Timpul prezent

România e una dintre puținele țări din Uniunea Europeană care nu acceptă căsătoriile între persoane de același sex și nici vreo altă formulă juridică de recunoaștere a cuplurilor LGBTQ. Astfel,România se plasează pe ultimul loc la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește protecția legală și respectarea drepturilor persoanelor LGBTQ.  Sîmbătă, 13 iunie, are loc marșul Bucharest PRIDE, la care sînt așteptați peste 30.000 de participanți. Marșul încheie un amplu program de evenimente culturale dedicate comunității LGBTQ și desfășurate sub titlul „All of Us” și marchează 30 de ani de la înființarea Asociației Accept. Despre problemele cu care încă se confruntă comunitatea LGBTQ, despre ce reprezintă Asociaţia Accept, despre semnificaţia marşului Bucharest PRIDE vorbim cu Victor Ciobotaru, directorul executiv al Asociației Accept, şi regizorul Eugen Jebeleanu, membru în Consiliul director al asociației.Ce sărbătoriți în 2026, la 30 de ani de la înființarea Asociației Accept?Victor Ciobotaru: „Avem multe motive de sărbătorit, pentru că marșul este și un festival, o sărbătoare, în care comunitatea LGBT se bucură. În primul rînd, sărbătorim anii de reziliență la nivel de comunitate, anii aceștia în care persoanele din comunitate, atît la nivel individual, cît și ca familii, au rezistat, au trăit în această țară, au iubit și-au dus viețile, în lipsa recunoașterii legale. Sărbătorim faptul că avem o comunitate mai puternică, mai vizibilă decît în anii precedenți. Sărbătorim și toate victoriile juridice pe care le-am obținut pînă acum pentru avansarea drepturilor persoanelor LGBT din România. Însă, în același timp, menținem și ideea de protest a marșului Bucharest Pride, în care continuăm să ne cerem drepturile, pe care nu le avem, în ciuda faptului că le cerem în stradă de 21 de ani, de la primul Pride organizat în România. (...) Avem în vedere, în primul rînd, dreptul de a avea familiile protejate și recunoscute legal, ca oricare altă familie. Facem referire la dreptul persoanelor transgender de a-și putea schimba actele conform identității lor. Statul român continuă nu numai să pună piedici, dar şi să tragă de timp în a respecta și a oferi protecția de care persoanele din comunitate au nevoie.”Cum se face că România poate avea un Pride masiv în capitală și alte marșuri asemănătoare în orașele mari, dar nu reușește să rezolve problemele instituționale sau legale?Eugen Jebeleanu: „Sîntem blocați, cred, și într-un moment politic destul de fragil în care este România azi și nu numai. Și asta face ca lucrurile să avanseze foarte lent. Bineînțeles, ca să lăsăm și o parte optimistă în această discuție, există victorii, există niște cîștiguri pe care comunitatea le-a avut de-a lungul anilor și tocmai această vizibilitate pe care o avem azi, totuși, în anumite momente importante. Există un număr foarte mare de oameni care participă la acest marș și care fac o grămadă de lucruri extraordinare în toată această săptămînă și în timpul anului, dar cred că bariera este din partea politică unde lucrurile, din păcate, văzînd cum avansează și cum urcă această extremă dreapta, sînt îngrijorătoare și pur și simplu blochează avansarea unor demersuri în vederea acestor drepturi despre care tot vorbim. Cu siguranță, toate lucrurile astea țin de misiunea Asociației Accept și de misiunea noastră ca oameni implicați și activiști sau artiști care lucrăm pe aceste teritorii, dar dincolo de asta e vorba și de demnitatea cu care ar trebui să poată trăi o persoană gay, trans într-o țară europeană astăzi, ceea ce nu se întîmplă. Adică lucrurile cred că se răsfrîng și într-un mod mult mai cotidian în discriminarea cu care ne confruntăm, în lucrurile care încă sînt de depășit. Există o reprezentare poate uneori eronată, există multe lucruri în educație care nu sînt rezolvate și de aici vedem și niște repercursiuni tragice. Au fost cazuri în care tinerii au renunțat, și-au luat viața de fapt, pentru că au fost supuși unor tratamente absolut teribile și nu au fost recunoscuți de părinților. Blocajele sînt de ordin macro, la nivel politic, și de ordin micro, în tot ceea ce noi putem să facem și nu doar noi, oamenii din comunitate, dar fiecare prin gesturile noastre și, bineînțeles, și prin mersul la vot.”„Societatea nu este pregătită” – ăsta este argumentul pe care îl auzim adesea dinspre zona politică. Ce înseamnă că societatea nu este pregătită?Victor Ciobotaru: „Aceasta este o marotă pe care o auzim de la politicienii care s-au perindat de-a lungul timpului la putere, în încercarea de a cîștiga timp. Cînd vine vorba de respectarea drepturilor omului într-o societate democratică, acesta nici nu ar trebui să fie un argument, pentru că respectarea unui drept fundamental este garantat de Constituție și nu de voința unora sau altora și nici măcar de voința unei majorități. Pentru că într-o democrație nu putem vorbi de tirania majorității, care poate decide astăzi sînt de acord cu dreptul tău și mîine nu, nu mai sînt de acord. Nu așa merg lucrurile într-o democrație. Politicienii care folosesc acest tip de argumente, că societatea nu e pregătită, sînt doar politicieni populiști care fug de responsabilitatea pe care o au în a decide, în a legifera pentru protecția tuturor cetățenilor, pentru că de asta au fost aleși acolo. Însă, dincolo de acest pseudo-argument, care nu stă în picioare, noi știm că societatea este pregătită. Pentru că doar în ultimii 10 ani, societatea românească a trecut printr-o transformare profundă. Sînt numeroase studii care arată faptul că românii din toate categoriile sociale înțeleg cu ce se mănîncă democrația, mai mult decît se pare că înțeleg politicienii și înțeleg nevoia de protecție a drepturilor. Înțeleg faptul că o familie formată din două persoane de același sex are aceleași nevoi ca o familie heterosexuală și sînt de acord cu protecția. E un studiu din anul 2024, unde, pentru prima dată, se arăta că o majoritate de 53% dintre români erau de acord cu o formă de protecție și recunoaștere legală a familiilor formate din persoane de același sex. Fie că vorbim despre căsătorie, fie că vorbim despre parteneriat civil. Deci, avînd în vedere realitățile acestea, dovedite și prin studii sociologice, nu putem vorbi despre o societate care nu e pregătită. Politicienii sînt cei care nu sînt pregătiți să-și asume o reformă în sensul acesta.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Iranul a lansat în această dimineaţă atacuri împotriva mai multor baze americane din Iordania şi din Golf, ca reacţie la loviturile americane din zona Strîmtorii Ormuz, care au fost lansate ca răspuns la doborîrea unui elicopter american. De asemenea, recent, Israelul a lovit capitala Libanului, Beirut, țintind gruparea Hezbollah, susținută de Iran. Iranul a rispostat, atacînd cu rachete Israelul care, la rîndul său, a lovit Iranul. A escaladat războiul din Orientul Mijlociu? Ce perspective sînt pentru încheierea unui acord de încetare a focului? Ce-şi doreşte în acest moment fiecare parte implicată în acest război: Statele Unite, Israelul şi Iranul? L-am întrebat pe jurnalistul Cătălin Gomboş, specializat în Orientul Mijlociu. Cătălin Gomboş este jurnalist la Radio România Actualităţi, redactor-şef al publicaţiei online „Veridica” şi a fost corespondent de război în Irak și Afganistan pentru Radio România. Putem vorbi despre o escaladare a războiului dintre Statele Unite şi Israel pe de-o parte şi Iran de cealaltă parte?Cătălin Gomboş: „Nu neapărat. Este o escaladare, bineînțeles, pentru că am avut o perioadă de încetarea focului care a ținut niște săptămîni pe frontul iranian, nu și pe cel libanez. Deci da, este o ușoară escaladare în acest moment. Însă cred că deocamdată ceea ce se întîmplă e mai mult la nivel demonstrativ. Fiecare vrea să arate că nu este intimidat de adversari, că are niște cărți de jucat, dar vedem că pînă acum cele două mari escaladări, cea de azi noapte și cea de acum cîteva zile dintre Israel și Iran, s-au oprit relativ repede, după cîteva ore. La fel și incidentele anterioare, care au avut loc în Golful Persic, între Statele Unite și Iran au fost chestiuni punctuale, deci departe de ceea ce am văzut în perioada intensă a războiului, pînă pe 8 aprilie.”Dar cum ar trebui să înțelegem aceste gesturi, aceste noi atacuri, tocmai în logica în care se caută soluții de pace, pînă la urmă? Cătălin Gomboş: „Ca un semnal destul de prost. Pentru că arată siguranța tot mai mare pe care a căpătat-o regimul de la Teheran, un regim care, potrivit analiștilor, ar fi chiar ceva mai dur decît cel reprezentat de cei dinainte, asasinați în prima lună de război. Iranul știe că are niște cărți importante de joc, niște ași în mînecă, dacă folosim genul ăsta de limbaj, și că poate să meargă pe astfel de mici escaladări, fără să se teamă de o reluare a războiului. Din punct de vedere militar, Iranul este clar depășit de Statele Unite și de Israel. Asta nu înseamnă, însă, că Statele Unite și Israelul pot să și cîștige acest război, sau că pot să-l cîștige într-un timp relativ scurt și fără pierderi extrem de mari. Și nu mă refer acum la cele militare, pentru că pierderi militare mari cred că s-ar înregistra doar în cazul unor operațiuni terestre, care au fost excluse de la bun început, ci pierderi economice globale, pentru că toată lumea este afectată. Din păcate, din punctul meu de vedere, Donald Trump și Benjamin Netanyahu i-au dat Iranului un atu, pe care înainte doar spunea că îl are, iar acum îl folosește din plin. Este vorba de capacitatea de a bloca Strîmtoarea Ormuz, pe care iată că acum Teheranul o revendică. Ei spun: cine mai vrea de acum încolo să treacă prin Ormuz, trebuie să ne plătească taxe. Au capacitatea de a șantaja într-un fel economia globală. Deci Iranul, paradoxal, deși a suferit niște lovituri extrem de dure și a pierdut și conducerea, a avut și pierderi importante de echipament, este, din punctul meu de vedere, în acest moment într-o poziție mult, mult mai puternică decît era cu o zi înainte să înceapă războiul, cînd avea probleme destul de mari.” Ce ar trebui să conțină un aranjament de pace sau un armistițiu mai durabil, astfel încît toate părțile să fie mulțumite? Cătălin Gomboş: „Pentru stabilitatea Orientului Mijlociu, clar trebuie să dispară cumva aceste miliții, pentru că ele destabilizează Irakul, unde au un control mult mai mare decît este acceptabil pentru multe dintre comunitățile irakiene, inclusiv pentru șiiți. Chiar dacă aceste miliții sînt șiite, sînt destul de brutale, sînt puternice economic și au monopolizat o bună parte din putere și din economie. În Liban la fel. Libanul, din cauza Hezbollahului, nu are stabilitate, vedem că tot timpul este în conflict cu Israelul, tot timpul este sub asalt. Nu mai vorbim de Yemen, unde războiul civil continuă. Deci acesta ar fi un prim pas, nu știu dacă se va putea face prea curînd. Altfel, fără o moderare a Iranului, nu văd cum în Orientul Mijlociu poate fi pace prea curînd. Şi asta înseamnă să renunțe, dar în mod serios, la pretențiile sale de a controla Ormuzul. Nu cred că vor renunța la programul balistic. Şi clar trebuie abandonată orice încercare de a produce o armă nucleară. Pentru că putem să vedem o cursă a înarmărilor nucleare în Orientul Mijlociu. Arabia Saudită a anunțat că, în caz că Iranul îşi va face armă nucleară, va face același lucru, este deja sub protecția Pakistanului, care are arme nucleare. Israelul nu recunoaște că are dar nici nu spune că n-are și e cam acceptat în mod unanim la nivel internațional că există un arsenal nuclear israelian. Cred că ultimul lucru pe care ni l-am dori în Orientul Mijlociu, care şi-aşa este instabil și aflat în conflict aproape continuu de opt decenii, este să vedem și o cursă a înarmării nucleare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Actuala ediție a Campionatului Mondial de Fotbal, care începe în 11 iunie, e una a superlativelor – 48 de echipe, 104 meciuri în 16 orașe din Mexic, Statele Unite și Canada – dar și una a contradicțiilor. FIFA a promis un turneu deschis și incluziv, însă politicile americane de imigrație îngreunează deja participarea a numeroși iubitori de fotbal. Ca să nu mai vorbim de prețul dinamic al biletelor, care transformă un sport popular într-un spectacol accesibil doar celor foarte bogați. În plus, așa cum se întîmplă adesea, Mondialul e și vitrină culturală, instrument de soft power, scenă politică, adică mult mai mult decît competiție sportivă. Despre toate acestea vorbim cu Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Statele Unite n-au avut cele mai cordiale relaţii în ultima vreme cu Mexic şi Canada, dacă ne gîndim doar la războiul tarifelor declanşat de Donald Trump. Se vor vedea tensiunile politice dintre cele trei state la acest Campionat Mondial de Fotbal?Mihail-Valentin Cernea: „Mă tem că da. Acum o să vedem ce se întîmplă la graniță pentru că, pînă la urmă, jucătorii vor sta în toate aceste trei țări și vor trebui să treacă de granițele foarte dure ale lui Donald Trump. Să nu uităm ce s-a întîmplat cu acel arbitru foarte talentat din Somalia care, din păcate pentru el, e din Somalia, care este în momentul de față scena unui scandal care ține de fraude în Statele Unite. Somalia a devenit pentru MAGA scena pentru o bătălie politică: democrații care aduc somalezi... Bănuiesc că acest arbitru i-a căzut victimă tocmai acestui scandal politic intern, adică e o problemă de politică internă americană care, iată, afectează și oameni nevinovați. Din cîte am înțeles, acel arbitru ar fi foarte, foarte bun, drept urmare, o pierdere și pentru Cupă, o pierdere și pentru fotbal. Dar politica internă americană domină pînă și politicile noastre externe și interne, în restul lumii, cum să nu domine și în fotbal?”Așa este, regimul vizelor s-a înăspit în Statele Unite ale Americii, controlele la granițe sînt mult mai severe, retorica naționalistă și anti-imigraționistă a președintelui Donald Trump e tot mai zgomotoasă. Cum poate o țară precum Statele Unite ale Americii în acest moment, cu aceste politici tot mai restrictive, să găzduiască un spectacol, o competiție care ar trebui să fie atît de deschisă?Mihail-Valentin Cernea: „Să nu reducem Statele Unite la MAGA și la Donald Trump. Statele Unite sînt mult mai mult decît MAGA și decît Donald Trump şi vor dăinui și după ce dispar MAGA și Donald Trump. Iar Statele Unite, în mod tradițional, sînt caracterizate de o cultură a deschiderii, de o cultură a imigrației, a acceptării diferențelor. Mai mult decît atît, tocmai în acest context de tensiuni între Mexic, Canada și Statele Unite, faptul că trebuie să organizeze împreună un turneu de o asemenea dimensiune, de o asemenea importanță, cu asemenea provocări de securitate, presupune cooperare la scară largă între toate aceste țări. Şi sper ca asta să fie o lecție pentru nord-americani pentru a găsi noi feluri de cooperare.”Chiar așa, se poate construi o cultură a cooperării pornind de la o experiență comună cum e acest turneu mondial?Mihail-Valentin Cernea: „Bănuiesc că da, măcar pentru că se formează legături. Niște oameni trebuie să vorbească cu niște oameni, trebuie să se organizeze, trebuie să se știe ce se întîmplă cu echipele, ce se întîmplă pe stadioane. E nevoie de cooperare politică, de asemenea, nu e vorba doar de cooperare economică, nu e vorba doar de cooperare sportivă. Sînt și niște decizii politice care trebuie luate de canadieni, de americani și de mexicani, ca lucrurile să funcționeze cum trebuie. Şi bineînțeles că toate cele trei țări au un stimulent în această cooperare pentru că, pînă la urmă, nu e vorba doar de o afacere internă nord-americană, nu vorbim de acorduri de liber schimb și așa mai departe, ci vorbim de o situație în care toată planeta se uită la aceste trei țări și la modul în care vor organiza acest turneu final. Vorbim de cel mai important sport al planetei, vorbim de foarte multe echipe, foarte multe națiuni și chiar și națiunile care nu s-au calificat probabil că vor privi ce se întîmplă acolo. Așa că au toate stimulentele canadienii, americanii și mexicanii să nu se facă de rîs din cauza cine știe căror probleme de politică internă sau de relații inter-state pe care le au în momentul de față. Măcar temporar ar trebui să avem un armistițiu între diferitele rivalități.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski i-a adresat președintelui rus Vladimir Putin o scrisoare deschisă în care îi propune o întîlnire față-n față pentru încheierea războiului. Putin a răspuns că nu vede vreun motiv să se întîlnească cu Zelenski, dacă nu este schițat un acord de pace. Liderii europeni Friedrich Merz, Emmanuel Macron și Keir Starmer au salutat și susțin propunerea lui Zelenski. Care a fost miza lui Volodimir Zelenski să-i propună liderului de la Kremlin o întîlnire față-n față? Care este situația de pe front, ce putere mai are Ucraina de a rezista atacurilor Federației Ruse? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională, gazda emisiunii „Fake News Alert” de la TVR Moldova. Scrisoarea lui Zelenski pare că îi e adresată lui Putin, dar fiind un document deschis, publicul ei e de fapt mult mai larg. Președintele ucrainean vizează elitele ruse, administrația Trump, liderii europeni și chiar opinia publică internațională. E un mijloc public de presiune. Cît de mult contează acest gen de diplomație?Mihai Isac: „Contează foarte mult, avînd în vedere că – ați menționat corect – nu este o scrisoare adresată doar președintelui Putin. Este o scrisoare adresată președintelui american Trump, în anul super electoral american 2026. Sînt mai puțin de șase luni pînă la așa-numitele midterm elections, alegerile de la jumătatea mandatului prezidențial din Statele Unite, unde sînt puse în joc o treime din locurile pentru Senatul american și întreaga componență a Camerei Reprezentanților. Aceste alegeri pot influența poziția Statelor Unite cu privire la Ucraina, dacă Partidul Republican va pierde controlul camerei superioare sau inferioare. Ne aducem aminte ce s-a întîmplat în epoca Biden, cînd Partidul Republican se opunea programelor lansate de administrația democrată Biden pentru susținerea Ucrainei. De asemenea, este o scrisoare adresată oligarhilor din jurul lui Putin, publicului din Ucraina, partenerilor europeni – și vedem și susținerea de care s-a bucurat acest demers din partea liderilor german, francez, britanic în timpul vizitei lui Zelenski în Marea Britanie. De asemenea, trebuie să subliniem că președintele Zelenski a încercat și implementarea unei diplomații a oligarhilor și inclusiv președintele rus a recunoscut în timpul lucrărilor summitului de la St. Petersburg, așa-numitul Davos rusesc, că oligarhul Abramovici a primit de la Zelenski un mesaj în timpul unei deplasări pe care acesta a făcut-o în Ucraina, un mesaj care a fost transmis lui Putin, dar că partea rusă refuză cu obstinație orice reluare a discuțiilor, în ciuda demersurilor de acest gen, dar și a presiunilor exercitate de alte state care ar dori să participe la declanșarea discuțiilor. Atît timp cît criza din Orientul Mijlociu ocupă agenda principală a Occidentului, Federația Rusă evită cu orice preț lansarea unor discuții care ar putea să ducă la o încetare a focului pe o perioadă mai lungă.”În eventualitatea unui acord de pace sau unui armistițiu va fi nevoie de garanții de securitate pentru Ucraina. Inclusiv o forță multinațională după încetarea focului. Ce ar trebui să conțină aceste garanții?Mihai Isac: „Aceste garanții ar trebui în primul rînd să permită instalarea unui sistem care să prevină încălcarea armistiţiului de către partea rusă. Partea rusă obișnuiește să încheie un armistițiu și să-l încalce atunci cînd îi convine. Dar este nevoie de prezență aeriană masivă, este nevoie de prezența pe teren a unor forțe din diferite state. (...) Este mult, mult prea devreme să vorbim de pace în Ucraina, dar poporul ucrainean a demonstrat că nu dorește să trăiască sub tirania Federației Ruse și, ne place sau nu ne place, vom acorda sprijin Ucrainei sau nu vom acorda sprijin Ucrainei, poporul ucrainian va continua să lupte pentru independență. Iar poziția Europei în lume va fi definită de modul în care va trata dosarul Ucrainei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

După 14 ani de la precedentul său roman, Filip Florian revine în atenția cititorilor cu o nouă carte. Se numește „Media aritmetică” și a apărut la Polirom. Și este o poveste scrisă la persoana întîi de un fost sublocotenent de artilerie, Tudi (Tudor) Vlădoianu, care, după ce a luptat în Al Doilea Război Mondial, în 1948 se vede nevoit să se ascundă în podul unei mătuși. Pentru că rușii redeschid o anchetă legată de o ambuscadă în care a fost implicat în toamna lui 1944, cînd românii luptau alături de ruși, aproape de Budapesta. Și, ascuns în pod, Tudi începe să scrie. Despre întîmplări din viața lui, despre evenimente dinaintea războiului, din război și de după, dar și despre evenimente ceva mai vechi, despre Primul Război Mondial, la care a participat tatăl său. Am vorbit cu Filip Florian despre personajul pe care l-a creat, despre puterea cuvîntului scris pe care o descoperă naratorul său, despre istoria sîngeroasă a primei jumătăți a secolului trecut, despre interbelicul deloc idilic și despre atmosfera acelor ani, pe care o reconstituie în roman. Și, desigur, despre misteriosul titlu al cărții. Filip Florian: „M-am gîndit mult cum să apuc lucrurile astea, înainte de a începe. Fiindcă, să faci o salată și să amesteci tot felul de povești, începînd de la Primul Război Mondial, sau ușor dinainte, și mergînd pînă în anii aceia destul de negri, '48-'49, e foarte complicat. Așa încît, cedîndu-i acestui om dreptul de a vorbi la persoana întîi, a fost o ușurare foarte mare. El nu are pretenția că ține un jurnal, ci scrie în acel pod pentru a nu înnebuni, pentru a nu se da cu capul de pereți. Începe mai degrabă din acest motiv. Are nevoie de un soi de descărcare, de pace interioară pe care scrisul, măcar minimal, i-o oferă. În al doilea rînd, pentru că nu ține un jurnal, cu povești simple de zi cu zi, își permite să scrie orice și oricînd. Asta mi-a și plăcut teribil. Să penduleze în timp absolut după pofta lui. Dacă într-o zi, de exemplu, îi e dor de o bunică, scrie despre acea bunică și despre niște povești legate de ea. Dacă a doua zi își amintește nu știu ce grozăvie din război, scrie despre asta. Bineînțeles că toate au legătură între ele, ceea ce sper că se vede destul de clar și de bine în carte. Însă, această mișcare înainte-înapoi creează, după mine, și o șansă mai mare de a vedea cît de legate sînt, de fapt, toate lucrurile între ele. Nimic nu s-a întîmplat și nu se întîmplă din senin. Mie mi-a convenit epoca de atunci, dar în același timp, scriind, m-am trezit că parcă prezentul ar veni peste mine și personajul meu, în acel pod. Bunăoară, eu am început înainte de a exista războiul din Ucraina. Am tot vorbit despre armata rusă, despre ruși, despre tot felul de mizerii de-ale lor de pe front. (...) Așa încît, deodată m-am trezit cu războiul ăla care semăna cutremurător cu ce scriam. Apoi, vorbind despre anii '30, excesele extremei drepte, legionarii, guvernarea lui Goga, multe măsuri absolut aberante, toate acele legi din perioada dictaturii carliste, m-am trezit și ne-am trezit cu toții cu ultimele alegeri. Mai întîi prezidențiale și apoi parlamentare și cu o realitate complet nouă în România de azi. Nu despre asta am vrut să scriu, însă vorbesc despre fascinația unui scriitor de a vedea că o realitate care aparent e veche e aproape aceeași cu cea din prezent.”Media aritmetică este o modalitate personală de calcul a naratorului: dă note evenimentelor dintr-o zi, apoi adună notele și împarte rezultatul la numărul evenimentelor. Așa obține „media aritmetică”, „o medie care, invariabil, se învârtea şi se învârte în jurul cifrei şapte.” Ce semnificație are această ciudățenie?Filip Florian: „Sigur că e și un joc, dar pe de altă parte, pentru el, e și un fel de leac tot calculul ăsta. Într-o zi te gîndești numai la lucruri cumplit de rele. Deci, n-ar avea, în teorie, cum să iasă șapte. Dar, totuși, ridicîndu-te puțin deasupra lucrurilor sau vieții și constatînd, bunăoară, că tu ești întreg fizic, în timp ce alții, oameni care s-au întors de pe front, sînt infirmi sau, mai știu eu, foarte grav bolnavi, fără să vrei, trebuie să dai o notă bună acestei povești, că tu, fizic, încă ești complet întreg. Așa încît, forțînd un pic nota, ce-i drept, și găsind permanent și note bune, poți ajunge la acel șapte, care e o formulă a echilibrului. Asta mă fascinează de mulți ani. Nu-i vorba doar de cartea asta. Parcă atunci cînd ți se întîmplă tot felul de chestii bune, nu știu cum, în timp destul de scurt, vine ceva să le echilibreze. Și invers, dacă treci prin drame, prin povești foarte rele, de asemenea, în destul de scurt timp, se întîmplă ceva bun, care echilibrează.”Despre perioada interbelică descrisă în carte, o perioadă idealizată după 1990, Filip Florian spune:„Cred că noi, după '90, am avut un soi de exces anticomunist, ușor întîrziat, poate și fiindcă România n-a fost cea mai eroică țară, n-a existat o Primăvară de la Praga, o revoluție cum a fost cea maghiară din 1956, n-am avut lideri ca Lech Wałęsa sau un sindicat ca Solidaritatea. Dacă e să luăm tot blocul comunist estic, am fost cam pe la coadă, din păcate, așa încît senzația mea e că am căzut într-un exces anticomunist, lucru care a dus imediat și aproape inevitabil la o idealizare a interbelicului, la o prezentare a lui ca un soi de pămînt feeric, de perioadă magică. Or, încet, încet, privind mai bine epoca aia, constatăm că n-a prea fost așa, din foarte multe motive. Adică nu văd de ce extrema dreaptă și tot soiul de crime și masacre sînt băgate ușor sub preș, uitate, ignorate și alegem cu penseta doar ce a fost bun atunci. Și apoi s-au petrecut lucruri cumplite, mai ales pe frontul de Est. De asemenea, e un fel de tăcere deplină a tuturor pe subiectul ăsta. Lucruri care aproape au șocat și ofițerii germani, care, pur și simplu, nu își puteau imagina ce-i cu acea furie antisemită românească și cu ororile și pogromurile de la Odesa sau din lagărul de la Bogdanovca, ulterior. Așa încît, într-un fel, cel puțin pentru mine, cu cartea asta am încercat să echilibrez lucrurile, fiindcă altfel n-am înțelege de ce vorbim numai și numai și numai despre închisorile staliniste, care au fost, evident, ceva oribil. Tragedie e puțin spus. Dar, totuși, lumea n-a început cu ele. Au fost foarte mari mîrșăvii și înaintea lor. Și cred că ne-ar fi tuturor mai bine să vorbim, cu un ton egal, cu același fel de a măsura gravitatea lucrurilor despre toate astea.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Statele Unite ale Americii au reluat zilele trecute atacurile asupra țintelor iraniene din Strîmtoarea Ormuz, lovind o staţie militară şi un petrolier. În replică, Iranul a atacat baze americane din Kuweit şi Bahrain. Joi, liderul suprem, ayatollahul Mojtaba Khamenei, a transmis un mesaj în care spune că „inamicul malefic a fost înfrînt pe cîmpul de luptă” și acum caută „să submineze rezistența poporului iranian și să semene discordie”. Ce șanse mai sînt pentru încheierea un acord de încetare a focului între Statele Unite și Iran? Care e starea societății iraniene? Am întrebat-o pe jurnalista Carmen Gavrilă, de la Radio România Actualități, expertă în Orientul Mijlociu, vorbitoare de farsi și cunoscătoare a culturii și civilizației iraniene.Carmen Gavrilă: „Avem o nouă Republică Islamică. Iar mesajul atribuit lui Mojtaba Khamenei trebuie citit și pornind de la ce am văzut că s-a dezvăluit în ultimii ani și a fost grăbit, de fapt, de intervenția israeliano-americană din 28 februarie. În 2003 vedeam niște voci ale unor Pasdaran, adică membri ai Corpului Gărzilor Revoluționare, activi sau retrași din Corp, dar implicați în diverse afaceri sau cu diverse mici funcții în stat, cum încep să se manifeste public prin diverse publicații, prin diverse editoriale, prin diverse scrisori deschise și chiar prin formarea unei asociații sau a unor formațiuni politice care nu au fost băgate în seamă în presa occidentală. Puterea lor a tot crescut de-a lungul timpului. Au acaparat în paralel nu numai instituțiile statului, în special la nivelurile inferioare și medii, dar și economia iraniană. Avem, de exemplu, un fel de conglomerat, o companie uriașă care se ocupă de diverse domenii economice în Iran și care în acest moment este cea mai relevantă forță economică a țării, chiar mai puternică decît fundațiile religioase - și asta iarăși este un semn important -, administrate de mulahi, de clerici. În esență și pe scurt, puterea clericală a scăzut iar puterea acestei armate ideologice a Republicii Islamice a crescut. Sub impactul războiului de 12 zile de anul trecut și al războiului în care sîntem acum, vedem cum și din punct de vedere al nuanțelor ideologice sînt niște schimbări aduse de Corpul Gărzilor Revoluției Islamice, respectiv o preponderență a naționalismului în defavoarea ideologiei teocrate.”Avem o nouă Republică Islamică Iran, dar cum funcționează acest nou stat, această nouă republică? Cine conduce efectiv Iranul și cine negociază în numele Iranului cu SUA? Carmen Gavrilă: „Este foarte greu de stabilit cu certitudine, este foarte greu să punem degetul pe o persoană anume. Și poate chiar mai puțin pe instituții, cît pe grupul acesta format din niște personalități devenite politice mai recent sau de mai devreme, cum este Vahidi, de exemplu, comandantul din umbră al Corpului Gărzilor Revoluționare, cum este președintele Parlamentului, Qalibaf. Părerea mea este că Mojtaba Khamenei este doar o figură pentru consum intern, pentru cei mai în vîrstă, care încă mai cred în conceptul de velayat-e faqih, de guvernanță a gardianului, a specialistului în drept islamic, cu statut de sursă de inspirație, nu doar religioasă, ci în toate chestiunile care privesc viața și existența pe Pămînt.”Se îndreaptă Iranul spre o formă de dictatură militară?Carmen Gavrilă: „Cred că este deja acolo, cel puțin iranienii cu care am vorbit eu de-a lungul timpului, chiar înainte de izbucnirea actualului conflict, în 28 februarie, toți se temeau exact de acest lucru.”Cum sînt discuțiile de pînă acum dintre Statele Unite și Iran pentru un acord de încetare a focului?Carmen Gavrilă: „Haotice. Și asta nu vine numai din modul în care comunică președintele Trump. Părerea mea este că la Teheran, regimul actual s-a cam lămurit pînă unde poate merge președintele Trump, cîtă acoperire au amenințările lui. Avem un ghem de paradoxuri și de contradicții. Pentru că, pe de o parte, Republica Islamică este în cel mai vulnerabil moment al ei din istorie. Pe de altă parte, avem o Republică Islamică adaptată și care învață în continuare. Foarte interesant este că universitățile, think-tank-urile, foarte multe specializate pe zona de securitate, științe politice, zona aceasta care presupune redactarea de strategii, s-au activat extraordinar de mult după războiul de anul trecut. S-a dezbătut public în Iran în ce direcție să o ia Republica Islamică, sub ce formulă și ce strategii să aplice, pentru că Teheranul se aștepta ca mai devreme sau mai tîrziu să fie din nou lovit și mai de amploare decît anul trecut. Vedem o Republică Islamică și fragilizată, dar și întărită și dotată pentru supraviețuire. Pe de altă parte, în continuare, Republica Islamică are o vulnerabilitate majoră în zona populației. Nu întîmplător, zilnic au loc execuții. Execuții ale unor iranieni arestați - cei mai mulți în timpul protestelor de astă iarnă - și iranieni acuzați de spionaj acum, recent, de cînd a izbucnit războiul, în 28 februarie. Sînt acuzați de spionaj, de colaborare cu puteri străine, cu o lipsă totală de transparență, asta o spun organizațiile pentru drepturile omului iraniene și internaționale. Ceea ce înseamnă că și acest nou regim, ca și cel de pînă la moartea lui Ali Khamenei, se teme de propriii cetățeni. Iar orice regim care se teme de propriii cetățeni are zilele numărate. La presiunea economică uriașă, la criza economică care a scos oamenii în stradă în ianuarie, s-a adăugat războiul și un soi de mult mai evidentă împărțire în caste, pur și simplu: cetățeni - o majoritate - care și economic, și cultural, și ideologic sînt împinși la margine.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

România anilor '90 a fost marcată de inflație galopantă, de sărăcie și sărăcire, pierderea locurilor de muncă, lipsuri, instabilitate și imprevizibilitate. Într-un asemenea context a explodat fenomenul cămătăriei. Cei care împrumutau oamenii cereau dobînzi exorbitante și dacă nu-și primeau înapoi banii și dobînzile cerute, îi terorizau pe datornici, îi agresau și le confiscau casele, bunurile, lăsîndu-i pe drumuri. Despre violențele acelei perioade de tranziție și fenomenul cămătăriei vorbim cu Anghel Damian, regizorul documentarului „Cămătarii” (PRO TV şi VOYO), şi psihologa criminalistă Leliana Pârvulescu.Care era atmosfera anilor '90, ce speranțe, ce așteptări aveau oamenii și cum au reacționat, de fapt, la instabilitatea economică, la pierderea locurilor de muncă și la tot haosul care s-a creat în societate după căderea comunismului?Anghel Damian: „În mod cert, anii aceia au însemnat un soi de speranță pentru românii care au ieșit de sub jugul comunist, că lumea se va transforma înspre bine. Speranță care s-a năruit foarte repede, pentru că, imediat au început toate acele mișcări sociale, mineriadele, inflația galopantă, lipsa locurilor de muncă, falimentele, privatizările forțate, primele guverne. Și, în paralel, a existat și un mini-exod al românilor care au plecat în străinătate. Foarte puțini dintre ei ca să își găsească un loc, ci mai degrabă să aducă bunuri din afară, să înceapă să facă un soi de comerț mai mult sau mai puțin legal. Celebra bișniță. Plus o altă comunitate de români care a plecat din țară, foști infractori, o comunitate care a plecat în speranța că va descoperi tărîmuri mult mai bogate decît cele de la noi, unde cazuistica pentru tipul acela de infracționalitate era extrem de redusă și unde infracțiunile erau pedepsite mult mai lejer față de codul penal românesc din comunism.”În anii '90, multe averi s-au făcut pe fondul vidului de putere și în contextul unor legi neclare. Proprietatea însăși, de stat sau privată, avea un statut incert. Statul era slab, cu instituții fragile. În lumea asta cu reguli fluide, ce era afacere și unde începea infracționalitatea organizată? Anghel Damian: „Avem chiar afirmația unui celebru politician de astăzi, lider de partid, care a declarat extrem de lejer că, practic, începuturile lui în afaceri au fost acele business-uri la negru, unde evaziunea fiscală era în floare. Deci, dacă sîntem reprezentați la cel mai înalt nivel statal de niște indivizi care își recunosc aceste fapte cu lejeritate, vă dați seama cam cît de mare era fenomenul. Practic, a ajuns aproape de un soi de mitologie populară. Dom'le, așa erau timpurile. Era normal. Se făcea la negru, nu se fiscaliza, nu se încasa, plăteai o șpagă, controalele erau pe șpagă. Și este un tip de comportament pe care nu mai ai cum să-l oprești în a se perpetua, dacă tu îl accepţi ca fiind parte din mitologia asta populară. El, practic, atunci a început să se dezvolte.”Cum ar trebui să înțelegem astăzi, retrospectiv, această intersecție între lumea afacerilor și lumea infracționalității? Leliana Pârvulescu: „Era nevoie de o autoritate, pentru că exista un gol, un vid imens. Nu existau reguli clare, nu existau valori clare, nu existau proceduri clare. Și atunci, evident că în acest vid, oamenii își doreau să existe o autoritate sau, psihologic vorbind, își doreau să vadă pe cineva puternic. Și ca urmare, a fost foarte ușor pentru cei care aveau abilitățile necesare, poate oportunitățile, cunoștințele, să poată să escaladeze și să ajungă în aceste poziții, prin care să exprime autoritate, indiferent că o exprimau prin ceea ce făceau în mod legal sau că o exprimau prin ceea ce făceau în mod ilegal. A fost cea mai prolifică perioadă pentru a manifesta această autoritate în mod ilegal, pentru că oamenii sînt obișnuiți prin natura lor biologică și fiziologică să glamurizeze, să se uite foarte frumos la putere, la oamenii puternici.”Există o fascinație pe care o exercită figurile infractorilor, unii oameni îi privesc pe cei mai mari infractori ca pe niște eroi, îi consideră pe capii grupărilor interlope modele de succes, simboluri ale puterii. De ce, de unde această fascinație pentru rău?Leliana Pârvulescu: „Sînt două aspecte aici pe care putem să le amintim. În primul rînd există glamurizarea băiatului rău, a infractorului, a omului rău, pentru că el deține puterea, deține carisma, deține inteligența. Și al doilea aspect este legat de hibristofilie. Este un sindrom care există la om din punct de vedere genetic și biologic. Cu toții manifestăm acest sindrom, mai accentuat sau mai puțin accentuat, dar el există pentru că noi, prin genetica noastră și prin natura noastră de oameni, sîntem atrași sau sîntem focusați pe lucrurile rele, pentru că lucrurile rele, din punct de vedere evolutiv, ne pot face rău. Și atunci acest fenomen, hibristofilie, este prezent la fiecare și în momentul în care nu există atît de mult inhibitor, se manifestă foarte, foarte accentuat.”Dar cum facem totuși să nu-i transformăm în eroi pe acești oameni care au făcut lucruri abominabile? Leliana Pârvulescu: „Gîndindu-ne foarte clar: ce îmi iau eu de aici, ce văd eu aici, la ce mă uit? Și dacă îl transform într-o poveste din care pot să-mi iau elemente de educație, de conștientizare, atunci – depinde de fiecare cum privește –, cu siguranță putem să trecem peste aceste aspecte și să ne uităm și să ne luăm exact ceea ce avem nevoie.”În primele două episoade îi vedem pe frații Ion și Vasile Balint, cunoscuți sub poreclele Nuțu și Sile Cămătaru, povestindu-și viața și faptele pentru care au fost condamnați în mai multe rînduri, de la tîlhării pînă la violență fizică. Nu pare că au vreun regret pentru suferința pe care au provocat-o. Nu credeți că există riscul ca o parte din public să cadă exact în fascinația despre care vorbeam, să fie sedus de aceste figuri tocmai pentru felul în care vorbesc despre faptele lor abominabile ca despre niște fapte de vitejie? Anghel Damian: „Aici intervine întotdeauna, totuși, conștiința proprie și spiritul critic. Evident că întotdeauna există un risc cînd expui un infractor condamnat, un criminal și îi dai, să zicem, o platformă. Pe de altă parte, sînt convins că, dacă reperele morale sînt corecte, sînt bine așezate, aceste lucruri vor trezi o reacție de revoltă și de respingere. În mod cert, educația nu o face documentaristul. Educația este, o dată, obligație statală, după care este obligația fiecărui părinte. Pînă la urmă, sînt chestiuni pe care trebuie să le judecăm cu propria noastră conștiință și minte. Este o situație în care eu ofer o platformă de gîndire, îi cer spectatorului să se poziționeze, ofer perspectivele asupra acestor întîmplări. Evident, ele sînt foarte dure, dar tocmai această duritate are scopul de a trezi în tine o conștiință: că aceste lucruri sînt greșite.”În primele două episoade nu am auzit vocea, povestea nici unei victime a fraților Cămătaru. De ce?Anghel Damian: „Există perspectiva lor în documentar, la momentele potrivite. Au fost și cazuri în care noi am căutat aceste victime și am găsit niște persoane care sînt într-o cu totul altă situație de viață și familială și au refuzat să își expună trauma. E o situație destul de delicată și aici vorbim de un tip de deontologie profesională în momentul în care tu exploatezi o traumă pentru acest documentar. Dar perspectiva victimelor există și va fi în anumite situații. De exemplu, în episodul al treilea din documentar avem mărturiile din dosar ale fetelor traficate, avem perspectiva procurorului despre aceste fete traficate. Le-am căutat, am vorbit cu ele, am aflat povestea lor și povestea lor este inclusă în documentar.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit luni, la cererea României, după ce o dronă rusească a lovit un bloc din Galaţi şi a rănit două persoane. Sesiunea specială a Consiliului de Securitate al ONU a avut loc la New York, în prezența ministrei de externe Oana Țoiu. Care sînt mizele acestei reuniuni pentru România şi pentru întreaga nostră regiune? Cum au gestionat autorităţile române situaţia creată de prăbuşirea dronei ruseşti peste un bloc de locuinţe pe teritoriul ţării noastre? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea think tank-ului GlobalFocus Center. Reprezentantul Federaţiei Ruse în Consiliul de Securitate al ONU a pus sub semnul întrebării provenienţa dronei care a lovit blocul de la Galaţi şi a cerut o investigaţie la care să participe şi Rusia. Ministra Oana Ţoiu a reacţionat subliniind că investigaţiile tehnice indică fără îndoială că aparatul de zbor este de fabricaţie rusească şi a remarcat ceea ce a numit un mare paradox: Federaţia Rusă, ca membru permanent în acest Consiliu „ar trebui să asigure respectarea Cartei ONU şi vedem că ea este agresorul”. Oana Popescu Zamfir: „Cred că trebuie să vorbim despre trei paliere diferite de reacție în cazul României. Pe de-o parte, cel diplomatic, unde, tocmai în contextul scăderii încrederii în capacitatea instituțiilor românești de a performa la nivelul pe care îl așteptăm de la ele, aș simți nevoia să atrag atenția ca mesajele pe care le-a dat ministra Oana Ţoiu nu sînt mesajele ei personale, sînt mesajele pe care le-a elaborat diplomația românească. Și cred că asta arată că atunci cînd se vrea, există capacitate în Ministerul de Externe pentru ca România să poată să aibă o poziție de politică externă asertivă. Deci, pe acest palier, cred că reacția a fost foarte bună. Mai există palierul de comunicare strategică, extrem de important, avînd în vedere că ținta Rusiei, pînă la urmă, nu este în nici un caz populația civilă a României. Cu siguranță scopul Rusiei nu a fost să facă niște victime civile între cetățenii români. Scopul Rusiei este acela ca prin astfel de mijloace să slăbească sprijinul pentru Ucraina, pentru că este foarte ușor să consolidezi mesajul că dacă nu am fi acordat acest sprijin, nu ne-am fi aflat, direct sau indirect, pe traiectoria dronelor rusești, să scadă coeziunea între aliați. Pentru că de fiecare dată cînd un stat membru NATO se confruntă cu astfel de incidente, există întrebarea în ce măsură celelalte state sînt dispuse sau nu să-l sprijine. Vedem dezbaterea din spațiul public despre poziția Statelor Unite – dacă ea a fost sau nu suficient de fermă față de sprijinirea României. Or, aici instituțiile românești, în frunte cu administrația prezidențială, au dovedit un amatorism absolut șocant pentru faptul că sîntem deja în al patrulea an de război și că în spațiul public, s-a atras atenția deja în toate felurile posibile asupra importanței covîrşitoare a comunicării strategice. Ultimul palier este cel al securității per se. Pînă la urmă, primul în ordinea priorităților. Important este să nu mai fie nimeni victimă a unor astfel de incidente, să nu moară cumva cineva și, pe cît posibil, România să fie ferită de orice fel de efecte negative secundare ale vecinătății cu Ucraina. Or, și aici, deși sîntem în al patrulea an de război, vedem că autoritățile române încă nu au echipamentul necesar sau coordonarea necesară cu vecinii ucraineni și cu ceilalți aliaţi din NATO pentru a putea să facă față cu succes acestor incidente.”Ar fi avut argumente România să invoce articolul 4 din tratatul NATO, cel care prevede că orice stat membru al alianţei poate cere consultări cu aliații atunci cînd consideră că integritatea teritorială, independența politică sau securitatea sa sînt amenințate?Oana Popescu Zamfir: „Ar fi avut argumente, dar cred că a fost o alegere mai bună să ridicăm această chestiune în Consiliul de Securitate. Există o cutumă, mai degrabă la nivel tacit decît la nivelul regulilor scrise, de a nu face exces din invocarea articolului 4. Articolul 4 este mereu văzut ca o anticameră a articolului 5. Este un fel de modalitate de evitare a invocării directe a articolului 5. Articolul 4 în sine are o greutate diplomatică și securitară chiar extrem de importantă. Și atunci e de evitat utilizarea lui atunci cînd nu avem de-a face cu incidente majore, cu impact la nivelul alianței. Or, incidentul pe care l-am avut noi în România are în primul rînd portanță la nivel național. Nu este neapărat un incident care să afecteze alianța într-un mod care să solicite un răspuns coordonat la nivel NATO. Asta nu înseamnă că el nu va fi dat. Și NATO la momentul acesta consideră că Rusia a traversat nişte linii roșii. Și cred că vom vedea în perioada următoare acel tip de reacție a alianței care este codificat în documentele acesteia sub forma aceea care prevede că NATO va răspunde în ce domeniu, la ce moment și în ce mod va considera necesar. Fără să fie nevoie de o decizie formalizată, sînt sigură că în perioada următoare vom vedea că NATO își schimbă anumite poziționări față de Rusia, în lumina acestor incidente. Iar asta se poate realiza prin consultări informale între România și ceilalți aliați din NATO, fără să fie nevoie să ridicăm asta la nivel de articol 4. Pentru că s-ar putea să urmeze cîndva, în viitor, incidente și mai grave și e bine să rezervăm astfel de practici doar pentru acele momente.  România nu forțează în mod ne-necesar o reacție la nivelul alianței ci, din contră, înțelege cînd diplomația se face în spatele ușilor închise, dar semnalează în cel mai public mod cu putință, în fața unei audienţe globale, încălcarea de către Rusia a normelor internaționale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Papa Leon al XIV-lea avertizează asupra pericolelor Inteligenței Artificiale și își exprimă poziția față de provocările etice, sociale, politice ale dezvoltării fulminante a acesteia, pledînd pentru protejarea demnității umane în prima sa enciclică. Documentul, intitulat „Magnifica Humanitas” („Umanitatea magnifică”), a fost lansat în prezența Suveranului Pontif, a unor înalți oficiali ai Bisericii Catolice precum și a unor experți în domeniu precum Cristopher Olah, cofondatorul companiei americane Anthropic, creatoarea lui Claude. Cum de Suveranul Pontif a ales să vorbească în primul său document adresat întregii comunităţi catolice despre Inteligența Artificială? L-am întrebat pe Constantin Vică, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, doctor în filosofie, specializat în etica informației și computerelor.Constantin Vică: „Pentru că acesta este probabil subiectul cel mai important al deceniului nostru, poate chiar al întregului secol, vedem ce o să apară, pentru că transformările sînt extrem de rapide, cum nu s-a mai întîmplat în istoria mediilor de comunicare și informare. Mie îmi place foarte mult că se spune răspicat un lucru pe care eticienii, filozofii, oamenii din zona științelor comportamentale, științelor sociale, l-au observat de multă vreme: tehnologia aceasta nu este un simplu instrument, ea devine un mod de viață, ea înghite culturile lumii, ea a înghițit de fapt toată moștenirea culturală, aia pe care am reușit să o trecem în digital, încet, încet distruge democrațiile și mi se pare o alegere foarte bună din partea unui papă să ia acest subiect fierbinte, mai ales că nu este un subiect trecător. Este momentul de tranziție, este un moment de schimbare. Revoluția digitală s-a încheiat propriu-zis și acum urmează „teroarea”. Teroarea între ghilimele este dată nu de proasta utilizare, ci mai degrabă, de proasta înțelegere a efectelor Inteligenței Artificiale asupra noastră. Și pentru că are și această poziție relevantă, deopotrivă în planul comunității, în plan pastoral, în planul ecleziastic, dar și în planul politic - să nu uităm că asta este un document al unui stat, al statului Vatican -, pentru că are această dublă poziție, cred că și-a ales cel mai bun subiect.”În textul Papei Leon al XIV-lea apare ideea că inteligența artificială nu mai este doar un instrument, ci și un mediu, un mediu mental, un mediu poate chiar spiritual. Poate exista o spiritualitate algoritmică?Constantin Vică: „Nu știu dacă o spiritualitate algoritmică e cu putință, pentru că spiritualitatea ține într-un fel de o zonă a misterului și a non-raționalului. Ține de arhetipurile profunde care circulă cultural, pentru că nu există vreun trib, nu există vreo națiune în lumea asta care să nu aibă dimensiunea spirituală. Problema este cînd ea poate fi confiscată și într-un fel simulată în mod simplificat cu ajutorul Inteligenței Artificiale, pentru că Inteligența Artificială a devenit pînă la urmă locul mărturisirii. Foarte mulți oameni discută și vorbesc cu sistemele lor de AI în aceste medii ca să mărturisească. Iar arta mărturisirii este totuși o artă a creștinismului! Întrebarea este ce facem cu mărturisirea care nu își găsește o oglindire într-un alt suflet? Ce facem cu mărturisirea care, de fapt, se lovește de un zid, un zid semantic, interesant, care îți răspunde, dar la urma urmei, un zid? Ce facem cu mărturisirea care nu duce la catharsis? Pentru că ea nu cred că poate să ducă la catharsis. (...) Întrebarea este: oare mai cunoaștem ceva în celălalt, oare înțelegem această mărturisire ca pe o formă transformatoare, oare întîmpinăm, primim grija celuilalt, iertarea? Pentru că poate să-ți răspundă orice AI-ul, dar nu poate să te ierte.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Tatiana Țîbuleac este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare de limbă română, în spațiul de limbă română – în România și Republica Moldova – dar și în alte țări. Primele ei două romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”, apărute la editura Cartier, sînt traduse, cu mult succes, în peste 20 de limbi. În 2025 Tatiana Țîbuleac a publicat încă un roman, „Când ești fericit, lovește primul”, tot la Cartier, care a primit Premiul Radio România Cultural pentru proză și Premiul „Observator Lyceum”. Joi, 28 mai, a început turneul american al scriitoarei Tatiana Țîbuleac, care lansează, alături de traducătoarea Monica Cure, ediția în engleză a romanului „Vara în care mama a avut ochii verzi”, apărută la Deep Vellum, în mai multe orașe: Dallas, San Francisco, Chicago, Washington, D.C. și New York.Am vorbit cu Tatiana Țîbuleac despre cele trei romane ale sale și despre succesul pe care îl are mai ales în spațiul hispanic (unde „Vara în care mama a avut ochii verzi” a ajuns la peste 20 de ediții), precum și despre relația ei cu cele două limbi în care a crescut, româna și rusa, și despre alegerea ei de a scrie în română.Romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi”, este scris la persoana întîi, din perspectiva unui narator masculin, Aleksy, mai întîi adolescent, apoi adult, și este portretul unei mame și al relației dure, complicate, tensionate dintre cei doi, în care își face loc, spre final și multă tandrețe și dragoste. Este și o poveste despre moarte și cum ne raportăm la moartea celor apropiați și cum schimbă perspectiva morții relațiile. De te-au preocupat aceste teme?Tatiana Țîbuleac: „Cînd am început să scriu «Vara... », Alexandru, fiul meu, era foarte mic și eu eram o mamă trecută de prima tinerețe - în ochii părinților mei, în primul rînd, și probabil și în Moldova eram considerată o mamă mai bătrîioară, așa. Nu putem lăsa prejudecățile să nu ne afecteze, cred că mă consideram și eu o mamă întîrziată. Și-mi amintesc acea bucurie amestecată întotdeauna cu frică și cu un sentiment de insuficiență în primele luni. Mă gîndeam că nu fac lucrurile cum trebuie, mă gîndeam că acest copil ar trebui să vadă cît de mult îl iubesc și nu credeam că vede, nu credeam că fac lucrurile bine. Această frică a mea de a nu fi un părinte foarte bun probabil venea și din copilăria mea în care eu l-am adorat pe tatăl meu, care nu a fost un tată foarte prezent - din cauza scrisului, din cauza meseriei, era mereu plecat. Și acolo a fost probabil declicul, pentru că am început să scriu într-un fel scuzîndu-mă, parcă, sau scriindu-i un mesaj lui Alexandru pentru viitor, ca să știe că l-am iubit cum am putut, cît am putut și dacă asta n-a fost suficient, să înțeleagă de ce nu a fost suficient. Cred că imaginea pe care am avut-o în cap este un fel de message in a bottle, este un mesaj într-o sticlă aruncată în ocean, pentru cînd va crește mare și eu voi avea dovada că m-am gîndit la asta de cînd era mic. (...) A fost o carte pe care am scris-o repede și fără să mă gîndesc. Pur și simplu am avut nevoie să vărs niște emoții. Nu m-a interesat atît de mult povestea în această carte. M-a interesat să vorbesc despre toate fricile care s-au acumulat pînă atunci, despre moarte, despre iertare, despre ură și dragoste. Lucruri pe care le-am simțit și eu și pe care cred că le simte fiecare om. Am fost foarte curajoasă și în ochii mei să spun lucruri foarte dure, să le aștern pe hîrtie, lucruri pe care, mi-am dat seama că niciodată nu le-aș fi rostit. Dar am putut să le scriu, pentru că scrisul întotdeauna a fost mai ușor pentru mine decît vorbitul.”În al doilea roman al tău „Grădina de sticlă”, Lastocika, o fetiță abandonată, este luată la șapte ani de la casa de copii de Tamara Pavlovna, care îi oferă educație dar o pune și la muncă. E o relație de iubire-ură între cele două. „Grădina de sticlă” e și o poveste despre tensiunea dintre limba română și limba rusă, despre a fi între limbi, despre identitate. Începi să te apropii aici de lumea din care vii, de Chișinăul în care ai copilărit, de anii '80, '90. Tatiana Țîbuleac: „Am fost întrebată de foarte multe ori de ce am fugit atît de tare în «Vara...» de locul în care am crescut, de rădăcini, de influențele Moldovei, României, Rusiei. Pentru că sînt de fapt o scriitoare care s-a îmbibat cu toate aceste laturi. Și atunci, răzvrătindu-mă cumva, m-am întors în Moldova, m-am întors la Chișinău, în curtea în care am crescut și am scris această poveste, pe care, atunci cînd am început să o scriu nu am crezut-o neapărat o metaforă pentru Basarabia - asta ar fi însemnat să-mi doresc să obțin foarte mult cu acel roman și nu eram eu atît de ambițioasă pe vremea aceea. Am vrut să scriu o poveste a unei fetițe care a crescut, la fel ca mine, acolo, în acele timpuri și despre ce a însemnat pentru ea să trăiască în două culturi, în două limbi, cu permanenta întrebare cine sînt, unde merg, cît din mine este alegere, cît din mine este forțat, cum poți să iubești și să urăști în același timp o limbă, cît de diferită poate fi viața în funcție de limba în care alegi să trăiești, să gîndești, să iubești. Și într-adevăr am înțeles că aceste întrebări caută răspuns și pentru mine, ca om, în acel punct, pentru că aveam doi copii deja (...), care nu înțelegeau foarte clar din poveștile noastre de ce Moldova vorbește limba română dar nu este România. (...) Am pornit de la povestea Lastocikăi dar am înțeles pe parcurs că este imposibil să scriu doar o poveste simplă a unei orfane care este înfiată și mi-am dat seama că povestea ei și povestea țării, într-adevăr.”Al treilea roman al tău, „Când ești fericit, lovește primul”, o are în centru pe Mila, o femeie de 50 de ani, care a emigrat în anii '90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Mila a crescut într-un Chișinău marcat în anii '90 de sărăcie și criminalitate. Mila devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea.Tatiana Țîbuleac: „Cartea asta a început, de fapt, cu o altă perspectivă. Am vrut să scriu despre anii '90, dar despre generația tatălui meu. Pentru că, acolo unde se oprește «Grădina de sticlă», de acolo începe o altă perioadă în viața Moldovei. Și, după o discuție cu tatăl meu despre fericire, mi-am dat seama că noi nu am vorbit despre acei ani prea mult. Și au fost ani duri, ani grei, ani chinuitori, mai ales pentru intelectualii din Moldova care, după ce au luptat pentru renaștere, pentru independență, după ce și-au sacrificat mulți dintre ei viețile, făcînd tot felul de lucruri în așteptarea acelui moment cînd totul li se va da, ei au fost primii care au căzut atunci și care într-un fel au fost reduși la niște săraci, la niște oameni considerați aproape nebuni că luptă pentru niște idealuri care nu mai trebuiesc nimănui. Îmi amintesc că în acei ani profesorii, doctorii, inginerii, jurnaliștii, scriitorii, intelectualii pur și simplu nu mai contau. Contau alți oameni. Era foarte multă sărăcie. Oamenii munceau șase, opt, nouă luni fără să-și primească salariul. Și imaginează-ți, dacă erau doi bugetari într-o familie, ce însemna asta pentru o familie cu doi copii? Însemna că nu aveau nici ce mînca, nici cu ce să-și plătească întreținerea. Au fost ani în care grevele erau la ordinea zilei. Piața centrală din Chișinău n-a fost liberă nici o zi, timp de mulți ani. În fiecare zi, oamenii ieșeau, și scandau, și plîngeau, și protestau. Atunci a început migrația. Primii care au decis să plece au fost intelectualii și, desigur, femeile. Femeile întotdeauna consideră că sînt și chiar sînt mai descurcărețe. Au plecat profesoarele care vorbeau și cîte o limbă străină și se gîndeau: dacă voi merge în Italia, cu puțină italiană sau puțină franceză, o să mă descurc. Asta este una dintre marile tragedii ale Moldovei pe care noi nu am studiat-o: ce s-a întîmplat cu acei copii care au fost lăsați la șapte ani și și-au revăzut mamele la șaptesprezece ani, unii dintre ei. Au fost ani în care femeile nu se puteau întoarce acasă și pentru că aveau datorii - au plătit bani mulți ca să poată pleca ilegal -, dar și pentru că nu aveau acte. Și această migrație a oamenilor fără acte, a oamenilor nepregătiți, pe care nu i-a așteptat nimeni și pe care toți europenii știau că îi pot exploata, pentru că nu aveau nici un drept, a fost una dintre temele care m-au preocupat.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

De ce votează oamenii cu politicieni extremiști? Este întrebarea la care își propun să răspundă trei sociologi, autorii volumului „Suveranismul în România”, apărut la Humanitas: Alina Pop, Filip Alexandrescu și Ionuț-Marian Anghel. Ei au cercetat rădăcinile sociale ale votului suveranist, au mers pe teren, au vorbit cu oamenii și au descoperit probleme sociale profunde, nemulțumiri și frustrări ale unei părți considerabile a societății, care au făcut posibilă ascensiunea liderilor suveraniști. Despre cercetarea lor și concluziile la care au ajuns vorbim cu Alina Pop și Filip Alexandrescu. Spuneți în carte că manipularea, analfabetismul funcțional și nostalgia după perioada comunistă - propuse ca explicații în spațiul public - nu sînt rădăcina socială a votului suveranist, ci au la rîndul lor cauze mai profunde. De ce nu v-ați mulțumit cu aceste explicații și ați căutat și mai adînc?Alina Pop: „A căuta rădăcinile înseamnă a căuta exact cauzele care acționează din profunzime asupra unor fenomene și au anumite efecte, printre care și cele trei pe care le-ați amintit. Deci ele sînt mai degrabă consecințe decît cauze care, la rîndul lor, se înlănțuiesc într-un lanț cauzal mai lung și care, la final, au produs acest tip de comportament electoral. (...) Propaganda nu e un fenomen nou. Manipularea prin propagandă nu s-a inventat acum. E adevărat că sîntem foarte interesați să vedem cum se manifestă și care sînt efectele noilor mijloace de comunicare în masă, ținînd cont de dezvoltările tehnologice. Însă baza, nucleul propagandei și manipulării nu cred că s-au schimbat foarte mult. Problema pe care ne-am pus-o noi nu a fost să ne uităm atît la conținut, la modul în care și-au construit mesajele diverși actori care au influențat într-un fel sau altul percepția publicului în 2024 și o fac în continuare. (...) Sîntem convinși că forța manipulării nu ține doar de puterea emițătorului de a o transmite într-o formă sau alta, ci ține și de receptivitatea publicului. Și atunci noi ne-am uitat mai degrabă la terenul fertil pe care s-a implantat această manipulare și credem în continuare că-i foarte necesar ca oamenii, mai ales decidenții politici, care vor într-adevăr să acționeze asupra consecințelor negative ale propagandei și manipulării, să aibă în vedere și publicul care receptează aceste mesaje.  Strategia unei combateri a propagandei cu o contrapropagandă - am citit recent parte din acel raport -, cu un vaccin informațional, ca să fie oamenii pregătiți, poate fi eficientă, dar noi credem că e un vaccin care poate să acționeze superficial. Or, tratamentul, dacă tot vorbim în termeni medicali, cred că trebuie să fie mai profund. Cauzele pentru care oamenii sînt dornici să voteze politicieni nou apăruți, care propun un discurs radical, importînd temele extremei drepte din Europa - nu sîntem nici aici originali -, aceste cauze trebuie rezolvate. Și noi ne-am străduit în carte să arătăm că problemele sînt aparent destul de simplu de identificat. Am descoperit niște lucruri care, din păcate, sînt poate cunoscute, dar care au fost mult prea mult timp ignorate. Și aici vorbim despre modul în care s-a dezvoltat societatea românească în ultimii 35 de ani și, mai precis, în ultimii 25 de ani. E o dezvoltare pe care nu o putem nega, România de acum nu mai este cea care a fost în 1990, însă această dezvoltare s-a produs inegal.”Legați votul pentru suveraniști de inegalitatea socială. Care sînt explicațiile acestei legături?Filip Alexandrescu: „Dezvoltarea României a fost indubitabilă în ultimii ani, PIB-ul a crescut. (...) Această creștere nu a fost percepută în mod egal în toate straturile societății. Dezvoltarea s-a concentrat aproape exclusiv, sau în cea mai mare măsură, pe poli de creștere, așa cum îi numește și Banca Mondială. Există și un raport al Băncii Mondiale pe orașele care acționează ca poli de creștere în România - evident, orașele mari, capitala, Bucureștiul are un PIB deja comparabil cu PIB-ul unor zone metropolitane de lungă durată din Europa de Vest, și orașele principale, Timișoara, Iași și uneori, parțial, pe culoarele de dezvoltare între acestea. (...) E clar că bogăția s-a concentrat foarte mult. Prin politici publice, în mare măsură, care au dus la concentrare. Și aceste politici au avut, să zicem, noima lor. Adică ai vrut să ridici cît mai repede, să dezvolți economia. Problema e că dacă o dezvolți prea inegal, ai aceste efecte de recul. E interesant că în România ele s-au manifestat destul de tîrziu.”Alina Pop: „Ce ne-au arătat aceste experiențe de teren și multele conversații și interviuri pe care le-am avut cu oamenii este că există un fond de nemulțumire răspîndit în teritoriu pe care oamenii îl simt și pentru care, evident, caută noi soluții. Așa cum am scris și în carte, n-am întîlnit fanatici, n-am întîlnit oameni care să nu știe să scrie, n-am întîlnit oameni iraționali. De fapt, cred că asta ar merita să spunem, că oamenii au niște motive pentru care votează iar a-i judeca, a-i blama, a-i critica și a folosi diverse invective pentru ei, ratează adevărata miză. Iar miza e să înțelegem care sînt motivele, condițiile sociale și economice care îi fac pe oameni receptivi la propagandă și cum putem acționa, nu noi ca autori, noi ne-am făcut treaba și o să continuăm cercetarea pe direcția asta, probabil, dar decidenții politici mai ales, care, iată, acum nu mai pot să spună n-am știut. Dacă vor citi o parte dintre capitolele pe care le-am scris, ar trebui să fie mai cunoscători.”Ce explicații ați găsit pentru votul suveranist?Filip Alexandrescu: „Sînt oamenii care s-au văzut ca pierzători, cum se numeau înainte pierzătorii tranziției, situație care s-a tot accentuat. Cîștigătorii tranziției au apărut și ei, într-un mod mult mai clar. Bifurcarea între cele două grupuri s-a tot mărit și, în același timp, ei au devenit mult mai vizibili unii pentru ceilalți. Așa că această bifurcare a dus la căutarea unor soluții de revanșă. De multe ori mi s-a părut că e o căutare disperată de alternative. Societatea e un sistem care funcționează prin alocarea anumitor resurse indivizilor. Ei bine, unii indivizi, văzîndu-se privați sistematic de aceste resurse, spun: ceva nu e regulă, ceva a mers din ce în ce mai prost pentru noi și din ce în ce mai bine pentru ceilalți. Și, da, paradoxal, Uniunea Europeană a susținut acest proces. Și atunci, ne ducem la cei care pare că simplifică lumea foarte mult. Pentru că discursul suveranist e foarte simplu și acest fenomen seamănă foarte mult cu ce se întîmplă și în alte țări. Suveraniștii spun un lucru foarte simplu: vă vedem și vă înțelegem. Auzi asta: cineva mă vede, cel puțin! Ceilalți vorbesc despre diverse lucruri tehnice, despre cum ar trebui să funcționeze România, dar practic, în viața lor, oamenii nu văd nimic bun. Și atunci a fost un vot de revanșă. Care poate fi răsturnat, în fond, dacă dai o imagine credibilă de dezvoltare. Da, vă vedem și noi, ar putea să spună partidele mainstream. Da, uite, începem să luăm măsuri, înțelegem problemele, înțelegem adîncirea inegalităților. Putem să începem să luăm niște măsuri care să le reducă. Și atunci, tentația suveranistă în România, dar și în restul Europei, ar scădea. Asta e concluzia noastră.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

András István Demeter a demisionat din funcția de ministru al Culturii după apariția, într-o publicație online, a unei înregistrări (posibil trunchiate) referitoare la achiziția Radio Chișinău de către Radio România. În acea înregistrare, politicianul UDMR folosește un limbaj vulgar cînd povestește despre detaliile acestei achiziții și acuzațiile care i s-au adus, ulterior, în Justiție. Ruptă din context, acea înregistrare lăsa să se înțeleagă că András István Demeter ar fi putut trăda interesul național al României. De fapt, la o  ascultare atentă, oricine și-ar fi putut da seama că era, de fapt, sarcastic. A folosit un limbaj nepotrivit, dar sarcastic... Ceea ce a urmat a fost, pînă la urmă, un hoax, o dezinformare. Cazul ridică însă întrebări care depășesc persoana fostului ministru. Ce înseamnă responsabilitatea publică pentru un demnitar? Și cum vorbim despre „interesul național”? L-am invitat astăzi la „Timpul prezent” pe András István Demeter. Ați numit plecarea dumneavoastră „demisie de onoare”. Ce anume v-ați asumat prin această demisie: limbajul folosit sau efectul politic al înregistrării? András István Demeter: "Aș putea să spun că ambele. Și mai mult decît atît. În primul rînd, este o chestiune de onoare să faci un gest care este la îndemînă. A apărut în peisajul public o înregistrare. Care a creat o furtură. O furtură destul de mare. Un fel de tsunami. Pentru că în modul în care s-a pus problema, modul în care a fost formulat titlul și modul în care – pînă la urmă, firesc – au reacționat oamenii, era într-adevăr, un fel de cutremur. În această situație, pentru a calma spiritele, un gest minim și onorabil este de a face un pas înapoi. Asta s-a întîmplat cu demisia de onoare. Denumirea vine și din faptul că nu prea ai din ce demisiona cîtă vreme ești parte a unui guvern demis, dar nici nu poți invoca alte formulări... Și atunci am considerat că alipirea acestei precizări are o valoare practică, dar și una simbolică."„Îmi bag p... în interesul național, pentru că eu sînt ungur”. Am citat aici din acea înregistrare difuzată pe acea publicație online. Am citat, dar nu tocmai exact, pentru că avem aici o situație paradoxală: nu pot reproduce la radio expresia pe care ați folosit-o – sau vi se atribuie – pentru că audiovizualul este reglementat. Dumneavoastră erați într-o poziție publică, erați ministru... Credeți că un demnitar are dreptul la o libertate mai mare decît un jurnalist – inclusiv în ceea ce privește folosirea anumitor cuvinte în public? András István Demeter: "Orice om se exprimă și la supărare, și cînd se autocitează, cu orice fel de cuvinte pe care le crede de cuvință. Unele mai libertine, unele mai licențioase... Nu cred că sîntem sfinți. Cel care n-a înjurat niciodată, nici la supărare, nici la bucurie, acela se arunce prima piatră! Ipocrizia este mare. Dar ar trebui să fie, totuși, puțin mai controlată. Una este să vorbești la microfon și să fii sub incidența codului audiovizual; una este să faci o declarație publică și să intri, iarăși, sub incidența reglementărilor legale în materie. Și alta este să fii într-un spațiu privat, chiar și în calitatea oficială, de ministru, de realizator, de orice ai fi, și să fii înregistrat pe ascuns, fără acord, cu niște instrumente despre care nu știi. Aceste gesturi intră în alte sfere, inclusiv în sfera civilă ori penală."Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump spune că negocierile cu Iranul „merg bine” și promite fie „un acord grozav pentru toți”, fie nici un acord. În același timp, Statele Unite au atacat ținte din Sudul Iranului – e vorba de baze de lansare de rachete și ambarcațiuni despre care Washingtonul susține că amenințau navigația în zona Strîmtorii Ormuz. Teheranul denunță loviturile drept un semn de rea-credință, mai ales că atacurile s-au petrecut chiar în timpul negocierilor. Miza acestor discuții e redeschiderea Strîmtorii Ormuz, rută esențială pentru transportul mondial de petrol și gaze. Dar Trump încearcă să impună o extindere a Acordurilor Abraham – ceea ce complică negocierile. Care sînt șansele unui acord între Washington și Teheran? Și cînd ne putem aștepta la redeschiderea strîmtorii? L-am întrebat pe analistul politic Dragoș Mateescu. Ce sînt Acordurile Abraham despre care vorbeşte preşedintele Donald Trump şi cum ar putea influenţa încheierea păcii semnarea lor de către statele invocate de liderul de la Casa Albă, între care Pakistan, Qatar, Turcia, Egipt, Iordania?Dragoș Mateescu: „(Acordurile Abraham) reprezintă o inițiativă a domnului Trump personal, din primul său mandat, concretizată cu două țări inițial, Emiratele Arabe Unite și Bahrain. Aceste acorduri sînt numite Abraham pentru că se adresează popoarelor cărții, popoarelor biblice, religiilor monoteiste. E un simbol, bineînțeles. Acordurile Abraham presupun recunoașterea Israelului, deschiderea de proiecte de colaborare care să includă Israelul și, în schimbul acestor lucruri, țările semnatare sînt incluse în aceste proiecte, în diferite moduri. În cazul Bahrainului și Emiratelor, ele se află pe traiectoria celui mai mare proiect care derivă din aceste acorduri, India-Middle East-Europe Economic Corridor, coridorul economic, logistic, digital, energetic, foarte complex, între India, două porturi din India, Orientul Mijlociu, prin portul Haifa, și Grecia.”Dar de ce încearcă Donald Trump să lege dosarul iranian de Acordurile Abraham? Nu se complică foarte mult procesul de vreme ce sînt implicate atîtea state, fiecare cu alte relații, fiecare cu alte interese? Dragoș Mateescu: „E un proiect de incluziune. Pentru mine este similar cu Comunitatea Cărbunelui și Oțelului care a fondat Uniunea Europeană. Ar putea duce la avantaje pentru țările implicate care să atragă o integrare regională. Bineînțeles, să integreze în primul rînd Israelul, dar cu avantaje pentru toate țările din regiune. Pentru că nu este vorba doar despre o legătură logistică care se treacă prin Emirate, Haifa și Pireu. Presupune și exploatarea resurselor energetice non-petroliere, fără gaze, fără fosili, respectiv solare, eoliene, din regiunea Peninsulei Arabice în general, prin Orientul Mijlociu. Să alimenteze Ciprul, să alimenteze Uniunea Europeană, care caută întotdeauna alternative. De ce nu Turcia, care, deocamdată, e foarte ostilă la toate aceste proiecte. Și, de ce nu, să integreze Iranul! Poate participa, poate profita, la fel ca și Egiptul. Egiptul n-a spus niciodată nu, Iordania n-a spus niciodată nu. De fapt, partea logistică trece prin Iordania. Și conexiunile digitale, care și ele sînt foarte importante.” E un proiect de incluziune. Dar include în vreun fel și chestiunea palestiniană acest mare proiect de incluziune?Dragoș Mateescu: „Arabia Saudită a fost gata să participe, fără nici o problemă, pînă a izbucnit nenorocirea din Gaza. Și condiționează participarea sa de rezolvarea problemei statalității palestiniene. Respectiv recunoașterea statalității independente a Palestinei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

O amplă manifestație antiguvernamentală a avut loc sîmbătă, în Serbia, la Belgrad. Organizațiile studențești au chemat cetățenii din toată țara să vină la protest, sub sloganul „Studenții cîștigă”. Evenimentul de sîmbătă a fost precedat de un an și jumătate de proteste declanșate în noiembrie 2024, după ce acoperișul gării din Novi Sad, proaspăt renovată, s-a prăbușit, omorînd 16 oameni. Protestatarii acuză de-atunci autoritățile de corupție. Care e istoricul protestelor în acest an și jumătate care s-a scurs din noiembrie 2024 pînă acum? Ce vor manifestanții să obțină? Se poate coagula o mișcare politică în urma acestor proteste care durează deja de un an și jumătate? Am întrebat-o pe Miruna Butnaru-Troncotă, prof. univ. la SNSPA, specialistă în zona Balcanilor. Miruna Butnaru-Troncotă: „Au fost proteste aproape permanente, e un fenomen civic mai puțin întîlnit pînă acum. Vorbim de un nucleu al studenților, de la mai multe specializări. Ei sînt primii care au ieșit, pentru o manifestație de doliu, inițial, și de condamnare a actelor de corupție, care s-a transformat apoi în proteste de masă. Asta înseamnă că li s-au alăturat sindicatele, fermierii și o parte a clasei de mijloc și, ceea ce a fost foarte important pentru studenți, profesorii din universități. Profesori care și-au pus în pericol uneori chiar locul de muncă, pentru că președintele Aleksandar Vucic a început o serie de acțiuni de intimidare a acestora, de desfacere a contractelor de muncă. Mulți au ajuns în justiție, iar unii și-au pierdut locul de muncă. Vorbim aici de profesorii care au sprijinit protestele deschis, nevrînd să mai intre la ore. E important de spus că studenții au blocat universitatea și aproape un an de zile nu s-au mai ținut cursurile. Sigur, apoi au apărut și niște contra-manifestații, cu alți studenți, pro-guvernamentali, care spuneau că dreptul lor la educație trebuie luat în considerare și să se revină la cursuri. Deci a fost foarte vizibilă polarizarea societății sîrbe. Societatea civilă fusese redusă la tăcere – asta ne arată cam toate studiile și toate sondajele de opinie privind libertatea presei și libertatea societății civile în Serbia. Regimul a devenit din ce în ce mai autocrat, fundațiile și organizațiile non-guvernamentale au un spațiu foarte mic de manifestare și atunci aceste proteste au devenit și spațiul de manifestare liberă a societății civile. Cercetători în științe politice care urmăresc atent au încercat să definească acest tip de protest ca fiind unul studențesc, non-partizan, pentru că ei nu sînt asociați cu nici un partid politic, sînt efectiv doar proteste anti-guvernamentale și care în acest moment au și o solicitare direct politică și anume alegeri anticipate. Dar pînă acum nu a existat o poziționare politică și nici o asociere. Studenții au refuzat să aibă un lider, nu există un lider al acestei mișcări, totul este împărțit între organizațiile studențești, tocmai pentru a nu fi atacați ca actor politic și au refuzat orice asociere cu un partid politic. Lucru care a atras și o serie de semne de întrebare sau animozități legate de ce va fi mai departe, de cum poţi s-o ții în proteste în continuu. Protestele obosesc  și mai departe ai nevoie, totuși, de legitimitate democratică, ai nevoie să intri în alegeri. Lucru care acum a devenit un subiect mult mai acut, fiind deja aproape o nouă rundă de alegeri. Următoarele alegeri sînt în 2027.”După catastrofa din 2024, premierul Serbiei și primarul din Novi Sad au demisionat. Dar protestele nu s-au oprit. De ce, ce vor manifestanții să obțină?Miruna Butnaru-Troncotă: „Da, iniţial, ei au cerut tragerea la răspundere a mai multor persoane pentru ceea ce am numi corupția generalizată, corupția la un nivel înalt, atît între cei care au făcut acele renovări de proastă calitate, cît și între instituțiile guvernamentale care au finanțat. În justiție, părinții victimelor nu și-au văzut dreptatea. Procesele stagnează. Şi trebuie spus că toți indicatorii democratici din ultimele luni, publicați de Bertelsmann Stiftung sau V-DEM, de la Institutul pentru Democrație, arată Serbia ca fiind, după Ungaria, la acel moment condusă de Orbán, statul cu coeficientul cel mai scăzut în ce priveşte calitatea democrației. Studenții reclamă deteriorarea instituțiilor democratice, ceea ce se traduce și în stagnarea în procesul de integrare europeană. Eu i-am cunoscut personal, anul trecut, am fost la un festival de film unde au fost invitați ca speakeri doi dintre ei. Am fost foarte impresionată, pe de-o parte, de oboseala lor, de faptul că deja spuneau că sînt epuizați de aceste proteste, dar, pe de altă parte, și de ceea ce simțeam că le dă totuși energie și anume gîndul la viitor. Ei spuneau ne dorim să rămînem în țară. Vedem că în celelalte state din Balcanii de Vest singura oportunitate pentru un tînăr să aibă o viață decentă și să beneficieze de meritocrație și de o viață care să nu-l condamne la a da mită în stînga și în dreapta este să plece din țară. Iar ei spuneau noi nu vrem să plecăm din țară, noi vrem să rămînem în Serbia, dar nu în această Serbie. Ne dorim o Serbie democrată. Şi unii din ei făceau comparația cu părinții lor. Părinții noștri, spuneau, au ieșit în stradă împotriva lui Milošević pentru a avea o Serbie europeană. Noi observăm că această Serbie europeană e tot mai departe dar ne-o dorim.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Scriitoarea Ayelet Tsabari a fost la București pentru lansarea romanului său „Cântece pentru cei cu inima frântă”, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Dumitru. Ayelet Tsabari este o scriitoare israeliano-canadiană. Bunicii ei au venit în Israel din Yemen. Autoarea reconstituie în această carte, pe fondul unei povești de familie, povestea comunității căreia îi aparține și despre care s-a scris prea puțin în literatură. Provenind dintr-o comunitate marginalizată, cea a evreilor yemeniți, Ayelet Tsabari știe foarte bine ce important este să dai voce acelora care nu sînt auziți. Totodată, istoria de familie din „Cântece pentru cei cu inima frântă” este îmbibată de istoria statului Israel, a conflictului arabo-israelian, a nedreptăților, violențelor și tragediilor care marchează acest spațiu. Am vorbit cu Ayelet Tsabari despre personajele sale, despre tradițiile evreilor yemeniți, păstrate doar de istoria orală, despre straturile politice ale cărții, precum și despre implicarea ei în acțiuni umanitare după 7 octombrie 2023. După atacul terorist al Hamas, a mers ca voluntară și făcut curat în casele devastate de teroriști, a participat la proteste față de războiul din Gaza și s-a implicat într-o rețea de sprijin care strînge fonduri pentru palestinienii din Gaza. Am înregistrat discuția noastră la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Interviul a fost tradus de Claudia Davidson-Novosivschei.Ayelet Tsabari: „Tind să cred că scrisul, în întregul său, este politic, chiar și atunci cînd nu are această intenție. În plus, romanul meu are mai multe straturi politice, chiar dacă nu am luat această decizie în mod conștient, ci a fost mai degrabă un impuls, o dorință foarte puternică de a scoate lucruri la suprafață. Pentru că m-am simțit la rîndul meu invizibilă: am terminat liceul știind foarte multe despre istoria evreilor așkenazi și mai nimic despre istoria comunității din care provin și despre istoria evreilor mizrahi. Iar astfel de goluri în cunoștințe pot să destabilizeze copiii, în viețile lor ulterioare, lucru care se vede prin intermediul personajelor Zohara și Yoni. Simt că această carte în sine este o modalitate de a adăuga la istorie. Desigur, romanul e ficțional, dar am făcut cercetare foarte serioasă pentru scrierea lui. Și am vrut să arăt altceva pornind de la întrebarea vocile cui contează, atîta vreme cît vocile femeilor din comunitatea evreicelor yemenite erau doar cele ale transmiterii orale, pentru că femeile respective erau analfabete. Și-atunci, vocea cui și povestea cui devine istorie și povestea cui rămîne doar o poveste?”Saida este obsedată de curățenie. Toată viața a făcut curat. În propria ei casă și în casele altora. A murit în timp ce făcea curat. Fiica ei, Zohara, fără să-și dorească, îi calcă pe urme. Exista, aflăm din carte, un puternic stereotip despre evreicele yemenite legat de această muncă, un stereotip care pune semnul egal între yemenită și menajeră. De ce? Ayelet Tsabari: „Eu însămi sînt a patra generație de menajere. Străbunica mea a ajuns în 1907 pe teritoriul a ceea ce azi este Israel, în perioada Imperiului Otoman, și a făcut curat în casele evreilor bogați. La fel a făcut și bunica mea, la fel a făcut și mama mea. Eu însămi am început să fac asta încă înainte de a merge la școală. (...) Cînd am știut că vreau să scriu despre evreicele yemenite, trebuia ca această poveste a femeilor care fac curat în casele altora și care sînt obsedate de curățenie să facă parte din roman, nu puteam să n-o includ. Dar există și aici mai multe straturi. E o experiență căreia Zohara încearcă să-i reziste, la fel cum am făcut și eu. Zohara, la fel ca mine, nu voia să devină bună la curățenie și totuși descoperă la un moment dat că este foarte bună la asta. Mama mea, la fel ca Saida, a rămas văduvă, cu șase copii, iar cînd nu mai ai control asupra vieții, curățenia este totuși o activitate care-ți dă sentimentul că ești în control. Cînd faci curat, ai și partea de meditație, în care poți fi singură cu gîndurile tale și poți să te confrunți mai ușor cu traumele, cu durerile și cu tristețile personale.”Zohara a fost o adolescentă rebelă, a refuzat tradițiile yemenite, a fugit de trecut, a plecat din Israel dar s-a întors și și-a regăsit trecutul, rădăcinile, strămoșii. Este aceasta și o carte despre construcția de sine, despre identitate?Ayelet Tsabari: „Absolut! Cred că tot ce scriu este despre identitate, despre a pleca și a reveni. Cam tot ce scriu se concentrează pe această temă: mai mult decît identitatea în sine, identitatea pe care o dobîndești plecînd și reîntorcîndu-te. Iar cînd mi se pune întrebarea cît de mult seamănă Zohara cu mine, spun mereu că exact în această componentă de plecare, abandon și apoi revenire sîntem asemănătoare. Și, dacă-mi citiți cartea de memorii, veți vedea că și acolo vorbesc despre această construcție a identității care se face prin mișcarea de a pleca și apoi a te întoarce.”Ce poate spune literatura în vremuri tulburi și tragice, cum sînt cele pe care le trăim? Ce putere are literatura în această lume?Ayelet Tsabari: „E o întrebare pe care mi-o pun și eu adesea. Și sînt zile cînd mă îndoiesc foarte tare că literatura mai are vreo putere. Dar, pe de altă parte, e în mine această nevoie de a scrie și, dincolo de nevoia mea de a scrie, mi se pare că, uneori, ceea ce scriu ajunge să rezoneze cu alți oameni, pe care poate să îi îndemne spre acțiune. De asemenea, mi se pare că e important să depunem mărturie. Și cam asta fac în ceea ce scriu: mă concentrez pe a depune mărturie și pe a da voce sau voci mai ales comunităților care, uneori nu au această voce, uneori nu reușesc să se exprime. Speranța că pot să-i fac pe alții să rezoneze cu ceea ce scriu, pentru ca aceștia, mai apoi, să acționeze printr-o empatie absolut necesară și faptul că, în același timp, depun mărturie – astea îmi aduc o oarecare alinare. Dar trebuie să-mi repet mie însămi mereu și mereu că e nevoie de aceste lucruri.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Potrivit unui nou proiect legislativ aflat în dezbatere parlamentară, organizațiile neguvernamentale vor fi obligate să publice identitatea donatorilor lor, persoane fizice care donează peste 5.000 de lei şi persoane juridice, indiferent de sumele donate. În caz contrar, organizațiile riscă suspendarea activităţii și, ulterior, dizolvarea. Peste 800 de organizații îi cer Parlamentului să respingă proiectul de lege, susținînd că măsura aceasta restrînge dreptul la liberă asociere și introduce sancțiuni disproporționate pentru sectorul neguvernamental. De asemenea, organizațiile amintesc că statul are deja instrumentele necesare pentru a verifica informațiile referitoare la finanțare și consideră noile obligații excesive. Am discutat despre acest proiect legislativ cu Ovidiu Voicu, de la de la Centrul pentru Inovare Publică.Ovidiu Voicu: „Această declarație pe care o propune noul proiect de lege ar fi a patra, care spune același lucru statului. În principiu, orice organizație înregistrează în contabilitate orice donație pe care o primește. Acum, cine nu înregistrează în contabilitate nici nu le declară, să-i excludem din start. Și dintotdeauna se face anual bilanțul, care cuprinde o serie de informații, nu complete. Dar, începînd cu 2025, au intrat și organizațiile neguvernamentale cu raportarea SAF-T – fişierul de control fiscal –, care este o raportare detaliată a tuturor tranzacțiilor pe care le face o entitate. Deci, toate donațiile primite sînt deja acolo. Mai mult, din 2024, se face și o declarație numită declarația de trezorerie, care cuprinde toate finanțările primite și care e de două feluri. Este simplificată, sub 100.000 de lei, mai complexă, peste 100.000 de lei. Toate lucrurile astea sînt în posesia ANAF. Și, de fapt, aici este cea mai mare enervare, dincolo de problemele fundamentale, de principiu cu acest proiect de lege: este extrem de enervant că niște parlamentari, care nu cunosc legislația, s-au gîndit că este bine să se mai facă încă o declarație. Ei bine, dacă statul dorește să fie transparent, să facă bine ca din cele pe care deja le facem către ANAF, să extragă ce dorește să publice, pentru că sînt acolo și să publice.”Ce ar trebui să facă statul în caz că există suspiciuni serioase legate de finanțare ilegală sau de influență politică prin intermediul unei organizații neguvernamentale? Ovidiu Voicu: „Culmea este că statul ar trebui să aplice legea. Noi avem de patru ani legislație de inspirație europeană privind spălarea banilor și combaterea terorismului. Și se aplică foarte strict, inclusiv organizațiilor neguvernamentale. Oricine lucrează ca persoană juridică, că e firmă, că e organizație neguvernamentală, știe de declararea beneficiarilor reali, de declararea sumelor care vin de la persoane expuse politic. Toate lucrurile astea se duc în niște servere la ANAF sau niște servere la Banca Centrală, la care au acces instituțiile de ordine, instituțiile care trebuie să urmărească traseul lor. În principiu, dacă apar suspiciuni că cineva încalcă legea, ar trebui să ia aceste date și să aplice legea. Și mai este o chestiune care este importantă și despre care vorbim mai rar, e vorba de acea zonă de influențare a deciziei politice, care este importantă. Acest proiect de lege o ratează cu totul, ca și multe altele. La Comisia Europeană, spre exemplu, există un registru de transparență, unde orice organizație, că este firmă, că este ONG, că este universitate, institut, care urmărește influențarea deciziei de către Parlament sau de către Comisie, trebuie să se înregistreze și să spună: fac advocacy sau lobby sau cum vrem să-i spunem și acolo dai mai multe informații, inclusiv despre cine te finanțează și cu ce sume. Lucrul ăsta este acceptabil în toată lumea, dar doar pentru acele organizații care au astfel de activități în mandat și în portofoliul de acțiune. Orice interes poate fi reprezentat, dar într-o formă organizată.”Există și alt aspect sensibil legat de publicarea numelor donatorilor unor organizații. Sînt, de pildă, asociații care se ocupă cu protecția victimelor violenței domestice sau ale traficului de persoane, asociații care activează pentru drepturile minorităților...Ovidiu Voicu: „Ţinta, în România, după părerea mea, sînt acele organizații care militează pentru cauzele nepopulare. Spre exemplu, pentru persoanele din minorități sexuale, pentru drepturile femeilor, pentru victimele violenței domestice, pentru victimele traficului de persoane. Pentru că aceste organizații sînt cele care își protejează de obicei donatorii. Organizații ca cea pe care o reprezint, dacă intrați pe site-ul nostru, spunem cu mîndrie cine ne sînt donatorii, pentru că arăți pe cine ai convins să te sprijine. În cazul organizațiilor care susţin cauze pentru care pot fi supuse unor presiuni, fie din partea unei majorități patriarhale, să-i spunem, mai dure, fie din partea unor zone de crimă organizată – gîndiți-vă la o organizație care are un adăpost pentru victimele traficului de persoane sau victimele violenței domestice –, vor fi sub presiune cei care ar sprijini astfel de organizații. Acolo este, de fapt, în opinia mea, miezul acestei reglementări.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, este în plin turneu în Europa. Marți a fost la Strasbourg, la Parlamentul European, unde a fost decorată cu Ordinul European de Merit, astăzi este în Țările de Jos și mîine, 21 mai, va ajunge în Republica Cehă. Maia Sandu a fost decorată ieri, în plenul Parlamentului European, cu Ordinul European de Merit, o distincţie instituită în 2025, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la Declaraţia Schuman, actul fondator al comunităţii europene. Ordinul a fost acordat, pentru prima oară anul acesta, personalităţilor care au contribuit la promovarea valorilor europene şi la consolidarea proiectului european. Între ele se numără: preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, fosta cancelară germană Angela Merkel, fostul lider al Solidarność și fostul președinte al Poloniei Lech Wałęsa. Ce reprezintă această distincţie primită de preşedinta Moldovei pentru Moldova? Care ar fi orizontul realist de timp pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană? L-am întrebat pe jurnalistul Vitalie Călugăreanu, corespondent Deutsche Welle în Republica Moldova.Vitalie Călugăreanu: „În 2018, 2019 chiar, puțini în Republica Moldova se gîndeau că Republica Moldova poate să ajungă în 2025, 2026 la această fază avansată a discuțiilor de aderare cu Uniunea Europeană. Să nu uităm că noi am ieșit dintr-o guvernare oligarhică, cleptocratică la Chișinău, dominată de Vladimir Plahotniuc, acum condamnat în Republica Moldova, care își permitea să anuleze alegeri. În Republica Moldova, în 2018, în Chișinău, a anulat alegerile locale. Republica Moldova era absolut izolată în momentul în care Maia Sandu a preluat conducerea acestei țări, tocmai din cauza faptului că acest oligarh preluase controlul asupra instituțiilor statului și şi le-a subordonat. Să ne amintim de acele trei rezoluții ale Parlamentului European, care condamnau derapajele din Republica Moldova. Toate finanțările proiectelor pe justiție erau blocate. Iată că, într-o perioadă destul de scurtă, Republica Moldova a putut să avanseze, tocmai datorită imaginii pe care o are președinta Maia Sandu și eforturilor pe care le-a făcut anume dumneaei în acest parcurs pe care îl are astăzi Republica Moldova. Noi sîntem mîndri de ceea ce vedem. Nu știu dacă s-a mai întîmplat sau dacă se va mai întîmpla vreodată ca Republica Moldova să fie aplaudată în picioare în Parlamentul European.”Președinta Maia Sandu a făcut apel la instituțiile europene să permită Republicii Moldova să înainteze pe drumul său european, dar ce șanse sînt pentru ca Moldova să înceapă negocierile de aderare?Vitalie Călugăreanu: „Maia Sandu a spus nu o dată că Republica Moldova nu are timp și a repetat asta ori de cîte ori a fost la o tribună internațională, pentru a transmite un semnal cancelariilor europene și Occidentului, în general. Noi ne facem temele în ceea ce privește integrarea europeană, dar și deschiderea Uniunii Europene ar trebui să fie un pic alta. E nevoie ca aceste proceduri birocratice să fie simplificate. Mai e și poziționarea Republicii Moldova la pachet cu Ucraina. Au fost acele probleme cu Ungaria care a blocat Ucraina și, prin ricoșeu, a blocat și Republica Moldova. Nu știm încă ce va face Ungaria de aici încolo. Așteptăm întîlnirea noii conduceri a Ungariei cu președintele Zelenski. Noi avem o fereastră de oportunitate tare scurtă. 2026 este anul în care Republica Moldova trebuie să înceapă neapărat negocierile de aderare cu Uniunea Europeană, pentru că în 2027 urmează să aibă loc alegeri în mai multe state, membre ale UE, inclusiv în Franța. Şi am văzut care sînt predispozițiile acolo și s-ar putea să apară noi blocaje. (...) 2030 este anul aderării, 2028 este anul semnării tratatului de aderare cu Uniunea Europeană. Și sînt calcule politice foarte clare. Este actualul mandat al Maiei Sandu și actualul mandat al partidului pe care l-a creat Maia Sandu. Nu cred că Republica Moldova după 2030 va mai avea un astfel de aranjament politic atît de favorabil în ceea ce priveşte aderarea sau opțiunea pro-europeană. De asta este important ca lucrurile să se întîmple în acest interval de timp, pînă în 2030. Semnanele pe care le-a dat Maia Sandu în sensul ăsta sînt foarte clare și am văzut că nu mai încearcă să ocolească lucrurile. Le spune destul de tranșant: dacă nu ne primiți pînă în 2030, noi o să mergem pe planul B. Iar planul B înseamnă unirea cu România, despre care tot vorbește președinta Maia Sandu, inclusiv în interviul de azi pentru Deutsche Welle.”Care este atmosfera în Republica Moldova, în ce măsură cetățenii susțin proiectul de aderare la UE?Vitalie Călugăreanu: „Noi am avut un referendum constituțional pe tema integrării europene a Republicii Moldova şi alegeri prezidențiale în 2024. Referendumul pro-european a fost cîștigat de forțele pro-europene. Alegerile prezidențiale au fost recîștigate de Maia Sandu. Iar în 2025 alegerile parlamentare au fost cîștigate de partidul PAS, pe care l-a creat Maia Sandu, un partid pro-prezidențial care are majoritate în actualul Parlament. Deci așa pot să vă răspund: există o majoritate de aproape 60% din cetățenii Republicii Moldova care își doresc integrarea în Uniunea Europeană. Dar asta nu înseamnă că propaganda rusească a încetat să mai lucreze. Am avut liniște 3 zile după alegerile parlamentare, cînd Rusia a mai pierdut o dată electoral în Republica Moldova. Era tare liniște în online. După care acest război propagandistic a fost reluat. În momentul acesta, din ce vedem în sondaje, partidele pro-ruse și falșii pro-europeni cîștigă teren. De asta ziceam că această situație politică pe care o avem, foarte convenabilă, trebuie valorificată la maximum, astfel încît să împingem cît de tare putem Republica Moldova în marea familie europeană, la adăpost. Pentru că integrarea în UE este pentru Republica Moldova un proiect existențial. Noi o altă umbrelă economică, politică și de securitate nu avem. De asta este atît de important pentru Republica Moldova să se pună la adăpost în acest interval de timp.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Mai multe asociații de creatori au făcut un apel către autorități pentru repunerea în dezbatere publică a Ordonanței de Urgență nr. 89/2025 și Ordinului ANAF nr. 59/2026, cu privire la obligația de înrolare în sistemul RO e-Factura a persoanelor fizice titulare de drepturi de autor. Înrolarea ar trebui să devină obligatorie de la 1 iunie. „La baza demersului nostru au stat numeroasele sesizări și îngrijorări exprimate de membrii comunității noastre profesionale” - se arată în apel.Luni, Ministerul Finanțelor a susținut un amendament, adoptat în Comisia de Buget-Finanțe din Camera Deputaților, prin care sînt exceptate de la obligația utilizării e-Factura persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor. Amendamentul urmează să fie supus la vot în plenul Camerei Deputaților. Invitatele noastre sînt Iulia Gorzo, de la Asociația Română a Traducătorilor Literari (ARTLIT), și Tudorița Șoldănescu, manager cultural, președinta Asociației Incubator de Scenarii Culturale. Am discutat cu ele despre ideea autorităților de a trata munca de creație ca pe o prestare de servicii sau activitate economică, despre îngrijorările provocate de directiva care ar trebui să intre în vigoare la 1 iunie, despre multiplele situații în care se găsesc persoanele care lucrează pe contracte de drepturi de autor, despre faptul că înrolarea în sistemul e-factura nu ar face decît să dubleze o muncă de declarare a veniturilor, precum și despre inițiativa Ministerului Finanțelor de a depune un amendament prin care titularii de drepturi de autor să fie exceptați de la înrolarea în sistemul RO e-factura. Iulia Gorzo: „Această ordonanță este greșită la nivel de principiu. Colegele mele care au ajutat la redactarea apelului au pus acolo și o hotărîre a Curții de Justiție a Uniunii Europene într-o speță în care exact asta s-a disputat: dacă drepturile de proprietate intelectuală pot fi echivalate cu prestări de servicii. Iar decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost că nu pot fi echivalate. Iar ca oamenii să înțeleagă: în această lume a noastră, toată lumea e taxată, să nu credem că autorii sînt niște boemi care nu-și plătesc taxele. Nu. Pe toate aceste contracte se plătesc taxe, totul este transparent.”Tudorița Șoldănescu: „Există o foarte mare neclaritate la nivelul celor care fac aceste legi cu privire la ce înseamnă acest contract de drepturi de autor, ce conține în sine dreptul de autor, ce înseamnă o operă. Atunci cînd faci un contract de drepturi de autor cu un artist vizual, care lucrează douăzeci de tablouri și le expune într-un spațiu expozițional, tablourile alea nu îmi revin mie pentru că eu i-am plătit acest drept de autor. Nu este nici ceva lipsit de concretețe, dar nu este nici ceva atît de concret încît să mi-l bag în buzunar. Este bunăvoința artistului ca lucrarea pe care a făcut-o să fie în spațiul meu timp de două săptămîni, ca un public larg să vină s-o vadă. De aceea dreptul de autor este atît de special și de aceea trebuie să aibă niște reglementări separate de cele care privesc vînzarea, comercializarea, veniturile fixe din activități comerciale. Este inefabil și trebuie să fie protejat. Cei care fac regulile nu înțeleg acest lucru. Nu-i nici o problemă dar întrebați-ne, că vă explicăm. (...) Gîndim împreună, găsim o soluție, reglementăm corect.”Ministerul Finanțelor a susținut luni un amendament, adoptat în Comisia de Buget-Finanțe din Camera Deputaților, prin care sîntexceptate de la obligația utilizării e-Factura persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor. Amendamentul urmează să fie supus la vot în plenul Camerei Deputaților. Ce șanse sînt să fie votat amendamentul în plenul Camerei Deputaților? Eventual pînă la 1 iunie, cînd ar inta în vigoare obligativitatea înrolării în sistemul e-factura?Iulia Gorzo: „Cred că sînt șanse bune. Urmărim, sîntem foarte atenți la ce se va întîmpla. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Mă bucur foarte mult că vocea atîtor oameni a fost importantă, de data asta. Iată că se poate. (...) Pentru mine a fost o lecție despre cum comunitatea noastră se poate mobiliza și poate schimba niște lucruri cînd este vizată.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, va face o vizită în China, în zilele de 19 și 20 mai, a anunțat Kremlinul, la foarte scurt timp după vizita președintelui Statelor Unire ale Americii, Donald Trump, la Beijing. Ce vrea să transmită Vladimir Putin prin această vizită, programată la doar cîteva zile de la vizita lui Donald Trump în China?Cum privește Uniunea Europeană aceste vizite la Beijing, a lui Donald Trump și cea anunțată a lui Vladimir Putin? L-am întrebat pe este Cătălin-Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).În 2022 Rusia și China au proclamat la unison o „prietenie fără limite”. Între timp, odată cu invazia ilegală din Ucraina, Rusia a devenit tot mai izolată, tot mai ruptă de restul lumii. Și tot mai dependentă de piețele din China. Și de sprijinul din partea Beijingului. Așa că am putea începe discuția noastră de la această relație: cum ar trebui s-o definim? Cît de „fără limite” mai este această prietenie?Cătălin-Gabriel Done: „Ea este fără limite pentru că, așa cum ați spus, Federația Rusă și Vladimir Putin sînt total dependenți de bunăvoința Beijingului. Dar este un lucru extrem de important în această vizită, pentru că ea vine în contrapartidă după vizita lui Donald Trump la Beijing, tocmai pentru a redefini spațiul sferelor de influență la nivel global. Vizita lui Donald Trump a deschis calea spre o triangulație a relațiilor internaționale, în care Statele Unite ale Americii nu mai sînt singurul hegemon, și par să recunoască acest lucru, și acceptă la masa discuțiilor, la masa greilor relațiilor internaționale, China și Federația Rusă. Interesant este faptul că acum Donald Trump îl recunoaște pe Xi Jinping ca partener egal de discuție, accentul nu mai cade exclusiv pe Federația Rusă ca principal competitor pentru America, ci se mută accentul spre China și în acest context această prietenie sino-rusă vine să ne demonstreze încă o dată importanța Chinei în sistemul de securitate global, în sistemul economic. Pentru că acum China devine punctul focal în jurul căruia pivotează cele două mari puteri nucleare, SUA și Rusia, și în acest context cred că vizita lui Putin va defini nu doar relația Rusiei cu China, ci va defini relația întregului sistem internațional cu China, pentru că ea va fundamenta o suprapunere de interese, o suprapunere de praguri limită în relațiile internaționale și totodată va dovedi capacitatea Chinei de a influența parcursul securității economice globale.”Ce vrea să transmită Vladimir Putin prin această vizită, programată la doar cîteva zile de la vizita lui Donald Trump în China?Cătălin-Gabriel Done: „Sigur că Vladimir Putin încearcă acum să demonstreze lumii întregi, probabil că va și reuși, că poate avea o discuție tête-à-tête, de la egal la egal, atît cu China cît și cu Statele Unite ale Americii și mai mult decît atît, ne demonstrează că acum sistemul internațional va fi împărțit în trei bucăți, în trei falii, extrem de fragile din punct de vedere al echilibrului, dar care vor redimensiona raporturile de securitate și vor defini viitorul secol de putere.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Andreea Răsuceanu a publicat recent romanul „Hemiptera”, la Editura Polirom. Un roman în care se împletesc două planuri narative: unul contemporan și celălalt de la începutul secolului al XIX-lea, de pe vremea domniei lui Caragea, marcată de ciuma care a ucis mare parte din populația Bucureștiului. Cele două epoci sînt legate prin poveștile personajelor, prin frica de moarte și sentimentul pregnant al sfîrșitului dar și prin poveștile locului: cartierul Balta Albă de azi. În locul care azi se cheamă așa a fost o groapă comună imensă unde au fost aruncate de-a valma cadavrele celor morți de ciumă. Peste ele se turna var și, cînd ploua mult, varul și apa formau o peliculă albă. Așa a ajuns cartierul de azi să se numească Balta Albă. Protagoniștii din prezent, naratoarea și iubitul ei, locuiesc în acest cartier și acolo au locuit și în copilărie. Iar poveștile din trecut au în prim-plan cîteva figuri din epoca lui Caragea, pe domnitor însuși, dar și o femeie doctoră, o medica, Venețiana, și o femeie cioclu. Am vorbit cu Andreea Răsuceanu despre noul ei roman, despre personajele și lumile în care trăiesc și despre titlul misterios al cărții.Andreea Răsuceanu: „Trecutul nu e mort, ci e insinuat și continuă să trăiască în prezent, în forme mult mai spectaculoase și mai vizibile decît ne-am gîndi, poate. (...) Am pornit de la ideea Apocalipsei, care e o obsesie contemporană, și de la revelația că, tot așteptînd un moment, un eveniment, de fapt ratăm chiar sensurile acestui sfîrșit continuu. Ăsta e un sens major al cărții. Al doilea ar fi că întotdeauna s-a trăit cu un maximum de implicare și de atenție ideea sfîrșitului, cu atît mai mult în secolul al XIX-lea, pe care mi l-am ales eu, în perioada de după ciuma lui Caragea, cînd evident că sentimentul sfîrșitului era ceva inevitabil, îl trăiai în mod cotidian, avînd în vedere că murise o parte atît de mare din populația Bucureștiului și nu numai. Apoi oamenii îl trăiau într-o perioadă atît de instabilă, cum a fost cea a regimurilor fanariote. Și atunci mi-am dat seama că de fapt sfîrșitul lumii este o stare continuă a ei și nu un moment. Și m-am gîndit cum aș putea să spun cel mai bine lucrul ăsta.”Ți-ai propus din start să scrii despre trecut, să faci incursiuni în memorie, în memoria ta, în memoria colectivă?Andreea Răsuceanu: „E clar că asta e una dintre obsesiile și temele mele predilecte dar nu, nu a fost ceva programatic, nu m-am gîndit la carte ca la o reconstituire nici a istoriei mele personale, nici a istoriei cartierului neapărat. Am vrut să scriu despre altceva. Am vrut să fac și o poveste de dragoste care se petrece în contextul nevoii de recuperare a trecutului. Dar cred că mesajul de profunzime, mesajul care aș vrea să ajungă la cititor este legat de obsesia recuperării trecutului dar și de întrebarea cît și ce anume poți recupera din trecut, ce merită păstrat și de ce anume merită să te eliberezi?”Cicadele, aceste insecte din ordinul Hemiptera, se aud pe parcursul întregii povești. Aceste insecte trăiesc ani de zile sub pămînt iar cînd ies și cîntă, supraviețuiesc la suprafață doar cîteva săptămîni. Cum ai ajuns să folosești acest simbol puternic, să împînzești cartea de cicade?Andreea Răsuceanu: „Am ajuns prin Platon, prin Phaidros și prin povestea cicadelor. Legenda spune că atunci cînd s-au născut muzele, unii oameni au continuat să cînte și să danseze pînă la epuizare, uitînd să se mai hrănească și au murit pur și simplu în beția asta a artei. Și-atunci muzele au ales să-i transforme în cicade, adică niște insecte care trăiesc aproape fără hrană. De fapt, nu e chiar așa. Trăiesc din seva copacilor. Mi-a plăcut foarte mult ideea asta. Mi-am dat seama cît de bine se potrivește metafora cicadei pentru cartea mea, în toate sensurile posibile.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Palatul Cotroceni a găzduit miercuri Summitul Formatului București 9 (B9) și al Țărilor Nordice, co-prezidat de președintele României, Nicușor Dan, și de președintele Poloniei, Karol Nawrocki. „Delivering More for Transatlantic Security” („Mai mult pentru securitatea transatlantică”) a fost tema întîlnirii. La finalul evenimentului s-a accentuat ideea colaborării strînse a aliaților cu SUA în cadrul NATO, s-a reiterat ideea că Federația Rusă este cea mai importantă amenințare la adresa Alianței Atlanticului de Nord şi ţările participante au convenit să susțină la summitul NATO de la Ankara, din iulie, conceptul NATO 3.0. Despre toate acestea am vorbit cu analistul de politică internațională Robert Lupițu, redactor-șef al platformei „Calea europeană”.La finalul summitului B9 și Țările Nordice s-a insistat pe ideea că Federația Rusă este cea mai importantă amenințare la adresa alianței. Ce rol are acest tip de declarație?Robert Lupițu: „Sigur, par cuvinte aruncate pe un document, însă dacă ne-am găsi în situația, puțin probabilă, ca la un summit aliat ulterior să nu mai vedem Rusia încadrată astfel, de fapt atunci ne-am da seama ce înseamnă a continua să numești Rusia o amenințare, pentru că în primul rînd este. Ea poate fi diluată în percepția publică pentru că tot timpul vedem lideri politici și documente oficiale care spun că Rusia este o amenințare, dar dacă cumva nu am mai spune asta, atunci cineva ar putea deduce că nu mai este. Şi nu este cazul, pentru că vedem instrumentarul de război clasic militar pe care îl poartă împotriva Ucrainei și de război hibrid cognitiv pe care îl poartă împotriva societăților sau infrastructurilor noastre.”Țările participante la summitul B9 și Țările Nordice au convenit să susțină la summitul NATO de la Ankara, din iulie, conceptul NATO 3.0. Despre ce este vorba?Robert Lupițu: „În momentul în care am încheiat relatările de la summitul de ieri, am mers pe formula că NATO 3.0 a intrat în dispozitivul strategic al alianţei la București – folosind o terminologie militar-geopolitică. Conceptul NATO 3.0 a luat naștere în luna februarie la reuniunea miniştrilor apărării din NATO de la Bruxelles, cînd Statele Unite au fost reprezentate de subsecretarul de stat al Pentagonului, al departamentului de război sau al apărării, Elbridge Colby, care este supranumit și artizanul strategiei naționale de apărare. Acolo el a prezentat conceptul de NATO 3.0. Practic, el a împărțit NATO în trei perioade. Perioada de NATO 1.0 care a existat de la momentul înființării, din 1949, pînă la finalul Războiului Rece. Conceptul de NATO 2.0 și anume redefinirea Alianţei și tot ce a urmat cu extinderile ulterioare. Şi NATO 3.0, în care ne-am afla acum sau urmează să ne aflăm, care se referă la faptul că Uniunea Europeană și Europa per ansamblu, aliații europeni trebuie să fie în măsură să asigure securitatea convențională a continentului, adică acea securitate specifică apărării convenționale de tip terestru, aerian și maritim, în timp ce Statele Unite vor rămîne implicate inclusiv din perspectivă neconvențională, adică descurajare strategică nucleară. Aceea a fost propunerea de la acel moment a Statelor Unite, care acum este preluată de către aliații de pe flancul estic, urmînd să fie propusă pentru summit-ul NATO de la Ankara.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Donald Trump se află într-o vizită de stat în China, în perioada 13-15 mai, eveniment considerat una dintre cele mai importante întîlniri diplomatice ale anului, în contextul unor tensiuni mai vechi între cele două țări. Este prima vizită de stat a unui președinte american în China în ultimii aproape zece ani. În 2017, tot Donald Trump a fost cel care a vizitat China, al cărei președinte era tot Xi Jinping. Pe agenda discuțiilor se află teme precum: relațiile comerciale, tehnologia de top, situația Taiwanului, războiul împotriva Iranului. Care este miza acestei întîlniri? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională, cercetător la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich. Xi Jinping îl primește pe Donald Trump cu toate onorurile unei vizite de stat.Este cumva aici și o victorie de imagine pentru liderul chinez? În ciuda ostilităților, în ciuda tensiunilor, cum va fi folosită această imagine a lui Donald Trump în vizită de către propaganda chineză?Marius Ghincea: „Propaganda chineză va folosi această vizită și negocierile dintre partea americană și partea chineză pentru a semnaliza încă o dată, în special propriei populații, dar și celorlalte state ale lumii, faptul că China este acum un actor de egală importanță și valoare cu SUA, la nivel mondial şi SUA, prin această vizită și agrearea de a negocia teme de substanță, recunosc, practic, statutul aproape egal al Chinei cu SUA, la nivel mondial. Dar este important de notat că poate fi interpretată și ca un fel de vizită pentru a încheia un acord de pace. Anul trecut, odată cu venirea înapoi la Casa Albă a lui Donald Trump, am avut ceea ce putem foarte bine considera un război comercial, în care Donald Trump a folosit mecanisme de tipul taxelor vamale și alte măsuri comerciale, inclusiv interzicerea exporturilor de cipuri sau tehnologie americană, pentru a pune presiune pe China și a constrînge autoritățile de la Beijing să se conformeze preferințelor politice și economice ale Washingtonului. Și în acel război comercial, din nefericire pentru partea americană, China a avut cîștig de cauză, pentru că s-a putut folosi foarte inteligent de avantajele oferite de controlul majorității resurselor de pămînturi rare, de care depinde, de altfel, întreaga tehnologie globală, pentru a pune la pămînt și a opri această lovitură, aceste atacuri lansate de către partea americană împotriva părții chineze. Și anul trecut, domnul Rubio, împreună cu reprezentanții guvernului chinez, au ajuns la un armistiţiu. Iar acum, în negocierile de zilele acestea, se intenționează încheierea unui acord de pace comercială și politică, pentru a stabili niște linii roșii și niște direcții viitoare pentru relațiile dintre cele două capitale.”Ce impact credeți că va avea această discuție pentru restul lumii?Marius Ghincea: „Impactul poate să fie istoric, nu știm exact care sînt termenii și condițiile care vor fi negociate, nu știm dacă se va ajunge la niște concluzii care să rămînă bătute în cuie, dar orice întîlnire între două mari puteri, mai ales după o perioadă de conflict comercial și politic atît de intens, poate să aibă consecințe istorice pentru situația din diferite regiuni ale lumii, inclusiv din Europa, din Orientul Mijlociu, din Asia. Implicațiile cele mai importante vor fi cele legate de relaţiile comerciale și economice. Pentru că, în contextul conflictului comercial dintre China și SUA, țările din jur, în special din Asia de Sud-Est și de Sud, au beneficiat semnificativ, pentru că unele companii americane au încercat să-și redirecționeze producția din China către țări din Asia de Sud sau de Sud-Est, care nu erau ținta predilectă a administrației Trump sau care nu erau afectate de taxe vamale la fel de ridicate precum cele impuse părții chineze.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Următorul Sommet al Francofoniei va avea loc în noiembrie, în Cambodgia. Iar România va avea, pentru prima dată, un candidat pentru funcția de secretar general al Francofoniei. Fost comisar european, fost prim-ministru și eurodeputat, Dacian Cioloș are o veche și trainică legătură cu limba franceză și cu Franța. L-am invitat să vorbim despre candidatura sa la funcția de secretar general al Francofoniei, despre semnificaţia prezenţei României în cadrul acestei organizaţii şi relevanţa Francofoniei în contexul lumii de azi, marcate de războaie şi tensiuni.Într-o lume în care organizațiile internaționale, tratatele și mecanismele multilaterale par tot mai fragile, ce relevanță mai poate avea Organizația Internațională a Francofoniei?Înseamnă o limbă comună – și e ceea ce o diferențiază față de alte organizații internaționale. Faptul că există această platformă de limbă, cultură, educație. Franceza, față de limba engleză, e mai degrabă o limbă punte, care nu își propune să înlocuiască limbile locale sau limbile naționale și să universalizeze comunicarea printr-o singură limbă. (...) Statele membre se simt reprezentate de această organizație, în zona Africii, mai ales, dar și în Asia și în Oceania. Secretarul general al acestei organizații joacă de foarte multe ori rolul de mediator atunci cînd apar conflicte, cînd apar tensiuni în anumite regiuni. Și de asta e o organizație care are perspective pentru că spre deosebire de ONU sau de alte mari organizații internaționale care se formalizează foarte mult, unde se negociază foarte mult texte, rezoluții, declarații care apoi sînt mai puțin respectate, aici, în Francofonie, contactele – pentru că are și o dimensiune politică, are și o dimensiune practică, de finanțări de proiecte –, contactele între statele membre sînt mai frecvente și mai consistente.  Ce ar însemna, concret, pentru România, obținerea, prin candidatura dumneavoastră, a funcției de secretar general al Francofoniei? Ar însemna, în primul rînd, prezența unui român în fruntea unei organizații internaționale. Nu știu dacă România a mai avut, cel puțin în istoria recentă, un secretar general al unei organizații internaționale. A avut secretar general adjunct la NATO, prin domnul Mircea Geoană. Are reprezentare periodică la ONU, dar un mandat întreg la conducerea unei organizații internaționale nu știu să fi avut. Deci ar fi, în primul rînd, o relevanță diplomatică pentru România, ar fi o victorie a diplomației române. Pentru că eu sînt candidatul statului român, nu candidez pe persoană fizică. Apoi, din această poziție, aș putea facilita prezența și relevanța României în anumite zone unde, altfel, România ar fi mai puțin prezentă. Şi sînt zone cu potențial de creștere economică importantă, zone geostrategice importante. Mă refer aici la Africa, Asia, relația cu Canada – care, de cînd a început disputa cu Statele Unite și de cînd Organizația Națiunilor Unite slăbește în relevanță, se uită tot mai mult la alte mijloace și pîrghii de conectare cu zone relevante din lume. În Africa creșterea economică e de la 4 puncte procentuale în sus. Sînt foarte multe țări cu resurse minerale esențiale și determinante pentru noile tehnologii digitale. Pe tot ce înseamnă chestiuni legate de securitate alimentară și agricultură, care iarăși sînt domenii securitare cheie și strategice în lume, la fel, relația dintre Europa și Africa e una importantă.Aici aveți un background important.Da, sigur. E unul din atuurile pe care le am în această candidatură – faptul că e un domeniu important pentru multe țări din Francofonie și un domeniu pe care s-a lucrat destul de puțin pînă acum în cadrul Organizației Internaționale a Francofoniei sau rețelei Francofoniei.Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Franța a adoptat o lege prin care se simplifică procedura de restituire către țările din care provin a operelor de artă şi artefactelor furate în timpul perioadei coloniale. Ce prevede noua lege? Cum se va aplica ea? Cum se raportează alte foste puteri coloniale la operele de artă aduse din colonii? L-am întrebat pe Dragoș Neamu, expert muzeal. Președintele Franței, Emmanuel Macron, s-a angajat în 2017 că va restitui patrimoniul african deținut de muzeele franceze.Dragoș Neamu: „Aceasta a fost o promisiune al lui Macron făcută în Ouagadougou, în Burkina Faso, într-o vizită istorică. Şi-a luat acest angajament în fața unor studenți africani din Burkina Faso. Ţările africane au folosit acest prilej și aproape în orice expoziție pe care o organizat-o, inclusiv în Belgia, mi-aduc aminte, în urmă cu doi ani, au ținut morțiș să insereze acest citat în așa fel încît să pună o presiune subtilă asupra președintelui pentru a nu-și uita promisiunea. Această lege, de fapt, este un fel de modificare a codului patrimoniului. Franța, după cum știți, are un cod al patrimoniului, care a încercat să ne inspire și pe noi. Scoaterea din domeniul public se poate efectua în acest moment în așa fel încît să permită o restituire mult mai facilă a bunurilor culturale către un stat care a fost privat în mod ilegal, prin abuzuri, jafuri, intervenții militare, de bunuri diverse care fac parte din patrimoniul său.”Franța condiționează adesea returnarea obiectelor de existența unor spații la standarde muzeale occidentale în țările de origine. Este aceasta o preocupare legitimă pentru conservarea patrimoniului universal sau este o formă de amînare a retrocedării?Dragoș Neamu: „Eu cred că este și, și. Este o preocupare legitimă pentru că, totuși, în ciuda faptului că aceste bunuri aparțin statelor care, iată, deja s-au mobilizat să facă cererea de retrocedare – mai ales Algeria, Mali, Coasta de Fildeș –, este normal ca ele să fie găzuite și acomodate în spații optime, pentru că altfel s-ar distruge iremediabil. Or, noi știm foarte bine ce drame va crea această restituire în rîndul multor muzeografi francezi, pentru că mulți dintre ei se identifică cu aceste obiecte, și-au dat doctorate, s-au specializat o viață întreagă pe aceste obiecte, care au devenit parte organică din sufletul lor. Și-atunci, cu siguranță, măcar pun aceste condiții, care, pînă la urmă, în termeni muzeografici, sînt cît se poate de legitime. Pe de altă parte, eu cred că aceste comisii care trebuie să decidă în ce măsură respectivele obiecte au fost, într-un final demonstrat factual, deposedate într-un mod ilicit, cred că ele vor încerca să saboteze puțin aceste demersuri. O sabotare subtilă, dacă vreți. Cu siguranță, muzeografii vor fi foarte, foarte greu de convins pe fiecare dosar în parte, apropo de retrocedare. Vor încerca să pună foarte multe întrebări, probabil să ridice foarte multe ziduri. Aici mă aștept să existe o zonă de controversă și de conflict. Cred că, totuși, în ciuda acestui cadru legal, care, oricum, este o etapă în plus necesară, cred că se vor crea foarte multe probleme. Mă aștept să se întîmple asta gîndindu-mă inclusiv la reacția muzeografilor britanici, care nici nu concept să existe o astfel de lege în Anglia.”Apasă PLAY pentru a asculta interivul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Laura Câlțea este o cititoare de cursă lungă, după cum se recomandă ea însăși. Dar nu ține pentru ea ce citește, ci împărtășește cu alții. Mulți alții. A reușit să construiască o comunitate de peste 12.000 de cititori, membri în Clubul cititoarelor și cititorilor de cursă lungă. Și, în prezent lucrează la o aplicație dedicată organizării lecturilor personale, BIBLIOFIL. Totul a început cu un blog, acum 12 ani.Laura Câlțea: „Avem două cluburi de carte lunar. Unul, în fiecare ultima zi de vineri a lunii, unde votăm cartea lunii, iar cel care propune cartea cîștigătoare este și moderatorul clubului. La ora 10, moderatorul pune o postare în care își spune părerea despre carte, iar în comentarii stăm și spunem toată ziua ce ne-a plăcut și ce nu ne-a plăcut. Se comentează foarte mult la cluburile astea. Iar cel de-al doilea club este o provocare pe care am inițiat-o la începutul anului, i-am zis „Un an de lecturi. Literatură clasică europeană.” Am propus 12 cărți, începînd cu „Odiseea” și terminînd cu „Toba de tinichea” a lui Günter Grass. În fiecare vineri de la mijlocul lunii, pun o postare mai lungă, în care nu comentez neapărat cartea, ci în care fac un context literar la cărții respective. La „Odiseea” vorbesc despre faptul că inițial nu era o carte, era o povestire orală, pe care oamenii o ascultau. Adică încerc să dau un context literar cărților, pentru că în grup sînt foarte mulți cititori care nu sînt absolvenți de filologie sau de științe umaniste și care de multe ori mi-au spus că ar vrea să știe mai multe. (...) Eu personal aveam nevoie să trec din nou prin literatura clasică și pentru mine chiar a fost și este în continuare un exercițiu terapeutic. Pentru că mă ajută să-mi dau seama de ce îmi place atît de mult să citesc și de ce literatura ne poate ajuta să trăim mai bine, să înțelegem lumea mai bine.” De ce să mai citim în lumea asta atît de tensionată și agitată?Laura Câlțea: „Nu pot să garantez că cititul te va ajuta să te simți mai în siguranță în lumea asta. Pe mine m-a ajutat. Anul trecut am stat într-o anxietate pe care cred că nici în pandemie n-am trăit-o așa de acut cum am trăit toate știrile și toate evenimentele politice de la noi și de prin altă parte. Și tot ce aveam în minte să fac mi se părea că este inutil pentru că totul era de cursă lungă. Și atunci am decis să renunț la teama de a face ceva și am pornit două proiecte de cursă lungă. Proiectul cu un an de lecturi și aplicația. Pe mine mă ajută și sînt și alți oameni pe care îi ajută. Este științific dovedit că noi așa gîndim, creierul nostru este făcut să gîndească în povești. Poveștile ne calmează, ne ajută să înțelegem lumea. Jonathan Gottschall în „Animalul povestitor” spune că poveștile sînt pentru creierul nostru simulator pentru viață.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Europa aniversează în 8 mai Ziua Victoriei, capitularea necondiționată a Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. În 9 mai este Ziua Europei. Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, propunea în 9 mai 1950 o formă de organizare și cooperare prin care să se înlăture definitiv posibilitatea izbucnirii unui nou război între statele europene. Astfel s-a născut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea Uniunii Europene de astăzi. Ce mai înseamnă aceste zile în contextul turbulențelor pe care le traversează Uniunea Europeană și relația transatlantică? Mai este Uniunea Europeană un model politic pentru restul lumii? L-am întrebat pe Rufin Zamfir, analist de politică internațională. Cum sărbătorim în Europa ziua de 8 mai, Ziua Victoriei, în actualul context internațional?Rufin Zamfir: „În actualul context internațional, ziua de 8 Mai capătă o importanță mai mare decît a avut pînă acum. Nu este vorba doar despre dimensiunea istorică, nu ne uităm doar către trecut - înfrîngerea regimului nazist și victoria Aliaților în cel de-Al Doilea Război Mondial -, dar, mai ales în contextul actual, în care avem un război pe teritoriul european, ziua de 8 mai ne reamintește cît de importantă este coeziunea. Ziua de 8 Mai simbolizează și a simbolizat întotdeauna în Europa nu o victorie a unui imperiu asupra unui alt imperiu, ci înfrîngerea unui regim opresiv, victoria în lupta pentru libertate, suveranitate și democrație, împotriva unor forțe care își propuseseră pentru Europa un alt parcurs istoric.”Privită dintr-o perspectivă strict instituțională, Uniunea Europeană este plină de contradicții, nu reușește să stabilească o direcție comună, nu mai reușește să atingă unanimități atunci cînd are nevoie de o decizie rapidă, e marcată de anumite probleme economice, de conflicte interne, alimentate, printre altele, și de atitudinea Statelor Unite ale Americii. Mai este Uniunea Europeană un model politic pentru restul lumii?Rufin Zamfir: „Eu aș răspunde cu un da ferm. Și nu doar pentru că nu avem un alt model pe care să îl propunem în locul Uniunii Europene, ci pentru că toate principiile pe care UE a fost clădită sînt la fel de valide și astăzi și pot asigura securitate și stabilitate, nu doar economică, dar și strategică, pentru membrii ei. Firește, este nevoie de o primenire, este nevoie de o analiză asupra proceselor în interiorul UE. Pe subiecte unde unanimitatea era tradițională, acum nu mai avem unanimitate și nici nu întrevedem cum s-ar mai putea ea obține în viitor. Probabil aceste procese trebuie revizuite astfel încît soluția să fie găsită într-o altă zonă decît unanimitatea. (...) Da, există o sumă de procese care generează frustrare în interiorul UE. Există acest mastodont birocratic greoi. Dar în momentul ăsta, procesul birocratic asigură rezolvarea conflictelor dintre statele membre ale UE la masa negocierilor și nu pe linia frontului.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Rusia a anunțat un armistițiu în 8 și 9 mai, cu ocazia ceremoniilor organizate pentru a marca 81 de ani de la victoria Uniunii Sovietice împotriva Germaniei naziste. Și a amenințat că va ataca masiv cu rachete centrul Kievului dacă Ucraina nu va respecta încetarea focului. În replică, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a anunțat un armistițiu nelimitat începînd cu noaptea de 5 spre 6 mai, moment din care Ucraina va acționa simetric. Rusia nu a respectat propunerea lui Zelenski de încetare a focului și a atacat Ucraina pe parcursul nopții și în această dimineață. Cît de importantă este pentru Vladimir Putin dimensiunea simbolică a zilei de 9 mai? Ce va face Ucraina în zilele de 8 și 9 mai, după ce Rusia nu a respectat armistițiul propus de președintele Zelenski? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională, gazda emisiunii „Fake News Alert” de la TVR Moldova. Mihai Isac: „Este adevărat, Federația Rusă a răspuns în forță ofertei venite din partea Kievului. Ne putem aștepta ca Ucraina să îşi respecte cuvîntul dat și să răspundă în mod similar acțiunilor Federației Ruse. Este greu de crezut că Ucraina va ataca în forță Moscova, chiar dacă acolo va avea loc o paradă a forțelor armate ruse, inclusiv a unor unități care au luat parte la invazia militară ilegală din Ucraina. Şi este de așteptat ca și Federația Rusă să desfășoare forțe suplimentare de apărare anti-aeriană și a unor unități care folosesc contramăsuri electronice împotriva dronelor, pentru a perturba orice demers ucrainean de a ataca această paradă. Rămîne de văzut dacă atacurile rusești vor continua în perioada următoare, dar Ucraina nu și-ar permite să atace în mod direct această manifestare masivă de la Moscova, fără să aibă acordul tacit al statelor partenere, inclusiv al Statelor Unite.”Cît de importantă este pentru Vladimir Putin dimensiunea simbolică a zilei de 9 mai?Mihai Isac: „9 mai reprezintă unul dintre miturile fondatoare ale noi Rusii conduse de Vladimir Putin. (...) Vladimir Putin încearcă, prin crearea acestei imagini de invincibilitate a datei de 9 mai, să pună semnul egal între războiul împotriva Germaniei naziste și războiul dus împotriva Ucrainei.”Vedeți posibilă o întîlnire între Volodimir Zelenski și Vladimir Putin în viitorul apropiat?Mihai Isac: „Este greu de crezut că în acest moment există o deschidere din partea Federației Ruse. Vedem că administrația de la Kremlin implementează cu foarte mare succes tactici de război diplomatic, tactici diplomatice hibride, pentru a încerca să amîne sine die orice întîlnire dintre Putin și Zelenski. Președintele Zelenski și-a manifestat deschiderea în mod repetat pentru a se întîlni cu Vladimir Putin, în timpul unei recente vizite pe care președintele Zelenski a efectuat-o în Azerbaidjan, acesta a propus Baku ca loc de întîlnire dintre ei doi. A menționat de asemenea Turcia.  Președintele Zelenski este pregătit să se întîlnească cu Vladimir Putin și pentru a răspunde presiunilor venite din partea administrației Trump. În acest moment, președintele Zelenski este pregătit să accepte o parte dintre solicitările venite din partea administrației Trump, inclusiv organizarea de alegeri anticipate, în anumite condiții. Iar întîlnirea cu Vladimir Putin ar fi pentru președintele Zelenski un prilej pentru a demonstra întregii lumi, dar și populației din Ucraina că Vladimir Putin nu ar urmări, de fapt, încheierea acestui război. (...) Orice prelungire a războiului este, de facto, în favoarea Federației Ruse.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

La nivel global, libertatea presei se află la cel mai scăzut nivel din ultimii 25 de ani, arată „Indexul anual al libertății presei”, publicat de organizația Reporteri fără Frontiere (Reporters sans Frontières - RSF). România a urcat, față de anul precedent, 6 poziții în clasament, ajungînd pe locul 49. Care sînt cauzele declinului libertății presei la nivel mondial? Ce se întîmplă cu presa din România? L-am întrebat pe Răzvan Martin, de la ActiveWatch.Peste jumătate din țările lumii se încadrează acum în categoriile „dificile” sau „foarte grave” privind libertatea presei. Cum am ajuns aici? Răzvan Martin: „Cred că e un context politic internațional determinant în situația cu care ne confruntăm. Avem trei conflicte deschise, trei războaie. Mă refer la războiul din Ucraina, la războiul din Gaza și la războiul din Golf, din Iran și statele din zona Golfului. Avem, pe lîngă asta, un val de autoritarism, sau putem să-i spunem, soft, în Europa, iliberalism, cu regimuri care, în ultimii 10-15 ani, au ajuns la putere și şi-au consolidat puterea politică, inclusiv printr-un control asupra informației publice, implicit asupra presei, control care s-a exercitat prin instrumente legislative, de cele mai multe ori, dar și prin controlul entităților media, prin intermediul proprietarilor acestora. (...) Problemele mari, din punctul meu de vedere, sînt că state repere ale democrației și ale libertății presei se află într-un declin vizibil dramatic și mă refer în primul rînd la Statele Unite ale Americii, care stă mult, mult mai prost decît România în clasament.”Care ar fi justa măsură între preocuparea legitimă față de combaterea informațiilor false și controlul excesiv asupra mass media?Răzvan Martin: „Greu de găsit. Este Sfîntul Graal acesta. Avem discuția asta inclusiv la noi în organizație și cu partenerii noștri aproape zilnic. Nu știu nici eu care este răspunsul. Important e că sănătatea spațiului informațional public este esențială pentru sănătatea democrației. Şi spațiul informațional este, de 10-15 ani, profund viciat și atacat de forțe, de entități al căror scop este slăbirea mecanismelor democratice și a instituțiilor democratice din țările noastre. Ei se folosesc de drepturi universal valabile și aici apare conflictul în care entități media, cetățeni, jurnaliști cu sau fără ghilimele se folosesc de acest drept de cel mai multe o cu rea credință pentru a ataca persoane, organizații, instituții, pentru a destabiliza state. Ideea e cum te aperi tu, ca societate, sau ca stat în fața acestor atacuri fără să afectezi drepturi și libertăți fundamentale. Există riscuri în orice fel de abordare. Protecţia sănătăţii spațiului public e la fel de importantă ca protejarea libertății de exprimare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Gala Premiilor Radio România Cultural, ajunsă la a 25-a ediție, are loc în 4 mai, de la ora 19.00, pe scena Sălii Radio. Se vor acorda premii la opt categorii și patru premii speciale. Publicul va asista totodată la un concert extraordinar susținut de Bogdan Mihai Simion și Lăutarii de Mătase. Totul va fi transmis în direct, onair și online, la Radio România Cultural. Cum arată acest eveniment, care împlinește un sfert de veac? În ce măsură nominalizările la premiile Radio România Cultural sînt și o oglindă a postului? Radio România Cultural își asumă și o misiune educativă? L-am întrebat pe Radu Croitoru, managerul postului Radio România Cultural. Radu Croitoru: „Gala asta a început în urmă cu 25 de ani, undeva în foaierul Sălii Radio, aici la noi, în Berthelot, cu niște premii timide, care erau date unor oameni din zona culturală. Primeau niște produse, detergent, nu mai știu ce primeau la vremea respectivă. Da, gala a evoluat din toate punctele de vedere, a evoluat din punct de vedere artistic, dar a evoluat mai ales din punctul de vedere al impactului pe care îl au aceste premii în piața culturală românească. Aceste premii sînt așteptate, aceste premii sînt rîvnite.”În contextul în care cultura este mereu subfinanțată și accesul la cultură nu este garantat peste tot în aceeași măsură, care este rolul unui post precum Radio România Cultural, în ceea ce privește nu doar promovarea culturii, ci difuzarea producțiilor culturale?Radu Croitoru: „Noi nu trebuie să le spunem oamenilor să citească „Maestrul și Margareta”. Cred că am depășit stadiul ăsta. Noi trebuie să le explicăm oamenilor de la ce înseamnă Strîmtoarea Ormuz, pînă la a fi alături de instituții de cultură care au probleme din cauza finanțării, din cauza acțiunilor politice. Cultura nu mai are doar un rol informativ, educativ. Ea este deja un actor în dezvoltarea societății românești, un actor activ. Uitați-vă la tematicile din spectacolele de teatru, din literatură și așa mai departe: sînt foarte ancorate în realitate, pentru că actorii culturali din România și-au dat seama că rolul lor este mult mai important decît cel de a spune povești frumoase din trecut. Și, în același timp, la Radio România Cultural continuăm să difuzăm teatru pentru cei care nu au teatru la ei în localitate, concerte pentru cei care nu au o filarmonică sau o sală la ei în localitate. Optimismul meu vine din faptul că în fiecare an, la fiecare măsurătoare de audiență, Radio România Cultural mai cîștigă niște oameni. Imaginați-vă că Radio România Cultural este ascultat astăzi de 400.000 de oameni! Este o cifră care ne dă speranță.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Chimamanda Ngozi Adichie este o scriitoare și o voce publică foarte cunoscută și apreciată, o adevărată vedetă a literaturii de azi, o prezență strălucitoare, care și-a cucerit publicul prin inteligența sclipitoare, profunzimea temelor abordate și, nu în ultimul rînd, prin umor. S-a născut în Nigeria, a studiat în Statele Unite ale Americii și-și împarte timpul între cele două țări. Romanele ei au fost traduse în peste 30 de limbi iar cele două discursuri TED ale sale, „The Danger of a Single Story” („Pericolul unei singure povești”) și „We Should All Be Feminists” („Cu toții ar trebui să fim feminiști”) au milioane de vizualizări. În 2025 a publicat un nou roman, „Numărătoare de visuri”, la mai bine de zece ani de la precedentul. Romanul a apărut și în limba română în traducerea Iuliei Gorzo, și deschide seria de autor Chimamanda Ngozi Adichie, la imprintul ANANSI al Editurii TREI. „Numărătoare de visuri” are în prim plan patru personaje feminine: Chiamaka, scriitoare de literatură de călătorie, Zikora, avocată de succes, Omelogor, bancheră, și Kadiatou, menajera lui Chiamaka. Prin poveștile lor de viață sînt surprinse multe teme, între care imigrația, raportarea la imigranți în America de azi, rasismul, abuzul sexual, trauma, dar și dragostea, relațiile de cuplu, familia, prietenia, relația mamă-fiică. Teme multe și grele pe care scriitoarea le împletește cu mare măiestrie narativă într-o scriitură realistă, ușor de parcurs dar care te lasă cu multe întrebări.Am vorbit cu traducătoarea Iulia Gorzo despre Chimamanda Ngozi Adichie și despre personajele și temele din „Numărătoare de visuri”.Iulia Gorzo: „Mi s-a părut o revenire extrem de ambițioasă a ei. E o carte de doliu – o spune chiar autoarea într-o intervenție la finalul cărții –, deși nu pare. Nu e o carte tristă, ca ton, e o carte foarte complexă, are un firesc în povestire, de aia e și atît de ușor de citit, deși este atît de mare ca teme. Are o multitudine de teme și o multitudine de voci care se împletesc. Dar pornește de la faptul că autoarea și-a pierdut ambii părinți într-un interval foarte scurt. Ea a fost foarte apropiată de familie, cu niște părinți care i-au dat tot ce s-a putut, i-au înlesnit viața și ea spune că e ca și cum acoperămîntul pe care toată viața l-a avut deasupra capului s-a năruit dintr-o dată. Întîi a murit tatăl ei, în pandemie, și, la foarte scurt timp, chiar de ziua tatălui ei, a murit și mama ei. Ea nu s-a putut împăca cu această pierdere și a simțit nevoia să scrie. Ăsta este un roman în mare măsură despre suroritate, despre femei și relațiile dintre ele, dar și despre mame și fiice. Cînd am început să traduc și pe mine m-a uimit exact lejeritatea pe care ea pare să o aibă cînd construiește acest edificiu impunător.”Cum ai citit relațiile mamă-fiică din „Numărătoare de visuri”?Iulia Gorzo: „Cele mai emoționante momente cred că sînt scenele cu Kadiatou și fiica ei. Cu siguranță ăsta e motorul cărții. Autoarea spune că între mame și fiice sînt niște relații foarte misterioase, de multe ori nedrepte – poate că fiicele au tendința să fie uneori mai indulgente cu tații și mai necruțătoare cu mamele. Dinamica e complicată, dar relațiile în această carte sînt foarte frumoase. Avem o scenă în care Chiamaka, scriitoarea de călătorii, își descoperă mama prin ochii altora, descoperă ce mamă frumoasă și mîndră are și își dă seama atunci, pentru prima dată, că mama ei e și o femeie, e și altceva decît acea sursă de căldură și de grijă. E un șoc pentru ea și o descoperire. Mamele și fiicele, în această carte, sînt într-adevăr motorul și coloana vertebrală.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

De ce este important studiul științelor umaniste? Care e relevanța studierii științelor politice în lumea de azi, marcată de conflicte, tensiuni și crize multiple? Ajută studierea științelor politice la înțelegerea acestei lumi în plină schimbare? Am întrebat-o pe Mihaela Czobor-Lupp, profesoară de științe politice la Carleton College (Minnesota, Statele Unite ale Americii). Carleton College este un liberal arts college, o universitate privată, un tip de instituție mai puțin cunoscut în Europa. Ce înseamnă concret acest model, cum se predă, cum se învață?Mihaela Czobor-Lupp: „Educația în artele liberale și în umanioare este ceva ce americanii au luat din marea lor admirație pentru Europa și pentru antichitatea greacă și romană - o tradiție pe care ei au creat-o și care este interdisciplinară, foarte diferită de felul în care eu am studiat la Universitatea din București. Studenții nu sînt canalizați, orientați din primul moment către o specializare, ci, din contră, sînt încurajați să ia cursuri din cele mai diverse domenii și o paletă foarte largă de discipline. Accentul se pune în mod deosebit pe capacitatea de a învăța să gîndești prin studiul celor mai diferite discipline, de la știință politică și istorie pînă la artele plastice și educație fizică.”Care e relevanța studierii științelor politice în lumea de azi, marcată de conflicte, tensiuni și crize multiple? Mihaela Czobor-Lupp: „Acestea sînt momentele cînd înțeleg ceva ce, de regulă, studenții americani nu înțeleg. Pentru că au norocul sau au avut norocul de a trăi într-o societate și sub un regim politic nu foarte problematic, într-o situație de relativă abundență. Și 2016, și 2024 au fost momente în care au înțeles ce mare influență are forma de guvern asupra vieții tale personale. Au înțeles că forma de guvern îți influențează viața personală într-un mod fundamental, astfel încît nu poți să neglijezi să înțelegi mecanismele politice, mecanismele puterii politice, instituțiile. Este un moment de criză a democrației. (...) Cred că trebuie să investim bani, timp, energie, imaginație și bunăvoință în a crea structuri care să-i ajute nu doar pe studenți, dar și pe cetățenii unei țări să continue să învețe despre funcționarea mecanismelor politice și despre impactul politicii asupra vieții lor.” La ce să ne așteptăm de la societatea americană în viitorul apropiat? Mihaela Czobor-Lupp: „N-am altă soluție decît să fiu optimistă. Pentru că locuiesc acolo, pentru că mi-am investit mulți ani de viață în educația studenților americani. Și cred, din multe puncte de vedere, în Statele Unite, după cum cred în România. Am o inimă care bate în două părți, și de-o parte și de cealaltă a oceanului. Dar cred că este un moment de mare răscruce. Este o mare ruptură între o Americă care a profitat, cum sînt și eu, cum sînt și studenții mei, de globalizare, de posibilitatea de a călători, de a învăța și o altă mare pătură a societății americane pe care globalizarea a lovit-o puternic. Plus că există o Americă extrem de progresistă și există o Americă foarte religioasă. Și aici nu știu cum se va face sudura din nou. Și este și o Americă care practică un fel de cultură, de televiziune, de media care nu educă, nu cultivă. Oamenii pleacă din școală și nu mai învață, nu se mai formează, nu se mai informează. Și democrația fără educație moare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

„Anul 2025 nu a fost unul bun pentru democraţie” – aşa începe raportul „Starea democrației în România în 2025”, lansat de Coaliția ONG-uri pentru Cetățean. Sînt analizate mai multe aspecte, între care: anularea alegerilor prezidenţiale din 2024, accesul la informaţii de interes public, libertatea de exprimare, statul de drept şi funcţionarea justiţiei. Discutăm raportul cu doi dintre autorii lui, Ovidiu Voicu, de la Centrul pentru Inovare Publică, şi Septimius Pârvu, de la ExpertForum. Raportul vorbeşte  şi despre guvernarea prin ordonanțe de urgență. E o practică destul de larg folosită, dezbaterea parlamentară este ocolită sistematic, în numele eficienţei sau al urgenţei adoptării unor legi. Guvernarea prin ordonațe nu e neapărat o noutate. S-a acutizat această problemă în 2025? De ce?  Ovidiu Voicu: „S-a acutizat în mare măsură pentru că acum coaliția de guvernare este și mai slabă. Am trecut de la 2 la 4 partide, ceea ce face ca încrederea guvernului că în Parlament lucrurile vor merge bine să fie mai scăzută și să apară tentația ordonanțelor de urgență. De altfel, noi avem ordonanțe simple, ordonanțe de urgență, ordonanțe de trenuleț, avem un întreg folclor al ordonanțelor în România și poate că brandul de țară ar putea să fie cel al formei fără fond. Dacă s-ar aplica legislația privind transparența instituţională, accesul la informații de interes public, așa cum este ea scrisă, cu bună credință, probabil că România ar fi în top 10 internațional ca un extraordinar model. Dar nici o lege nu poate să reglementeze cazurile de rea-credință. Și, dacă inițiatorul unui act normativ zice că e urgent, din orice motiv, că e prea tîrziu, nu s-a gîndit la timp, i se pare că nu merge bine în Parlament..., da, e urgent. Și atunci s-a terminat orice idee de participare. Sigur că, în oglindă, nici Parlamentul nu stă mai bine. Noi ne-am uitat la începutul acestui mandat, la începutul anului 2025. După alegeri, a intrat în pîine noul Parlament, dar n-a venit la o masă goală. Ei aveau deja peste 1500 de acte normative în lucru, cel mai vechi din anul 2000. Viteza procedurii parlamentare este între 3 zile și 26 de ani. Un proiect de lege poate să stea în Parlament între 3 zile, este recordul, și 26 de ani, cel care încă nu s-a aprobat.”Cum stăm cu accesul la informaţii de interes public?Septimius Pârvu: „Dacă ne uităm pe teorie, stăm bine. Dar în practică am văzut niște chestiuni îngrijorătoare în ultimul an, inclusiv chestiuni care țin de procese SLAPP, care se referă la încercări de a opri diverse entități, care au ca scop interesul public, să facă diverse lucruri. Îi dai în judecată şi le ceri 200.000 de euro – dau un exemplu teoretic – ca să oprești genul ăsta de eforturi. Am văzut intensificarea acestui gen de situații, mai ales împotriva jurnaliștilor. Şi cred că este foarte periculos pentru că blochezi orice tentativă a cetățenilor sau a organizațiilor de a avea inițiative. În privinţa accesului la informații, ca organizații care lucrăm cu genul ăsta de instrumente, cred că, în general, în ultimii ani, deși avem un cadru de foarte mult timp, am văzut o înrăutăţire a practicilor. Legea are 20 de ani şi e cumva fascinant că trebuie să ne luptăm pentru chestiuni care sînt absolut de bază, minimale, pe care ar trebui să le obții foarte, foarte repede.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Doi dintre cei mai puternici oameni din industria tehnologică, Elon Musk și Sam Altman, se confruntă în instanță. Procesul a început luni în California. Elon Musk l-a acuzat pe Sam Altman că a încălcat misiunea inițială, de organism non-profit, a organizației pe care au fondat-o împreună în 2015, OpenAI (creatoarea ChatGPT), prin formarea unei entităţi cu scop lucrativ. Care este miza, considerată uriașă, a procesului, pentru dezvoltarea acestei tehnologii? Putem separa argumentele etice ale lui Elon Musk de faptul că el însuși, la rîndul lui, dezvoltă propriul model, xAI? L-am întrebat pe Radu Uszkai, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată. Radu Uszkai: „Miza e una cît se poate de clară și de mare, pentru că momentul pe care îl trăim acum seamănă foarte mult, sigur, păstrînd niște proporții, cu ce se întîmpla în Statele Unite în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Așa-numita perioadă Gilded Age, cînd spațiul american, atît din punct de vedere economic, cît și politic, era dominat, destul de autoritar, de cîteva figuri din zona de business, foarte, foarte influente. Că vorbim de oameni din zona oțelului, că vorbim de oameni din zona bancară, financiară, că vorbim de oameni din zona transportului feroviar, putem privi cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea drept o luptă de putere între cîteva persoane-cheie, pe niște industrii sau în niște industrii care urmau să traseze, de fapt, viitorul economic al Statelor Unite într-un interval de timp de cel puțin jumătate de secol. În sensul acesta, miza actuală nu poate fi despărțită de ce s-a întîmplat atunci. Problema pe care aceste companii cred că o au într-o măsură destul de mare e aceea că toate fac niște promisiuni foarte mari și vedem că multe companii procedează ca și cum respectivele promisiuni ar fi autentice și anume că acești agenți artificiali sînt capabili să substituie forța de muncă umană din companii – și piața pare că recompensează genul acesta de mișcări, crescînd, de pildă, valoarea acțiunilor unor companii care fac asta, care concediază oamenii și aleg să externalizeze sarcinile către asemenea agenți. Însă promisiunile acestea sînt, în momentul de față, mult prea mari raportat la ce poate tehnologia să facă. E, așadar, o luptă, o bătaie, o confruntare epică pe niște promisiuni foarte, foarte mari pe care industria, în prezent, nu poate să le livreze, însă, în același timp, e o confruntare pe niște resurse extrem de mari care sînt puse în joc. Resurse publice – ne uităm la spațiul american și vedem preocuparea administrației Trump pentru a cîștiga acest conflict pe tema inteligenței artificiale. Şi există și o miză politică importantă, fiindcă, dacă ești cel care deține cheia la acest seif algoritmic al viitorului muncii și al informației, ești o persoană care poate să domine povestea pe care o spunem despre viitorul speciei noastre.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

S-au împlinit 40 de ani de la explozia de la Cernobîl, considerată cea mai mare catastrofă nucleară din istorie. Explozia reactorului 4 al Centralei de la Cernobîl a avut loc în 26 aprilie 1986, la ora 1:23. Au murit pe loc cîteva zeci de oameni, dar numărul celor care au murit sau au fost afectați în urma expunerii la radiații este mult mai mare. Au fost aduși acolo oameni din diferite zone pentru a stinge incendiul și a limita răspîndirea produselor radioactive în atmosferă. Zona a fost evacuată, peste reactor s-a construit un sarcofag de beton și oțel pentru a opri răspîndirea în atmosferă a produselor din reactorul distrus. În 2019 s-a încheiat construcția unei ample structuri de oțel, peste sarcofagul din 1986 de la Cernobîl, un nou înveliș de protecție. Dar în 2025 o dronă rusească a lovit acest înveliș protector. Cum au gestionat situația, în 1986, autoritățile sovietice? Ce se întîmplă azi la Cernobîl, în vreme de război și sub amenințarea constantă a atacurilor rusești? L-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa, specialist în spațiul ex-sovietic.Cosmin Popa: „Peste problemele specifice, tehnologice, dar în care politica a jucat un rol foarte important, pentru că, într-un fel sau altul, a impus deciziile tehnologice, s-au așezat deficiențele de construcție, care au devenit evidente la foarte mult timp după accident, după destrămarea Uniunii Sovietice. (...) Sovieticii nu şi-au informat publicul. Evacuarea orașului a survenit la 36 de ore, timp în care s-a susținut că cea mai mare parte a materialului radioactiv este bine mersi în miezul reactorului, în timp ce el era, o parte, degajat în atmosferă prin reacția necontrolată. Inițial, sovieticii au făcut ce făceau ei de obicei, au căutat să minimalizeze efectele catastrofei.”Ce impact a avut acest accident pentru puterea de la Moscova, în ce măsură a contribuit la clătinarea și apoi la prăbușirea regimului sovietic?Cosmin Popa: „Sigur că despre accidentul de la Cernobîl se spune că este impulsul cel mai important pentru noua politică de reforme, pentru perestroika și, mai ales, pentru glasnost. Nu pentru că Gorbaciov a venit la putere exact cu acest gînd, să reformeze pînă în temelie sistemul. Pentru că noi știm foarte bine că, imediat după venirea lui la putere, ca mai toți secretarii generali ai Partidului Comunist Sovietic, vorbea despre accelerarea industrializării, despre îndeplinirea planului, despre eficiență. Adică era un întreg ethos industrial comunist, în care se bălăceau toți liderii de partid la vremea respectivă. Însă accidentul de la Cernobîl a reprezentat detonatorul opiniei publice în Uniunea Sovietică. Dacă vreți, explozia de la Cernobîl a reprezentat pentru Uniunea Sovietică ceea ce a reprezentat agresiunea rusă pentru Ucraina în 2014, în sensul în care a accelerat conștiința națională, construcția națională. La fel s-a întîmplat și în Uniunea Sovietică. Efectele au fost atît de dramatice, emoția publică atît de puternică, sigur, și pe fondul acestei percepții, cu adevărat deosebite a tehnologiei atomice, astfel încît autorităților sovietice le-a fost imposibil să aplice vechea rețetă, și anume să securizeze spațiul și să interzică să se vorbească despre catastrofă. Și era și greu, pentru că nu puteai să evacuezi un oraș de 50.000 de oameni, cum era Pripiat, fără să generezi un tip de emoție publică în zonă, cel puțin în Ucraina și apoi în regiunile învecinate, în principal în Belarus, dar și în Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Svetlana Cârstean, autoarea volumelor „Restul” și „Arteziana” (Ed. Nemira), Cătălin Pavel, autorul volumului „ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia” (Ed. Vinea), și Alina Purcaru, autoarea volumului „Clivaj. Fidelitate” (Ed. Cartier) sînt nominalizați la premiul Radio România Cultural pentru poezie. Ei sînt invitații acestei ediții. Svetlana Cârstean a publicat anul trecut primele două volume dintr-o proiectată trilogie „organică şi personală a acelor teme vitale care te readuc în lume”, după cum o caracterizează chiar ea. În „Restul” ne spune că „Poezia e un rest. Ce rămîne de la masa celorlalți./ O insuficiență constantă” și ne propune un personaj masculin-feminin prin care chestionează dimensiunea identitară şi raportul cu munca, plata, efortul. Iar în „Arteziana” face un elogiu, în imagini memorabile, prieteniei între fete – o temă atît de rar abordată în literatura noastră.Svetlana Cârstean: „A fost și este o obsesie a mea, un sentiment foarte pregnant – că poezia are această condiție, de a fi insuficientă. (...) Trebuie să fim serioși și să admitem: nimeni nu te va accepta numai cu poezia, nimeni nu va accepta numai poezia. Totdeauna poezia se așteaptă să fie ceva în plus, sau ceva pe lîngă, sau ceva care o să vină mai tîrziu. Dar nu prezent. Cred că una dintre ratările noastre ca ființe este incapacitatea noastră de a trăi într-o prezență, așa cum poezia o face. Pentru că poezia e prezență. Ca să poți să scrii, trebuie să ai capacitatea de a sta cu tine într-o prezență care uneori poate fi insuportabilă.”În „ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia” Cătălin Pavel abordează teme mari: dragostea, suferința din dragoste, viața, moartea, pentru care a construit un univers fantastic, oniric, din care nu lipsește umorul, sub formă de ironie și autoironie. Și se mai remarcă o temă importantă în acest volum: scrisul – ce poate și mai ales ce nu poate face scrisul. Cătălin Pavel: „Eu nu mă feresc să fiu destul de patetic și sentimental, la nevoie. Cred că poezia își păstrează dreptul de a vorbi despre lucrurile absolut dramatice, care sînt percepute de noi toți ca fiind cumva ridicole – nu prea vorbești în gura mare despre ele, că se consideră că ești lăcrămos, sau, mă rog, nu ești suficient de modern, de ironic... Dar poezia este cea care poate merge pînă în inima lucrurilor. (...) Viața noastră este o combinație permanentă de momente de inspirație și de momente prozaice. Și, cu poveștile pe care le spunem, unele în proză, altele lirice,  compensăm această fragmentare, aceste interstiții prozaice, aceste rupturi existențiale și încercăm ca totul să aibă un sens.” Ceea ce te surprinde de cum vezi cartea Alinei Purcaru, „Clivaj. Fidelitate”, înainte s-o deschizi, este titlul: cuvîntul „fidelitate” este tăiat cu marker fucsia. Multe dintre poemele de aici sînt micropovești dublate adesea de o gîndire poetică ce-și propune să înțeleagă, să pună în limbaj. Unul dintre cele mai puternice poeme din carte este „Paris bonheur”, în care istoria femeilor este descrisă prin istoria hainelor.Alina Purcaru: „Nimic nu este neutru, nimic nu este la întîmplare, totul este infuzat de o istorie și de o dinamică a puterii, inclusiv felul în care sîntem în lume, felul în care ne performăm corpurile, identitățile, iar în cazul femeilor și al hainelor este cu atît mai evident. O istorie a felului în care am fost normate, disciplinate să apărem în societate este implicit și o istorie a opresiunii, a limitărilor, a conflictelor – inclusiv de clasă. (...) Mi s-a părut important să mă gîndesc la cum putem să ne luăm corpurile înapoi și să le revendicăm ca zone legitime, luminoase, valoroase și inteligente, care merită discuția, merită scrisul și un alt tip de privire.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Facultatea de Științe Politice a Universității din București (FSPUB) sărbătorește 35 de ani de la înființare. Care este istoria inventării unei discipline noi – pentru România anilor ʼ90? Cum a fost ales modelul francez? L-am întrebat pe profesorul Cristian Preda, fost decan al FSPUB.Cristian Preda: „Fondatorul școlii este profesorul Radu Toma, care era profesor la departamentul de franceză. Un om care, dincolo de literatură, de istorie, de critică literară, a avut întotdeauna o curiozitate pentru științele umane, a fost întotdeauna la curent cu ce se publică în filozofie, în istorie, în sociologie. Și el a fost ales să facă macheta acestui curs. (...) S-a dus la Biblioteca Franceză. Nu se chema încă Institut sau abia căpătase numele de Institut. Și acolo a luat planurile de studiu de la diverse Instituts dʼÉtudes Politiques. Și, în particular, a dat peste unul de la Rennes. Ele au o machetă generală, care se repetă în diverse locuri. Și, de altfel, și profesorii de la Rennes și ulterior de la Paris, din universități belgiene, au venit să predea într-un plan de studii care era luat, copiat, după felul în care se făceau aceste studii în lumea francofonă. Dimensiunea studiilor a fost întotdeauna interdisciplinară. Inițial s-a avut în vedere crearea unei licențe în drept european. Și, la această facultate, înainte de Facultatea de Drept, s-a predat ceea ce se numea atunci drept comunitar. S-a avut în vedere o împrospătare a felului în care sînt studiate istoria sau filozofia. Și de asta aici au venit profesori care erau deja foarte bine, din punctul de vedere la conectării la lumea occidentală, doamna Zoe Petre, de pildă, sau Neagu Djuvara, sau Alexandru Duțu. Și de asemenea s-a căutat inventarea unui cîmp nou, acest cîmp al științelor politice, pentru că așa ceva nu existase în România. Și Franța era, în acel moment, modelul.”În contextul actual, cu ascensiunea populismului, cu neîncrederea în instituții, cu fake news, cu polarizare, mai poate știința politică să explice fenomenul politic? Sau e nevoie să-și reinventeze instrumentele?Cristian Preda: „Instrumentele acestei discipline au tot fost reinventate. Eu însumi am scris o teză de doctorat despre felul în care un fenomen politic nou, în secolul XX, totalitarismul, a fost înțeles. Am scris o teză de doctorat la Paris despre critica totalitarismului. Cum s-a construit critica acestui tip de regim, care era cu totul inedit în secolul XX, era o altă formă politică. Acum, de mai mulți ani, de la Fareed Zakaria încoace, de prin 1995, se vorbește despre iliberalism. Un prim-ministru care tocmai a plecat de la putere din Ungaria și-a asumat el însuși asta, deși iliberalismul era descris de Fareed Zakaria ca un lucru rău. Orban a încercat să facă din el un lucru bun. Și sigur că trebuie să explici care sînt rădăcinile intelectuale ale unor asemenea constructe. Trebuie, într-adevăr, să deosebești ce e iliberalismul și ce e autoritarismul. Ce este o monarhie absolută și ce este o guvernare totalitară. Ce înseamnă China comunistă și ce înseamnă Chile sub guvernarea autoritară. Deci, sînt enorm de multe distincții, pentru că lumea politică, în întregul ei, și democrațiile, în particular, sînt de o mare diversitate. Una dintre temele pe care noi le tratăm cu foarte mult discernămînt și cu mult bagaj bibliografic este tocmai diversitatea democrațiilor. (...) Cîmpul politic este extrem de dens și de ramificat și, în momentul în care îmbrățișezi această perspectivă comparativă, în primul rînd cred că înțelegi mult mai profund resorturile acestui regim care e democrația și, în al doilea rînd, cred că devii cu adevărat moderat și poți să fii capabil să iei o distanță față de pasiunile dintr-un loc sau altul.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump a anunțat că prelungește armistițiul cu Iranul, „pînă cînd liderii și reprezentanții acestei țări vor putea veni cu o propunere unitară.” Dar blocada americană asupra porturilor iraniene continuă. Care sînt perspectivele unor noi negocieri între Statele Unite și Iran? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române.Strîmtoarea Ormuz este, oficial, deschisă. Neoficial, e blocată. Iar, în practică, e de două ori blocată. Iranul oprește și amenință navele care nu-i convin, Statele Unite ale Americii le amenință pe cele care provin din porturile iranieine. Totul – în numele libertății de navigație! E o situație aproape comică: două puteri se acuză reciproc de blocaj, în timp ce criza de țiței afectează deja economiile occidentale. De fapt, cine blochează Strîmtoarea Ormuz și de ce?Ioana Constantin-Bercean: „Sîntem aproape într-o comedie. Mai puțin reușită. Administrația Trump a fost avertizată înainte de începerea războiului că s-ar putea să apară o astfel de problemă în ceea ce priveşte traficul, navigația prin Strîmtoarea Ormuz. Sfatul militarilor și strategilor americani a fost ignorat și sîntem în această realitate. Putem s-o numim, dacă doriți, Strîmtoarea lui Schrödinger. E închisă și deschisă în același timp și nimeni nu știe dacă este închisă sau deschisă. Sigur că este atuul cel mai mare al Iranul în acest război. (...) Iranul și-a valorificat avantajul de a putea bloca parțial sau de a opri navele statelor ostile, pentru că prin Strîmtoarea Ormuz traficul le-a fost permis doar acelor state care îi sînt aliate Iranului sau nu reprezintă o amenințare din perspectiva regimului de la Teheran, iar pe de altă parte, odată cu instaurarea blocadei navale americane, și celorlalte nave li s-a interzis să treacă pe acolo.”Se vorbea despre noi negocieri SUA-Iran, săptămîna aceasta, în capitala Pakistanului, negocieri care nu au mai avut loc. De ce?Ioana Constantin-Bercean: „Pentru că Iranul a refuzat aceste negocieri. Poate nu este răspunsul cel mai ușor de digerat, dar aceasta este realitatea. Iranul consideră în acest moment că este într-o poziție de forță. Ceea ce nu este întru totul adevărat dar nu este nici complet greșit. Şi avem această ciocnire a orgoliilor. După ce am avut în Afganistan un war of necessity, un război de nevoie – în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 –, după ce am avut un war of choice în Irak, un război care s-a făcut pentru că s-a dorit, în prezent, eu cataloghez acest război drept unul al ambiției.”Ce presiuni suplimentare mai poate pune SUA asupra Iranului pentru a intra în niște negocieri serioase?Ioana Constantin-Bercean: „Aceasta este o altă problemă, pentru că Iranul nu va răspunde niciodată la presiuni. După cum am văzut, am avut un război care a distrus nu doar obiective militare, ci și infrastructură critică, infrastructură civilă, avem cîteva mii de morţi declaraţi din rîndul civililor și Iranul nu a răspuns pozitiv nici unuia dintre aceste elemente coercitive. Cu atît mai mult, în fața declarațiilor foarte agresive care vin în continuare dinspre Casa Albă și dinspre Pentagon, răspunsul iranian a fost: nu vom trimite o delegație la Islamabad. Am observat inclusiv această greșeală strategică din partea lui Pete Hegseth, care se adresează direct iranienilor: vom face, vă vom bombarda... Aceasta este cea mai greșită cale de a negocia cu iranienii. (...) Iar dacă nu merge cu forța coercitivă, ar merge pe calea diplomatică. Dar în acest moment, iranienii nu au nici un dram de încredere în negociatorii americani. Şi această este cea mai mare problemă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Formațiunea Bulgaria Progresistă a fostului președinte Rumen Radev a cîștigat alegerile din 19 aprilie, cu un scor care-i asigură majoritatea în Parlamentul de la Sofia. După cinci ani cu opt runde de alegeri anticipate, Bulgaria va avea un guvern care are șanse să-și ducă pînă la capăt mandatul. Dar cine este Rumen Radev? Şi care va fi orientarea sa pe plan intern și pe plan extern? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Rumen Radev şi-a dat demisia, în ianuarie 2026, din funcţia de preşedinte al Bulgariei, pentru a putea înfiinţa un partid cu care să candideze la alegeri. Formaţiunea Bulgaria Progresistă a fost astfel înfiinţată. Cum de un partid nou a cîştigat atît de multe voturi?Raluca Alexandrescu: „O primă ipoteză ar putea fi legată de oboseala imensă a electoratului bulgar, care, după cinci ani de necontenite alegeri, au văzut în Rumen Radev o persoană validată de mandatul lung de președinte, o persoană care, în plus, a știut să își moduleze mesajul efectiv în funcție de cine-l asculta. E un personaj care își schimbă de la un context la altul mesajul, fără prea multe scrupule și fără prea multe mustrări de conștiință. (...) O a doua ipoteză este aceea că, la 1 ianuarie 2026, Bulgaria, intrînd în zona euro, a existat un soi de declic care s-ar fi declanșat în comportamentul și în așteptările electoratului bulgar: ideea că e o etapă foarte importantă în integrarea europeană, care a fost interpretată încă din comentariile de atunci ca fiind implicit și un soi de garanție și economică, dar și simbolică de atașament suplimentar la Uniunea Europeană. Să nu uităm că aceste regimuri, cum sîntem și noi, cum au fost și, nu știm, poate vor mai fi, și ungurii, toată zona aceasta, care e acum atît de aproape de războiul din Ucraina, am trăit și trăim în continuare, totuși, cu sperietoarea decuplării de Uniunea Europeană, într-un fel sau altul. Nu neapărat instituțional, dar în alte moduri. Și electoratul bulgar a părut încurajat să tranșeze o dată pentru totdeauna ciclul acesta de instabilitate, fiind încurajat de semnalul aderării la euro. (...) Și o a treia direcție pe care am identificat-o este aceea că a existat, ca și în România, de altminteri, un mecanism de coagulare sub figura unui om care pare a întruni o cotă de încredere mai mare. Deci, pe de o parte, o chestiune legată de o asigurare suplimentară și o așezare a instituțiilor în așteptarea unei ieșiri din criza asta permanentă și, pe de altă parte, o reconfigurare politică din perspectiva oboselii și din perspectiva unei așteptări pentru un lider salvator.”Va putea Rumen Radev să facă o reformă, pe fondul stabilității în sfîrșit dobîndite? Raluca Alexandrescu: „El ar avea de făcut foarte multe, dacă s-ar pune într-adevăr la treabă. Şi ar trebui să înceapă prin a garanta sau măcar a lucra pentru o independență a justiției, care este profund marcată de corupția sistemică. Ar trebui să înceapă să activeze într-adevăr instituțiile anticorp ale luptei împotriva corupției. Ar trebui să ia niște decizii drastice și de legislație, și de colectare, și de reducere a decalajului de colectare, mai ales din evaziunea fiscală. Sînt mecanisme foarte complicate și foarte greu de pus în mișcare, dacă nu există o reală voință politică. (...) Întrebarea e dacă nu cumva bulgarii au dat, prin votul acesta, un sistem marcat de instabilitate guvernamentală, cu o perpetuă criză politică, cu alegeri anticipate, cu fărîmițare și cu o slăbiciune a statului – pentru că statul e slab, nu e autocratic –, pe un sistem care de data aceasta nu va mai fi fărîmițat, dar nu există nici o garanție că nu va fi mai puțin corupt.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Nadejda Afanasieva este directoarea executivă a Ukrainian Institute for International Politics (Institutul Ucrainean pentru Politici Internaţionale) și trăiește la Kiev. Am vorbit cu ea, pe Zoom, despre cum arată viața în capitala Ucrainei în vreme de război, ce faci cînd auzi alarmele aeriene sunînd, cum contribuie cetățenii, prin diverse acțiuni de voluntariat, la efortul de apărare a țării, despre femeile ucrainene ironizate de directorul Rheinmetall (unul dintre cei mai mari producători de echipamente de apărare din Europa), care a spus că gospodinele din Ucraina, cu imprimantele lor 3D din bucătărie, sînt cel mai mare producător de drone ucrainean. Precum și despre cum crede că se va sfîrși acest război și despre perspectivele Ucrainei de aderare la UE. Am mai avut o tentativă de a înregistra o discuție cu Nadejda Afanasieva, acum cîteva zile, numai că atunci au sunat alarmele aeriene la Kiev și a trebuit să meargă în adăpost. Nadejda Afanasieva: „Trebuie să înțelegeți că alarma nu înseamnă numaidecît un atac. Noi monitorizăm canalele armatei, ale forțelor aeriene, care ne spun dacă într-adevăr va fi un atac, dacă trebuie să mergem în adăpost, dacă trebuie să fim atenți, sau dacă este doar o previziune că ar putea fi lansată o rachetă. Auzim alarmele în fiecare zi, sînt foarte rare zilele cînd nu le auzim deloc. Nu vorbesc de nopți, că noaptea sînt foarte dese, majoritatea atacurilor sînt fie noaptea, fie dimineața. Foarte rar atacurile sînt ziua sau seara. 2109 alarme au sunat la Kiev de la startul invaziei, adică din februarie 2022.”Ce faceţi cînd auziţi alarmele, cum e să lași totul și să fugi în cel mai apropiat adăpost?Nadejda Afanasieva: „Nu este posibil să trăiești așa în Kiev, să lași totul cînd auzi alarmele. Noi monitorizăm, ceea ce este foarte important. Dacă, de exemplu, vine cineva la Kiev, noi de obicei îi dăm diferite canale de monitorizare, unde foarte des se spune dacă vine ceva spre Kiev, dacă vine spre altă regiune, spre alt oraș. Deja, din 2023 cred, nu mai este o problemă să înțelegi unde va fi un atac, în ce regiune, în ce oraș trebuie să fii atent, să mergi în adăpost.”Acum cîteva săptămîni, directorul Rheinmetall, unul dintre cei mai mari producători de echipamente de apărare din Europa, a spus cu ironie că gospodinele din Ucraina, cu imprimantele lor 3D din bucătărie, sînt cel mai mare producător de drone ucrainean. În replică, preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a spus: „Dacă orice gospodină ucraineană ar putea într-adevăr să producă drone, atunci orice gospodină ucraineană ar putea fi și director general al Rheinmetall”. Cum arată viaţa unei femei din Ucraina astăzi?Nadejda Afanasieva: „(declarația) a fost percepută de noi ca o subestimare. Noi nu sîntem numai gospodine în viața de-acum și nici înainte de război nu eram doar asta. Acum avem ingineri, voluntari, lideri, avem foarte multe femei în armată, dintre care unele produc drone. Pentru noi, viața la Kiev și în Ucraina, în general, este un echilibru între normalitate și război. Acum (cînd înregistrăm), eu vorbesc cu dumneavoastră, e totul bine, e soare afară, e foarte cald, primăvara a venit la noi încă o dată. Acum, dacă ieșiți în oraș, oamenii merg la muncă, la grădiniță, la universitate, veți vedea foarte mulți tineri în oraș, adică viața normală. Dacă nimeriți în acest moment la Kiev, nu o să vă dați seama că este un război în țară. Dacă este un atac, sigur că se schimbă foarte multe, trebuie să ne schimbăm planurile - cum s-a întîmplat la prima noastră încercare de interviu, pe care l-am planificat dar nu l-am putut face. Nu trăim în frică, trăim în responsabilitate și trebuie să fim foarte atenți la ce se întîmplă. Eu cred că noi am dat deja un PhD în logistică.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Iulian Bocai, autorul volumului de povestiri „Revărsatul zorilor” (Editura Trei), Augustin Cupșa, autorul romanului „3300 de perechi de palme” (Editura Trei), și Tatiana Țîbuleac, autoarea romanului „Când ești fericit, lovește primul” (Editura Cartier) sînt cei trei nominalizați la premiul Radio România Cultural pentru proză. Îi puteți asculta în această ediție vorbind despre cărțile lor.„Opt povești de dragoste și dorință” – așa se subintitulează volumul lui Iulian Bocai, „Revărsatul zorilor”. Un volum cu opt povestiri și același narator, care-și revizitează viața, din copilărie pînă spre vîrsta de 40 de ani și decupează din ea diverse momente – începînd cu copilăria într-un oraș din Oltenia, despărțirea părinților, trecînd prin anii de liceu și de facultate, pînă la maturitatea marcată, ca și celelalte vîrste, de singurătate și de căutarea legăturii cu ceilalți, a afecțiunii, a iubirii. O constantă a personajelor e interesul pentru cărți. Se citește și se vorbește mult despre literatură și filosofie în cartea asta. Iulian Bocai: „Am avut norocul, în adolescența mea, să întîlnesc oameni, care-mi sînt și acum prieteni, cu care am vorbit despre lucrurile astea foarte devreme și care ne-au ținut laolaltă. Impresia mea e că o pasiune autentică pentru poezie, pentru filozofie sau pentru literatură unește ca nimic altceva. N-aș putea să-mi concep viața nici fără literatură, nici fără pasiunea mea filosofică și nici fără oamenii cu care am împărtășit-o. Nu mă pot gîndi, în general, la lucruri mai puternice decît a vrea să înțelegi ce e cu lumea, a căuta răspunsurile pentru ea în cărți și apoi a te întîlni cu prietenii și-a vorbi despre ele.”Un jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în romanul „3300 de perechi de palme”. Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.”Tatiana Țîbuleac construiește în romanul „Când ești fericit, lovește primul” un personaj memorabil. Mila are 50 de ani, a emigrat în anii '90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Tatăl ei de asemenea a fost alcoolic. Mila a crescut într-un Chișinău marcat în anii '90 de sărăcie și criminalitate.  Devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea. Cu cinism, cu maximă onestitate. Tatiana Țîbuleac: „Mila este o femeie tipică din Estul Europei, o femeie care a plecat în primul val de migrație din Republica Moldova, care a fost cel mai dur, cel mai violent, cel mai necruțător. Aș vrea să se înțeleagă că Mila a migrat altfel decît se pleacă acum peste hotare. Iar ceea ce a devenit ea sau vocea asta tăioasă și cinică este de fapt tot ce i s-a întîmplat în viață. (...) Probabil că acesta este răspunsul pe care-l dau de fiecare dată cînd sînt întrebată despre cărțile mele: nu este povestea mea dar este și vocea mea acolo.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele Donald Trump l-a criticat recent pe Papa Leon, spunînd că este „slab în ce privește criminalitatea” și „groaznic în politica externă”, după ce Suveranul Pontif a condamnat războiul din Iran, despre care a spus că a dus la „violență absurdă și inumană”. Papa Leon a răspuns comentariilor președintelui american spunînd că nu se teme de administrația Trump și nici să răspîndească mesajul Evangheliei. Despre impactul conflictul dintre președintele american și Suveranul Pontif asupra comunității catolice și despre raporturile dintre puterea politică și religie vorbim cu Cătălin-Gabriel Done, analist de politică internațională și expert în diplomație religioasă, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Cum privește comunitatea catolică din Statele Unite acest schimb de replici și mai ales criticile aduse de președintele american Suveranului Pontif?Cătălin-Gabriel Done: „Am văzut cîteva analize extrem de pertinente ale sociologilor americani care spun că din ce în ce mai mult electoratul conservator catolic se îndepărtează de Partidul Republican și de Donald Trump și tocmai de aceea este foarte posibil ca acțiunile lui Donald Trump să-i creeze probleme Partidului Republican la alegerile de la mijloc de mandat, de anul acesta, și să arunce scena politică americană în aer.” Recent, președintele american a postat pe rețeaua lui de socializare o imagine care – așa au interpretat comentatorii – îl înfățișează în chip de Isus vindecător. În urma valului de critici, stîrnit chiar și printre susținătorii săi, Donald Trump a explicat că nu e reprezentat ca Isus, ci ca un doctor care vindecă. Dar a șters postarea. Acest episod ce impact are asupra creștinilor americani care l-au votat pe Donald Trump?Cătălin-Gabriel Done: „Unul uriaș, pentru că, așa cum ați spus, reacții de condamnare foarte vehemente au venit din toate colțurile Americii și din partea tuturor confesiunilor creștine. (...) Fractura dintre politicianul Donald Trump și creștinul de rînd se adîncește și va crea tensiuni și fricțiuni uriașe, tensiuni care vor fi greu de reconciliat. Chiar dacă Vaticanul a avut poziții oficiale mult mai așezate și mult mai moderate, administrația Trump nu s-a sfiit în a-l convoca pe reprezentantul Vaticanului, pe cardinalul care servește ca Nunțiu Apostolic în Statele Unite ale Americii, și chiar a amenințat, voalat, Vaticanul, spunînd că ar trebui ca Papa Leon să-și aducă aminte de faptul că, cu foarte multe secole în urmă, papa a fost obligat să se retragă la Avignon. De ce? Pentru că un lider politic de la acea vreme a considerat că poate influența deciziile bisericii și poate folosi biserica în propriul avantaj.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Bulgaria se pregătește de un nou scrutin. Duminică, 19 aprilie, va avea loc a opta rundă de alegeri parlamentare din ultimii cinci ani. Care sînt cauzele instabilității politice de la Sofia? Ce forțe politice au șansa de a intra în Parlament? Bulgaria a intrat în zona euro de la 1 ianuarie 2026. Cum reacționează societatea la această schimbare? L-am întrebat pe jurnalistul bulgar Stilyan Deyanov.În decembrie 2025, guvernul Bulgariei a demisionat, în urma unor ample proteste care au avut loc în mai multe orașe din Bulgaria. Nemulțumirile celor din stradă erau legate de proiectul de buget pe 2026 dar și de acuzațiile de corupție la nivelul guvernului și de erodarea statului de drept. Între timp, președintele Bulgariei, Rumen Radev, și-a dat și el demisia și formațiunea pe care o conduce, „Bulgaria Progresistă”, participă la alegerile din 19 aprilie. Ce șanse are partidul lui Rumen Radev și cum sînt cotate celelalte partide?Stilyan Deyanov: „Rumen Radev are foarte mari șanse de a cîștiga aceste alegeri. Conform sondajelor care au apărut, Radev ar avea în jur de 30%. Va fi urmat de partidul lui Boyko Borissov cu 20% şi ceva, apoi Coaliția Reformistă, Continuăm Schimbarea-Bulgaria Democrată, cu aproximativ 10%, și partidul oligarhului Delyan Peevski. A cincea formațiune care sigur va intra în Parlament este formațiunea deschis pro-rusă Vîzrazhdane, care însă va avea un rezultat mult mai mic față de acum 2 ani și se va situa undeva în jur de 7-8%. Nu știm dacă formațiunile care sînt în jurul pragului de 4% -  sînt cel puțin 3-4 formațiuni – îl vor trece. (...) Dar Rumen Radev, într-adevăr, are șanse să cîștige aceste alegeri și asta cred că este și tema cea mai importantă în Bulgaria, în ce măsură Radev reprezintă un pericol pentru parcursul european al Bulgariei, în ce măsură poate să transforme Bulgaria în ceea ce Viktor Orbán a transformat Ungaria.”Opt runde de alegeri anticipate în cinci ani: care sînt cauzele instabilității politice de la Sofia, de ce nu se poate forma o coaliție stabilă de guvernare?Stilyan Deyanov: „În primul rînd, cred că trebuie să definim ce înseamnă stabilitate și ce înseamnă instabilitate. Dacă facem o comparație între România și Bulgaria, o să vedeți că în acești patru ani de instabilitate, Bulgaria a avut progrese mult mai mari, economice și politice, comparativ cu România. Statul capturat, împotriva căruia au fost protestele în decembrie, a apărut după 11 ani de stabilitate, între 2009 și 2020. Cred că putem să răsturnăm paradigma și să gîndim că ceea ce numim instabilitate, adică multe runde de alegeri, practic este un exercițiu democratic normal. Dacă ne gîndim la alegerile din 19 aprilie, cel mai periculos, ironic, este să se ajungă la stabilitate. Stabilitatea nu poate fi decît de două feluri. O stabilitate pro-corupție, a partidelor vechi care au guvernat Bulgaria pînă acum, sau o stabilitate pro-Rusia, în jurul formațiunii lui Radev, care, dacă cumva reușește să facă o majoritate împreună cu partidul Vîzrazhdane, pro-rus, și eventual cu Partidul Socialist Bulgar, dacă trece pragul, ar putea să facă o guvernare pro-rusă. Așa că noi sperăm ca instabilitatea să continue. Şi cumva, ceva să depindă și de partidele reformiste care, din păcate, în Bulgaria nu pot avea singure o majoritate. Spațiul politic bulgar este divizat pe două planuri. Unu, corupție-anticorupție, și doi, pe axa Rusia-anti-Rusia. Dar aceste două axe nu se suprapun. Că să vă explic mai clar, partidul reformist, care se situează între 10 și 15%, și, din păcate, nu poate să iasă din centrul Sofiei sau din centrele marilor orașe, a avut de ales, după multele runde de alegeri, de obicei între a face o coaliție anticorupție cu partidele pro-ruse sau a face o coaliție pro-Europa, pro-Ucraina, cu partidele corupte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O  emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

După 16 ani de guvernare, partidul Fidesz și premierul Viktor Orbán au pierdut puterea în Ungaria. Partidul Tisza, condus de Péter Magyar, a cîștigat alegerile parlamentare de duminică, 12 aprilie, și va avea 138 de mandate din cele 199 ale Parlamentului de la Budapesta. Cum arată Ungaria a cărei guvernare o preia Péter Magyar, după 16 ani cu Viktor Orbán la putere? În România, UDMR a susținut Fidesz și pe Viktor Orbán. Care vor fi relațiile cu noul guvern? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Camil Pârvu: „Ceea ce i-a dat lui Péter Magyar un avantaj atît de mare și i-a permis să cîștige în felul acesta este că nu a mai fost nici un alt partid. Toată opoziția s-a autosublimat, s-a estompat complet și s-a dizolvat parțial în partidul Tisza. Dar în realitate, Tisza e un partid conservator de dreapta, în termeni clasici, pe cînd în Ungaria a fost mereu o opoziție de centru sau de stînga, care nu există acum în Parlament. Este prima oară cînd avem un Parlament compus dintr-un partid conservator de dreapta, un partid radical de dreapta și un partid cvasi-fascist.” Cum arată Ungaria a cărei guvernare o preia Péter Magyar, după 16 ani cu Viktor Orbán la putere?Camil Pârvu: „Are foarte multe probleme. Una este moștenirea unei relații extrem de dificile cu UE. Pentru că în ultimii ani, cel puțin, Viktor Orbán a început să blocheze sau să obstrucționeze într-un mod din ce în ce mai absurd funcționarea UE, inclusiv renunțînd la un acord pe care-l dăduse cu două luni înainte, sau servind în mod explicit interesele Rusiei. Dar mai este ceva. Este un stat care fusese colonizat într-un mod profund de Fidesz. Diferența între stat și partid aproape că dispăruse. E foarte important de reținut lucrul acesta, pentru că, acolo este miza lui Péter Magyar: să transforme statul într-un obiect neutru în raport cu partidele, dacă asta și vrea.”În România, UDMR a susținut Fidesz și pe Viktor Orbán. Care vor fi relațiile cu noul guvern?Camil Pârvu: „Vorbim despre o relație între Fidesz și UDMR care era foarte puternică, pe două planuri. Unul dintre planuri este cel identitar simbolic, etnic. Și care contează extraordinar de mult, mai ales pentru maghiarii din Transilvania, pe care limbajul anticorupție al lui Péter Magyar nu-i prea viza direct. Pentru că ei trăiesc în altă țară. Pe ei îi leagă de Viktor Orbán faptul că el le-a dat cetățenia maghiară și le-a creat acest statut de reunire cu națiunea maghiară. (...) El a avut această formulă incluzivă nu doar într-un mesaj identitar, care este foarte important, în sine, ci și economic. El a finanțat extraordinar de mult prin fundații o serie întreagă de renovări – care au un caracter simbolic dar extrem de puternic: un castel aici, o statuie dincolo...  –, dar și de afaceri. Marile afaceri din Transilvania sînt în mare parte finanțate de diferite linii de credit sau de fundații asociate cu Fidesz, care sînt ale statului maghiar, în teorie, dar, de fapt, ele sînt finanțate prin Fidesz și trăiesc pentru Fidesz. Și atunci, era inevitabil ca UDMR să fie profund legat de Fidesz. Nu avea altă variantă, pentru că nu ar fi reprezentat preferințele propriului electorat dacă ar fi făcut cu totul altceva. În același timp, Péter Magyar nu este un personaj chiar atît de diferit ideologic sau care să ignore sau să contrazică, pe de-o parte, chestiunea identitară și, pe de altă parte, mecanismul economic. Dimpotrivă, cred că semnarele lui sînt: le voi prelua eu și voi avea un raport cu UDMR pe perioada care urmează. (...) De fapt, maghiarii din România nu sînt întotdeauna legați doar de Fidesz, ei sînt mult mai implicați și trăiesc mult mai clar politic în România decît poate părea din diverse comentarii.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Una dintre cele mai vechi preocupări ale ființei umane este legată de sensul vieții și de raportarea la un dincolo, la o autoritate superioară, cu putere de viață și de moarte asupra noastră. De unde această nevoie de viață spirituală, de legătură cu o lume supra-mundană, investită cu putere absolută? L-am întrebat pe Laurențiu Gheorghe, lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București.Laurențiu Gheorghe: „Din dovezile arheologice, din săpăturile în căutarea urmelor civilizației umane, vedem că, de cînd există oamenii, în forma asta pe care o cunoaștem noi, ei întotdeauna s-au raportat la ceva de dincolo de ei. Întotdeauna cultura e însoțită de o raportare spirituală, ceva ce este dincolo de materialitatea propriu-zisă. În ceea ce privește omul, legătura cu lucrurile care nu se văd, care sînt dincolo, e fundamentală. În istoria spirituală a tuturor culturilor găsim această existență, într-o formă sau alta, care dă sens nu numai comunității, dar umanității per ansamblu.”De ce nu ne-am mulțumit, de-a lungul istoriei, să ne satisfacem nevoile primare, să supraviețuim ci, odată acestea îndeplinite, am căutat sens, am căutat explicații – cine sîntem, de ce sîntem aici, de ce murim, ce se întîmplă după ce murim?Laurențiu Gheorghe: „Există acum o disciplină care se numește psihologie evoluționistă. Și una dintre dimensiunile pe care le explorează este chiar aceasta: de ce există nevoia de raportare la ceva de dincolo, care ne însoțește în toate comunitățile, în toate timpurile și pe absolut toată lumea? Paradoxal, chiar și pe cei care spun că nu există nimic decît chestiunea materială. Se pare că supraviețuirea în sine nu-i suficientă. Avem nevoie pentru a supraviețui de o motivație specială, o motivație suplimentară. Există un argument foarte interesant din punct de vedere științific și rațional cu privire la acest lucru, care ține de faptul că există foarte multă incertitudine și complexitate iar capacitatea noastră de a gestionea incertitudinea și complexitatea e oarecum limitată. Și atunci apare nevoia de a găsi un vehicul, o modalitate de a o gestiona. Asta este, evident, o ipoteză științifică și sînt oameni care o cercetează. Dar interesant este că putem observa că această nevoie există. Și putem trage concluzia că, de vreme ce există și este atît de răspîndită, trebuie că joacă un rol foarte important. Pentru că altfel ar putea fi eliminată.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Un jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în cel mai recent roman al său, „3300 de perechi de palme” (Editura TREI). Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. Iar titlul cărții, „3300 de perechi de palme”, face referire la ultimul congres al Partidului Comunist Român, din noiembrie 1989, cînd Ceaușescu a fost aplaudat de 3300 de perechi de palme, la realegerea sa ca șef al partidului. Am vorbit cu Augustin Cupșa despre roman, despre personajele lui și perspectiva narativă.„3300 de perechi de palme” este nominalizat la premiul Radio România Cultural pentru proză.  Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.”Cartea e plină de descrieri amănunțite, de detalii infinitezimale, ca și cum ochiul narativ vrea să absoarbă tot ce se poate absorbi, descrieri de natură, de peisaj urban, de interioare... Care e miza acestor scene prezentate în amănunt? Augustin Cupșa: „Înfățișarea realității. E ca un film făcut cu un buget restrîns, cel mai ieftin film cu putință, cel care se scrie pe hîrtie. (...) Mi se pare important să simți și să transpui experiența trecerii corpului prin lume ca singură istorie adevărată, ca istorie reală și politică. Experimentarea stărilor în realitate, de la cele banale, să zicem, de cald, frig..., e pînă la urmă o abordare fenomenologică și ăsta este adevărul cu care te alegi în viață: experiența corpului care, bineînțeles, la un moment dat devine idee, devine gînd, devine emoție. Baza întregii noastre gîndiri e corpul.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Costică Brădățan este profesor de studii umaniste la Texas Tech University, Statele Unite ale Americii, și profesor onorific de filosofie la University of Queensland, Australia. A publicat eseuri în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, TIME Magazine. Recent, a lansat la Bucureşti o nouă ediţie a cărţii sale „A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor”, apărută la Editura Spandugino, în traducerea lui Vlad Russo. Am vorbit cu Costică Brădățan despre cartea sa precum şi despre rolul filosofiei în lumea de azi.A muri pentru o idee – o temă grea, o idee copleșitoare, întrupată de-a lungul istoriei de cîteva figuri emblematice, despre care vorbiți în cartea dumneavoastră. De la Socrate și Hypatia, la Giordano Bruno și, mai aproape de zilele noastre, Jan Patočka. Oameni care au plătit cu viața pentru ideile lor. Și astfel, spuneți dumneavoastră, „sfîrșesc prin a fi proiectați în mit.” Moartea lor, percepută ca jertfă, devine mai importantă decît opera lor sau în orice caz, o încununare a operei. De ce ne impresionează aceste destine?Costică Brădățan: „Din mai multe puncte de vedere. Dar gîndiți-vă, în primul rînd că ați spus moartea lor ne impresionează mai mult decît opera. În anumite cazuri, moartea lor e chiar opera lor, pentru că de la Socrate nu avem nici un fel de altă operă. Moartea lui e chiar capodopera. E un caz foarte interesant, cazul unui filozof care a întemeiat filozofia, un gînditor de primă mînă, a întemeiat un domeniu al cunoașterii care se definește prin scris, prin producția de texte. Ei bine, omul ăsta, întemeindu-l, n-a lăsat nici un cuvînt scris. Și atunci ce a contat, dacă n-a contat scrisul? A contat chiar moartea. E foarte interesantă substituția asta, unde un act rarisim, un act extrem de important, foarte straniu, rațional vorbind, întemeiază un domeniu de o cu totul altă natură.”„A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor” a apărut pentru prima dată în 2015, acum mai bine de 10 ani.E diferit modul în care e citită, înțeleasă această carte acum față de atunci, în România față de Satele Unite? O citim altfel? Costică Brădățan: „Da, drept dovadă că se reeditează. Cărțile de filozofie, în general, nu se reeditează, pentru că nu există o nevoie. Nu există o piață. Fiecare carte are momentul ei, are vîrsta ei și după ce se publică și se scoate în vînzare, se duce la bibliotecă și cine vrea să o mai citească, o găsește în bibliotecă. Dar au fost cazuri și nu e vorba doar de ediția românească – în Italia a reapărut, la fel. Mi s-a părut că e ceva în aer. E ceva acum care impune sau invită la o relectură. Și, personal, mă bucur, evident, pentru că îi dă cărții o nouă șansă, o nouă viață. Și, pe de altă parte, mi se pare că ceva realmente s-a întîmplat între timp. E vorba de 12 ani sau mai mult, considerînd și cît mi-a luat să o scriu. Lumea s-a schimbat. Trăim acum într-o lume unde angajamentul insului, al intelectualului, al scriitorului e de altă natură. Problema era atunci că trăiam într-o democrație liberală. Democrația liberală era, părea lucrul cel mai solid de pe lume. Or, într-o democrație liberală nu se poate muri pentru o idee, că nimeni nu-ți face nimic. Poți să spui orice, nu ți se poate întîmpla așa ceva. Se moare pentru o idee în condiții de criză, cînd democrația liberală intră în criză, e asaltată, sau în dictatură, semidictatură, în sisteme tiranice. Ceea ce spune, din păcate, n-aș fi vrut să fim în situația asta, că ceva se întîmplă în lume care face tema apetisantă, interesantă. Iarăși, mă bucur dacă cartea se citește, în același timp mă tulbură că trebuie să citim o astfel de carte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

În ultimele săptămîni, Ciprian Ciucu a lansat două inițiative importante care reconfigurează politica culturală a Bucureștiului. Pe de-o parte, e vorba de comasarea mai multor centre culturale municipale într-o singură structură, cu argumentul eficienței economice și al unui impact mai mare. Pe de altă parte, este vorba de deblocarea concursurilor pentru management la teatrele municipale, după ani și ani de interimate. Am vorbit cu primarul Bucureştiului, Ciprian Ciucu, despre aceste iniţiative. ARCUB, CREART, Centrul Lumina, ExpoArte, PROEDUS, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte vor fi comasate într-o singură instituție numită Arte și Evenimente Urbane București.De ce e nevoie acum de o reformă a centrelor culturale? E o alegere de politică publică sau e o decizie luată sub presiunea constrîngilor bugetare? Ciprian Ciucu: „Nu aș zice atît că e luată sub presiunea constrîngerilor bugetare. E vorba, mai degrabă, de constrîngeri legale. Există o lege care ne obligă să desființăm instituțiile sub 50 de angajați. Și vorbim despre instituții fragmentate, mărunțite, care aveau trei angajați, cinci angajați, zece angajați... Deci aceste centre nu puteau să nu fie aduse în altă instituție pentru că există o obligație legală să facem asta. Pe de altă parte, vorbim despre instituții care nu au impact. De unele dintre ele de abia acum s-a auzit, pentru că le-am făcut eu, cumva, cunoscute. Cine știa, de exemplu, de Centrul de Tineret al Municipiului București? Sau de altele. (...) Oamenii nu înțeleg de ce am făcut acest lucru pe repede înainte. Și aici pot să recunosc acest lucru. Foarte simplu. Am avut suficiente date ca să iau această decizie și am găsit o fereastră de oportunitate. Pentru că, trebuie să vă mărturisesc că și consilierii generali erau foarte frustrați de faptul că aceste instituții nu le răspundeau diferitelor cereri de transparență. Şi am zis ok, e timpul să punem o ordine în această zonă. Și, găsind această fereastră de oportunitate, am luat această decizie. Dar atenție, cei care au reacționat vizibil sînt cei care își vor pierde privilegiile. Și s-au folosit, din păcate, și de oameni de bună credință, actori, artiști de bună credință, cărora le-au spus că se vor desființa proiectele lor. Nu, din contră. Tot ce este bun va merge mai departe. Tot ceea ce nu este bun nu va merge mai departe.” Veți avea consultări cu sectorul cultural independent, cu oamenii care fac cultura vie, contemporană, de astăzi, din București? Ciprian Ciucu: Sînt esențiale. Tocmai că am făcut pe repede înainte acest proces și am un deficit de consultare, ca să-i spun așa, pentru ca această instituție să reușească, ea trebuie să fie credibilă, să fie la vedere. Conștientizînd faptul că am luat această decizie rapid – bine, am și un mandat foarte scurt și dacă vroiam să am ceva efecte, aveam nevoie de o decizie rapidă, că dacă intram în consultări fără final, de șase luni de zile, îmi trecea mandatul pînă se înfiinţa și instituția și îmi era aplicată viziunea – deci, conștient fiind de deficitul de consultare din această etapă, vom compensa în ceea ce înseamnă strategia, în special, politicile acestei instituții, în viitor. (...) O instituție care este mult mai vizibilă, care creează așteptări mult mai mari, poate inclusiv să catalizeze și să aducă oameni din zona culturală mult mai mulți în jurul ei, ca să spun așa. Finanțările pentru zona culturală vor crește, nu vor scădea. Diversitatea proiectelor va crește, nu va scădea.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

8 aprilie este Ziua Internaţională a Romilor. Ce se sărbătoreşte cu această ocazie? Romii au fost sclavi în Ţările Române aproape 500 de ani. Zeci de mii de romi au fost deportaţi în Transnistria în cel de-Al Doilea Război Mondial. Ce se ştie despre sclavia romilor şi Holocaustul romilor? L-am întrebat pe istoricul Ioan Valentin Negoi, autorul volumului „Istoria nespusă a romilor din România”, apărut la Hyperliteratura. Ioan Valentin Negoi despre Ziua Internaţională a Romilor: „Se sărbătorește emanciparea romilor din întreaga Europă. În 1971, mai mulți lideri romi, unii dintre ei supravieţuitori ai ororilor Holocaustului, au pus bazele mișcării internaționale a romilor. Au stabilit mai multe lucruri, cum a fi limba oficială, limba romani – nu limba țigănească. E important să înțelegem că mai mulți romi, din mai multe țări, au decis că limba este limba romani. Cuvîntul țigan nu există în limba romani. Este un cuvînt peiorativ, este un exonim, o poreclă dată romilor. Şi au mai ales imnul romilor, „Gelem, gelem” („Am umblat, am umblat”) și steagul. Au pus bazele mișcării internaționale a romilor și poporului rom, au zis ei în 1971. Celebrăm ziua de 8 aprilie din 1990.” Cartea dumneavoastră este scrisă pentru publicul larg. Explică, prezintă evenimente istorice, detalii puţin cunoscute.Ioan Valentin Negoi: „E prima mea carte de popularizare, eu am mai scris cărți de specialitate, pentru publicul avizat, lucrarea de doctorat sau articole științifice. Această lucrare s-a dorit a fi una chiar de popularizare. Am ales să o scriu într-un limbaj mai lejer, fără foarte multe note de subsol (...), să răspundă la cîteva întrebări, pe care le tot primeam în diferite contexte. De ce rom și nu țigan? A trebuit să explic vechimea cuvîntului rom și că acest cuvînt nu se trage din rădăcina cuvîntului român. (...) Cuvîntul rom, în limba romani, înseamnă fiu de om, fiu al femeii, om.”De ce în istoria noastră, istoria robiei romilor, istoria deportării romilor în Transnistria au rămas mai degrabă o chestiune marginală?Ioan Valentin Negoi: „Da, din păcate se discută foarte puțin în spațiu românesc despre această traumă colectivă. Totuși, trebuie să înțelegem că în momentul în care discutăm despre sclavia romilor sau despre Holocaust, discutăm despre istoria românilor ca întreg. Ciprian Necula spunea că pentru a avea o viziune clară asupra istoriei românilor, românii trebuie să înceteze să se gîndească la romi ca stăpîni de sclavi, iar romii trebuie să înceteze să se uite la români ca la stăpînii lor. E foarte greu să accepţi că ai fost stăpînul unor oameni timp de 500 de ani, că ai abuzat de ei din toate punctele de vedere, economic, sexual. (...) Istoria romilor este lungă și complexă. Am încercat să transmit o istorie obiectivă, să vorbesc prin fapte, să dau citate cît mai multe, să arăt cum erau lucrurile și am vorbit și despre eroi. E păcat să nu discutăm și despre voievodul rom Ștefan Răzvan. (...) Bineînțeles, cînd discutăm despre istoria romilor, trebuie să vorbim și despre aportul cultural al romilor. Am adus în discuție familia Dinicu. Discutăm mult prea puțin despre valoarea culturală a acestei familii. Angheluș Dinicu este persoana care a pus pe hîrtie „Ciocîrlia”, una dintre melodiile românilor ca emblemă națională. N-a fost creația lui proprie. Se spune că provine din Asia și era o melodie cunoscută, populară, dar el a fost primul care a așezat-o pe hîrtie. Şi Grigoraş Dinicu a dus-o la nivel de artă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

În 7 aprilie au loc alegeri pentru funcția de președinte al Academiei Române. Academicienii Marius Andruh și Mircea Dumitru candidează la această funcție. I-am invitat pe amîndoi la o discuție la „Timpul prezent”. Domnul Marius Andruh ne-a transmis că nu poate participa. Domnul Mircea Dumitru a venit în studioul Radio România Cultural. Am vorbit despre proiectul său pentru instituţia la şefia căreia candidează, despre influenţa acestui for ştiinţific în societate, despre profilul Academiei Române în contextul lumii complexe de azi.Academia Română este percepută adesea mai degrabă ca un for simbolic decît ca un actor activ, puternic în politicile publice, în educație. Cum măsurați influența reală a instituției? Mircea Dumitru: „Academia Română este în primul rînd o instituție fundamentală a statului român. Astăzi, 6 aprilie, am sărbătorit 160 de ani de la înființarea ei. În această perioadă, mai mult de un secol și jumătate, ea a reprezentat centrul de consacrare a valorii intelectuale și de protejare a limbii și a identității naționale. Academia Română este un centru simbolic, dar, deopotrivă astăzi, prin cele mai mult de 60 de institute de cercetare, care concentrează elita cercetării din România, reprezintă și un centru al producerii cunoașterii științifice. Or, în momentul de față, dacă discutăm despre contextul mai general, nu numai național, local, ci contextul european și mondial, principala competiție este cea cu privire la progresul cunoașterii și la aplicațiile tehnologice care vor avea un impact deosebit asupra vieții sociale și politice. În centrul tuturor acestor schimbări se află instituția academică. În centrul acestor schimbări se va afla și Academia Română. A măsura impactul unei astfel de instituții înseamnă a vedea în viitorul foarte apropiat ce rol trebuie să aibă o astfel de instituție și cum trebuie să fie redefinit rolul ei, în așa fel încît să servească acestor scopuri: creșterea cunoașterii și o foarte puternică prezență în competiția internațională tehnologică.”Și ce-i lipsește astăzi Academiei Române, astfel încît să conteze mai mult în competiția globală?Mircea Dumitru: „Dacă ne uităm în istoria nu foarte îndepărtată a aceste instituții,  vom vedea că unii dintre cercetătorii foarte buni înainte de 1990 și-au găsit după aceea locuri de muncă excepționale în mediul academic occidental. Se poate spune că am putea face cîteva facultăți de matematică în SUA numai cu matematicieni români. Prin urmare, inteligență creativă la nivel de top avem. Ceea ce a lipsit, și asta nu este, în primul rînd, vina internă a instituției, ci este o problemă generală a societății noastre, a fost un anumit tip de management eficient, o organizare foarte bună. La care se adaugă subfinanțarea cronică a cercetării.”Ce v-a făcut să candidați la funcția de președinte al Academiei Române? Mircea Dumitru: „Vreau să spun foarte clar că nu candidez împotriva cuiva. Sînt într-o relație de colaborare și de prietenie cu domnul academician Marius Andruh, din 2005. E un om de știință care are o reputație solidă, internațională. (...) Pot să vă spun că indiferent cine va fi ales mîine, cred că Academia poate să fie, pentru 4 ani, foarte bine reprezentată. Eu am candidat, în primul rînd, deoarece cred că o Academie națională poate să fie foarte bine reprezentată de cineva care vine din zona umanistă. Vocația unor academii naționale, așa cum au fost ele construite în secolul al XIX-lea și în bună măsură această determinantă a rămas valabilă pînă astăzi, a fost aceea de a consolida cultura națională. Limba, literatura și istoria. (...) Nu în ultimul rînd, candidez pentru că destul de mulți dintre colegi mi-au sugerat sau mi-au spus direct că ar fi bine să candidez și că mă susțin.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Volumul „Elefant și alte povestiri” de Raymond Carver a apărut recent în limba română, în traducerea lui Marius Chivu, la editura Polirom. Este ultimul dintre cele patru volume de povestiri pe care le-a publicat prozatorul american. Carver a murit în 1988, la vîrsta de 50 de ani. Cu doar patru volume de povestiri, s-a impus drept unul dintre cei mai importanți autori americani de proză scurtă, mizînd pe realism, pe minimalism, pe acele detalii ale vieții care trec neobservate de mulți dar care sînt încărcate de semnificații. Am vorbit cu Marius Chivu despre proza lui Raymond Carver, despre privirea specifică prin care vede el lumea, despre personajele din povestiri și despre impactul prozei lui Carver asupra scriitorilor de după el. Marius Chivu: „Literatura lui, într-adevăr, a avut un impact formidabil. Sînt doar patru cărți, dar prestigiul lui a crescut în mai puțin de zece ani. Activitatea lui literară se întinde pe durata a 12 ani, cu totul. La apariția acestui volum, în 1988, cînd era la finalul vieții, el era deja un maestru în viață. Dovadă că începuse să ia premii, să fie invitat, să țină lecturi, conferințe, să facă antologii. Avea 50 de ani, era încă foarte tînăr. Impactul lui a fost major și s-a păstrat în măsura în care, așa cum multă proză americană scurtă se trage din Hemingway, el cumva a preluat ștafeta. Astea ar fi, să zicem, cele două repere ale perioadei. Între timp, firește că proza scurtă americană s-a diversificat, este extraordinar de variată. Astăzi nu mai găsești influența lui Carver atît de evidentă, dar în interviuri, în cursurile de creative writing, el este foarte prezent, e un scriitor de proză scurtă peste care nu poți trece. Și eu prefer să predau foarte mult la cursurile mele de creative writing din el, pentru că, pe cît de simplu e și de banal, pe atît de dificil e de citit. Și-mi place să fac exercițiul ăsta cu cursanții mei, să le arăt cît de multe semnificații și sugestii se ascund în spatele unui limbaj foarte simplu și minimal.”Cum obține Carver aceste texte realiste, minimaliste, spunînd foarte puțin despre personaje, dar punînd lupa pe unele detalii nesemnificative sau surprinzătoare, neverosimile în context?Marius Chivu: „Ăsta e ochiul prozatorului, unde anume ar trebui să cadă privirea sau centrul de greutate al unei povestiri. Toate poveștile din istoria literaturii sînt reductibile la cîteva situații. Diferența pe care o fac scriitorii constă în stilistică, în felul în care își scriu aceștia poveștile și în felul în care mută sau schimbă perspectiva, pun punctul de greutate. Firește că asta e talentul înnăscut al lui Carver. Cît despre simplitatea sau directețea cu care pare că abordează aceste povestiri, ea vine și din foarte multă muncă. El scria povestirea într-o primă formă, după care tăia, și tăia, și tăia, și elimina. O lecție pe care o învățase cu mult dramatism de la primul lui redactor-editor, Gordon Lish, de care a fost nemulțumit și față de care la un moment dat s-a distanțat. Dar, de fapt, lecția o învățase. Și-a dat seama că asta ar trebui să fie privirea lui, talentul lui, atingerea, the touch, pe care o aduce literaturii.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele american Donald Trump a spus într-un interviu pentru publicația britanică „The Telegraph” că ia în considerare retragerea Statelor Unite din NATO, după ce alianța a refuzat să i se alăture în războiul contra Iranului. De asemenea, el a numit NATO „un tigru de hîrtie”.  Despre aceste declarații și consecințele lor pentru unitatea alianței, despre relațiile tensionate dintre administrația Trump și liderii statelor europene care au refuzat să-și pună la dispoziția SUA bazele aeriene sau să-și deschidă spațiul aerian pentru aeronavele americane implicate în războiul din Iran vorbim cu Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea europeană”.Să lămurim un lucru: poate președintele american să scoată Statele Unite ale Americii din NATO?Robert Lupițu: „Răspunsul scurt: nu. Răspunsul elaborat implică o înţelegere mai exhaustivă a ce se poate întîmpla. Congresmanii americani pot amenda legislaţie pe foarte multe componente. Avem o legislaţie din 2023, despre care putem să considerăm că a avut la origini primul mandat al preşedintelui american, 2017-2021, cînd Donald Trump a vorbit despre NATO ca fiind o alinţă învechită, a criticat aliaţii foarte mult, cînd s-a jucat cu ideea ce ar însemna o dezangajare americană faţă de NATO. Ei, în 2023, cînd preşedinte era Joe Biden, în momentul în care a fost negociată legea anuală de autorizare a bugetului apărării, aceasta a fost amendată, printr-un proiect de lege sponsorizat de doi senatori, republican şi democrat. Senatorul republican era chiar Marco Rubio, actualul secretar de stat şi consilier pentru securitatea naţională al preşedintelui Trump. Şi democratul era Tim Kaine, nimeni altul decît running mate-ul pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA al lui Hillary Clinton, în 2016. Acel amendament spune cît se poate de clar că pentru ca un preşedinte american să poată retrage SUA din NATO este nevoie de o aprobare a Senatului în formula de vot de două treimi. (...)  Însă ce poate să facă administraţia în raport cu NATO – e vorba de decizii legate de cheltuieli, de finanţare, de participare la anumite bugete, de participări sau retrageri sau modificări în zona de structuri de comandă militară, de poziţionări de trupe, echipamente... Chestiuni în care administraţia nu are nevoie de o aprobare din partea Congresului.”Ce impact ar putea avea declarațiile președintelui american despre alianța Atlanticului de Nord, pe care a numit-o „un tigru de hîrtie”, adăugînd că și Vladimir Putin știe că NATO e un „tigru de hîrtie”? Robert Lupițu: „Abia acest lucru este principala problemă, pentru că de-a lungul timpului, cel puțin în ultimul deceniu, am fost obișnuiți cu declarații critice la adresa Alianței. (...) Afirmații de tipul, cum a spus Donald Trump, că NATO este o alianță învechită, punînd la îndoială angajamentul SUA, în cazul în care aliații nu ar plăti atunci 2% din PIB, acum 5% din PIB, celebra afirmație a lui Emmanuel Macron, președintele Franței, că NATO e „în moarte cerebrală” şi afirmațiile de acum ne arată că sîntem într-un registru în care trebuie să învățăm să trăim cu astfel de declarații pe care nu ni le dorim. (...) Iar riscul decurge din relativizarea și slăbirea alianței în actualul context. Pentru că, dacă în 2016-2017, în 2019 eram în alte situații geopolitice, nu atît de conflictuale pe diferite teatre de operațiuni, acum sîntem în al cincilea an de război la granița estică a UE și a NATO. Și acest lucru, această relativizare a alianței, înseamnă de fapt o slăbire a coeziunii și a angajamentului transatlantic. Și este, într-adevăr, un semnal care nu ne ajută în raport cu rivalii geopolitici, aici mă refer în principal la Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural