui organism a fost anunțat pentru 19 februarie, la Washington. Polonia și Italia au anunțat că nu se vor alătura acestei inițiative. Președintele României, Nicușor Dan, a spus astăzi: „Sîntem încă în discuții cu partea americană.” Ce este de fapt acest „Consiliu pentru Pace”? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea GlobalFocus Center.Oana Popescu Zamfir: „Este o manifestare a aspiraţiilor preşedintelui Trump de a juca un alt tip de rol de poliţist mondial, cum erau cunoscute Statele Unite. Şi anume, în contextul unei ordini globale, care este în mod real în schimbare, cred că preşedintele Trump încearcă să reformeze sistemul internaţional bazat pe instituţiile şi organizaţiile pe care le ştiam pînă acum, astfel încît să poată el personal și Statele Unite să exercite o influență cît mai mare asupra acestui sistem, din interiorul unor structuri noi, avînd în vedere că cele vechi, așa cum se vede, funcționează în mod limitat. (...) Principala problemă este în ce măsură, dacă inventăm structuri noi, ele servesc valorilor, intereselor occidentale, prezervării acestora într-un cadru nou sau riscă să le submineze. Pentru că principala obiecție vis-a-vis de acest organism este că el nu acordă tuturor un loc egal. Sigur că și în alte organizații, cum e cazul Consiliului de Securitate ONU, nu e toată lumea reprezentată, doar că există niște criterii mai reprezentative, mai juste decît acesta: dacă beneficiezi de spațiul bugetar să faci contribuția pe care a solicitat-o Trump ca să-ți cumperi un loc permanent. În momentul în care unele state își cumpără loc permanent, dacă își permit, și vor, și pot să investească, în timp ce altele, care nu au acel buget, nu pot să aibă decît un loc de membru temporar, deja asta creează niște inegalități, care ne spun că nu încercăm să reașezăm sistemul internațional pe niște baze juste, reprezentative, care să permită o reprezentare adecvată a intereselor tuturor, plecînd de la principiul că toate statele sînt, pînă la urmă, egale în fața dreptului internațional.”Ce ar trebui să răspundă România la invitația președintelui american de a face parte din „Consiliul pentru Pace”?Oana Popescu Zamfir: „Cred că nu este greșit modul în care președintele Nicușor Dan a răspuns într-o primă fază spunînd că analizăm cu seriozitate această propunere. Chiar dacă propunerea în sine are niște probleme evidente de la prima lectură, în momentul în care ea vine de la partenerul strategic al României, cu care avem o relație de atît de lungă durată și atît de importantă pentru noi, pînă la urmă este normal să iei în serios orice fel de propunere ți se face și nu să o respingi din prima fără o analiză, nici să o consideri neapărat bătută în cuie – poți încerca să negociezi, dar cu siguranță ai nevoie de un proces intern de analiză și dezbatere la nivelul celor abilitați să facă asta. În același timp în care spunem că luăm asta în serios, mi-ar fi plăcut să spunem că, la o primă lectură, există niște probleme fundamentale pentru România pe care trebuie să vedem dacă le putem depăși împreună cu partenerul american. Aceste probleme fundamentale sînt legate tocmai de dreptul și primatul dreptului internațional. (...) Sîntem o țară mică la nivel global, mijlocie la nivel european și sîntem în primul rînd protejați de dreptul internațional. Doar în contextul ordinii globale bazate pe reguli, România are aceeași voce, același vot în organizații internaționale, aceeași influență, aceleași drepturi și obligații cu toate celelalte state.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Comisia Europeană a constatat într-un raport preliminar că rețeaua TikTok încalcă Legea privind serviciile digitale din cauza designului său care dă dependență. În ce măsură reglementările din Uniunea Europeană protejează utilizatorii rețelelor sociale? Cum se aplică Digital Service Act și cît de eficient este acest act legislativ? L-am întrebat pe Bogdan Manolea, de la Asociația pentru Tehnologie și Internet, consultant juridic, specialist în dreptul tehnologiei informațiilor.Întîi de toate, despre ce vorbim cînd vorbim despre design care dă dependență? Ce anume din felul în care sînt construite aceste rețele creează acest efect de dependență? Bogdan Manolea: „Sînt chestiuni cum ar fi acel infinite scrolling și măsuri de notificare și mesaje de tip push, care te îndeamnă să rămîi tot timpul în aplicația respectivă. Deci felul cum este construită aplicația și partea de usability, de UX (User Experience), de cum este gîndită – este atît de bună pentru a te păstra în aplicație, încît poate fi nocivă pentru categorii de persoane vulnerabile. Și aici Comisia vorbește despre minori, dar și despre adulți vulnerabili.”Şi cum ar putea fi protejaţi copiii, adolescenţii, adulţii vulnerabili? E o soluţie interzicerea accesului minorilor la social media, cum se întîmplă în Australia, pentru copiii de pînă la 16 ani?Bogdan Manolea: „Pe regulamentul DSA (Digital Service Act), platformele sînt obligate să-și facă o așa-numită analiză de riscuri sistemice. Deci ele ar trebui să știe care sînt problemele. E o obligație. Ce le zice Comisia Europeană acum este că nu au făcut analiza astfel încît să rezulte chestii care se văd în literatura de specialitate. E o chestiune pe care ar fi trebuit să o documenteze și să o rezolve și nu au făcut-o. Și de aici vine responsabilitatea juridică directă. Și ăsta e un lucru important în cazul ăsta, tocmai pentru că Comisia se duce pe fondul problemei legate de marile platforme. Și mie îmi pare bine că aceasta este soluția, pentru că, din punctul meu de vedere, blocarea nu este o soluție, pentru că nu rezolvă problema de fond. Dacă problema de fond este algoritmul de recomandare și problemele pe care el le implică, și acum chiar sînt aceste cazuri, atunci ele nu afectează doar minorii pînă în 16 ani. Ele afectează pe toată lumea. Și soluțiile pe care le propune Comisia, de modificare a comportamentului algoritmului, mi se par unele pur și simplu de bun simț.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!  O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ungaria se pregăteşte pentru alegerile parlamentare din 12 aprilie. Unele sondaje arată că principalul partid de opoziţie, Tisza, condus de Péter Magyar, ar putea fi votat de 48% dintre alegătorii hotărîţi, în timp ce partidul Fidesz al premierului Viktor Orbán ar fi susţinut de numai 40% dintre votanţi. Se clatină regimul lui Viktor Orbán? Ce şanse are partidul de opoziţie Tisza să cîştige acest scrutin? Am întrebat-o pe Luciana Ghica, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Cine este Péter Magyar? Luciana Ghica: „Este o față mai tînără a lui Viktor Orbán, ceva mai în ton cu timpurile. Vorbim, practic, de o scindare, nu neapărat a unui partid – pentru că Tisza nu a derivat din Fidesz, ci sînt cîteva figuri care au plecat din Fidesz –, dar vorbim de o scindarea a aceluiași tip de mișcare politică. Péter Magyar nu este doar un alt Orbán, mai tînăr. Însă, să nu ne așteptăm la o schimbare radicală dacă va cîștiga și să nu uităm că, de fapt, în esență, nu există o schimbare radicală a dezbaterii politice în Ungaria în acest moment. Nu avem de a face cu o opoziție reală la mișcarea politică pe care a construit-o și la tipul de clientelism pe care l-a construit Viktor Orbán.”Péter Magyar a publicat un program politic și economic stufos, de 240 de pagini, cu teme clasice de guvernare. E vorba despre fiscalitate, despre soluții pentru a contra dependența energetică a Ungariei, despre relația cu Europa, despre relația cu Ucraina. Ce cîștigă și ce riscă partidul său, Tisza, care s-a prezentat inițial ca o mișcare antisistem,venind cu această serie de propuneri articulate, clasice, formale?Luciana Ghica: „Poţi să fii antisistem pînă la un punct. Nu merge dacă vrei mai mult. Tipul de abordare pe care îl are Péter Magyar acum este singurul care îl poate face să cîștige: se concentrează nu pe chestiuni de politică externă, ci pe chestiuni de politică internă, de politică economică în primul rînd și de politici sociale. Avem de-a face cu o populație din ce în ce mai săracă, cu un nivel de trai din ce în ce mai scăzut. Și, desigur, ce poate să promită sînt chestiuni legate de taxare. Îi impozităm pe cei mai bogaţi și care au miliarde. Îi ajutăm pe cei mai săraci. Reîncercăm să punem Ungaria pe hartă, dar fără să schimbăm semnificativ traiectoria. De altfel, în acest document de peste 200 de pagini, chestiunea pro-europeană este moderată. Tocmai pentru a atrage votanții care încă sînt captivii lui Orbán. Practic se luptă pentru același tip de electorat.” Cine sînt votanţii lui Péter Magyar? Luciana Ghica: „Pe de o parte, a reușit să atragă din electoratul tipic al lui Viktor Orbán, asta îi dă cel mai mare avantaj, acolo este, de fapt, miza. Și, desigur, pentru a avea o șansă în acest moment, pe de altă parte îl vor sprijini și votanții partidelor democratice obișnuite, care sînt, în general, din mediul urban, cu educație superioară.”Se va schimba ceva în relația Budapestei cu Bruxelles-ul, în eventualitatea că se va schimba guvernarea? Luciana Ghica: „Cel puțin pentru început, da. Pentru că, dacă Magyar cîștigă, are nevoie de sprijinul Bruxelles-ului, mai ales pentru deblocarea fondurilor europene, pentru a salva economia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Jocurile Olimpice de iarnă Milano-Cortina au început oficial vineri printr-o ceremonie de deschidere la Milano și defilări ale sportivilor în patru localități. Ceremonia nu a fost lipsită de momente tensionate. Vicepreședintele american J.D. Vance, prezent în tribunele stadionului San Siro, a fost huiduit de public atunci cînd a apărut pe ecranele uriașe la deschiderea Jocurilor Olimpice. Și delegația Israelului a fost huiduită la Milano. De asemenea, în Italia au fost proteste în stradă față de prezența la Jocurile Olimpice a unor angajați ai Serviciului de Imigrare și Control Vamal al Statelor Unite (U.S. Immigration and Customs Enforcement - ICE). În ce măsură un eveniment de amploare mondială ca Jocurile Olimpice are și o dimensiune politică? Cum s-a văzut ceremonia de deschidere de la Milano, în contextul tensiunilor globale din lumea de azi? Ce semnificație dăm în ziua de azi Jocurilor Olimpice, de ce ne place să ne uităm la competițiile sportive organizate sub acest concept? L-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Mihail-Valentin Cernea: „Olimpiadele au avut dintotdeauna o dimensiune politică. De cînd au revenit, de fiecare dată au fost de fapt scena momentului politic al perioadei în care se întîmplau. Să ne amintim de Olimpiada de la München, din timpul regimului nazist, care a fost încărcată de semnificaţie politică, sau de Olimpiadele din timpul Războiului Rece, care şi ele au fost încărcate de semnificaţie politică. Ce este nou astăzi, poate, este că mediul politic în care au loc Olimpiadele este foarte, foarte volatil şi modul în care el este perceput, felul în care se transmit mesajele, adică prin social media, face ca lucrurile să fie foarte, foarte zgomotoase, imaginile să fie apocaliptice şi să fie ceva foarte senzaţional, în general. ”Cum s-a văzut ceremonia de deschidere de la Milano, în contextul tensiunilor globale din lumea de azi?Mihail-Valentin Cernea: „S-a văzut cum ne aşteptam să se vadă. Se întîmplă în Italia, care e condusă de un lider conservator, Giorgia Meloni, care are o relaţie bună, personală cu Donald Trump, cel puţin aşa ni se spune. (...) Chiar dacă se consideră ca făcînd parte cumva din aceeaşi familie politică conservatoare, acţiunea a fost complet diferită. Politica externă a Giorgiei Meloni a fost una de mult mai mare apropiere de UE, de susţinere fără echivoc a Ucrainei şi în general a avut o atitudine cooperantă cu mai toate ţările din jur şi nu a avut tipul de atitudine revanşardă pe care am văzut-o în SUA de la administraţia Trump. În acest context, J.D. Vance probabil că a evaluat că poate să facă o călătorie acolo, într-o ţară aliată, în care să fie primit cu plăcere de public dar iată că a subestimat gradul de anti-americanism care a fost provocat în Europa de mai toate acţiunile întreprinse de Statele Unite în raport cu Europa în ultima vreme. De la cele mai grave – Groenlanda –, pînă la scandalul recent cu Polonia şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Într-un fel sau altul, pînă acum, sub administraţia Trump, SUA au avut o răfuială publică, online, cu multipli lideri şi multiple ţări europene. Adaugăm peste acest climat complex efectele dosarelor Epstein şi vedem că în Europa se ridică o opinie negativă faţă de actualul regim de la Washington şi, în momentul în care reprezinţi acest regim, evident că reacţia europenilor va fi cea pe care ai cîştigat-o prin acţiunile tale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

„Ce nu poate fi rostit” de David Szalay a cîștigat Booker Prize în 2025. Romanul a apărut în limba română, în traducerea Ancăi Bărbulescu, la editura TREI. Este povestea lui István care, după ce iese de la școala de corecție, se înrolează voluntar pentru războiul din Irak și, după ce se întoarce de pe front, ajunge să trăiască în lux, în Anglia. Ceea ce surprinde de la primele rînduri este simplitatea propozițiilor, a dialogurilor realiste, minimalismul care spune de fapt foarte mult. István ar putea candida cu succes la titlul de cel mai tăcut personaj literar.David Szalay s-a născut în Canada în 1974, a crescut la Londra și în prezent trăiește la Viena. Este primul autor britanic de origine maghiară care a primit Booker Prize. Am a vorbit cu Magdalena Mărculescu, directoarea editorială a Grupului Editorial TREI, despre „Ce nu poate fi rostit”, despre alegerea acestui titlu pentru ediția în limba română (în original cartea se numește „Flesh”), despre cum a împărțit romanul lui Szalay cititorii în două tabere, despre puterea literaturii de a spune ce nu se poate spune în viața reală. Magdalena Mărculescu: „Provocarea acestui roman, provocarea literară, este aceasta: există lucruri care nu pot fi spuse prin cuvinte? Mi se pare cel mai dramatic lucru al vieții să nu poţi spune, de-a lungul acestei experiențe fascinante care este trăirea, să nu poți aduce la cuvînt ceea ce-ţi macină trupul, ceea ce-ţi macină sufletul, ceea ce, practic, le încarcerează într-o nespunere. (...) Este povestea unui personaj care nu poate să se exprime prin cuvinte sau care refuză să se exprime prin cuvinte, provocarea cititorului fiind aceea de a înțelege de ce. Și aici revin. Oare pentru că viața este inexprimabilă în cuvinte? Oare pentru că el este prins în traumă?”Ce nu se poate spune în cartea asta? Ce nu poate fi rostit?Magdalena Mărculescu: „Această carte m-a lăsat cu impresia că nu există ceva ce nu poate fi rostit, că literatura poate rosti orice. Ceea ce nu poate rosti viața, poate rosti literatura. Îmi plac enorm de mult cărțile care îți lasă impresia că, dacă nu ar fi existat ele, ceva într-adevăr rămînea nerostit.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuţie!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

A doua rundă de negocieri de pace în format trilateral – Ucraina, Rusia, Statele Unite ale Americii – s-a încheiat azi la Abu Dhabi. S-a convenit un schimb de prizonieri, primul în ultimele cinci luni, după cum a declarat emisarul special al președintelui american Donald Trump, Steve Witkoff. În ce măsură contează pentru Kremlin, pentru Vladimir Putin, presiunile Casei Albe și dorința lui Donald Trump de a se încheia războiul din Ucraina? Chestiunea teritorială e foarte importantă și pentru Ucraina și pentru Rusia. Va fi dispusă Ucraina să cedeze teritoriile din Est pe care încă le controlează? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională. Formatul trilateral pune SUA într-o poziție ambiguă: e și actor politic important, și negociator, deci nu joacă doar un rol de mediator. Ce beneficii și ce riscuri aduce această poziție la masa discuțiilor?Mihai Isac: „Trebuie să înțelegem că Statele Unite, în poziția pe care foarte bine ați subliniat-o, atît de parte a negocierilor, cît și de mediator, încearcă să obțină un capital de imagine şi în plan politic intern. Statele Unite au un an electoral extrem de important în 2026, cînd, în noiembrie vom asista la alegeri importante, ceea ce numim midterm elections, alegeri pentru o treime din Senatul american şi pentru întreaga componență a Camerei Reprezentanților. Președintele republican Trump încearcă să prezinte cu înverșunare orice evoluție pe plan extern drept o mare victorie a diplomației sale. Știm întreaga saga a Premiului Nobel pentru Pace rîvnit de către președintele Trump, precum și faptul că se laudă că este o persoană care încheie conflictele începute de predecesori ai săi. Deci aceste evoluții de la Abu Dhabi trebuie privite și în acest context.”Va fi dispusă Ucraina vreodată să cedeze teritoriile din Est pe care încă le controlează?Mihai Isac: „Este greu de spus. Conform Constituției ucrainene, cedarea de teritorii este interzisă. Sînt anumite linii roșii pe care și Zelenski, și clasa politică de la Kiev trebuie să le respecte. Dacă în urmă cu 4 ani vedeam un număr de peste 80% din populația ucraineană opunîndu-se cedării de teritorii, acum numărul celor care sînt adepții unei linii dure în această politică a scăzut. Dar totul este extrem de volatil pentru că depinde foarte mult în schimbul a ce se cedează teritorii. Fără acele regiuni, Ucrainei îi va fi extrem de greu să-i reziste pe viitor Federaţiei Ruse, avînd în vedere că zona respectivă este puternic fortificată din 2014. Este o regiune care împiedică prăbușirea întregului front estic și Federaţia Rusă își consumă masiv resursele pentru a demantela această linie fortificată. Vorbim de trupe, de artilerie, de forțe aeriene, de forțe speciale. Partea ucrainiană are acolo nu numai simple orașe, sînt noduri logistice prin care sînt dirijate forțele menite să sprijine apărarea. Iar căderea lor ar însemna practic o debandadă completă a administrației ucrainiene în Est iar căderea Donbasului ar putea să afecteze moralul trupelor ucrainiene și în alte regiuni.”La actuale negocieri s-a discutat pe grupuri tematice. E acest format de negociere mai productiv? Mihai Isac: „Totul depinde de presiunile exercitate asupra Federației Ruse. Orice formulă care ar putea să ducă cel puțin la o încetare a focului pe o perioadă de timp – pentru că este mult prea devreme să vorbim de închierea unui păci – este de bun augur din punctul de vedere al populației civile. Dar chiar și acest format vedem că nu are un rezultat concret, pare mai mult o tactică de tragere de timp aplicată de Federația Rusă. Orice zi cîștigată de Federația Rusă prin participarea la lungi discuții care nu au un rezultat concret pe teren este o zi cîștigată de mașinăria de război a Moscovei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural