Timpul prezent

La sfîrșitul săptămînii trecute, o femeie de 23 de ani a fost împușcată mortal pe stradă, în plină zi, de un bărbat care a abuzat-o ani de zile, încă de cînd era doar o fată de 14 ani. „Este al 25-lea caz de femicid din ultimele cinci luni. În fiecare an în România zeci de femei sînt omorîte doar pentru că sînt femei. Violența împotriva femeilor e insuficient sancționată, e tolerată de cei care ar trebui să ne protejeze și transformată apoi în context de blamare a victimei” se arată într-un comunicat al asociațiilor care au organizat protestul „Niciuna înfrîntă. Niciuna uitată. Niciuna mai puțin”. Crima este forma extremă a violenței. Crima aduce subiectul violenței împotriva femeilor la știri. Dar violența aceasta se manifestă în multe feluri, prin hărțuire, prin amenințări, prin încălcarea ordinelor de protecție precum şi prin alte forme, mai greu de identificat ca abuz. Ce poate face o femeie care e amenințată constant sau agresată fizic, cum se poate proteja, unde poate cere ajutor? De ce avem atîtea cazuri de femicid – e problema societății care tolerează violența împotriva femeilor, e eșecul instituțiilor care ar trebui să protejeze victimele, nu avem legi destule? Le-am întrebat pe Monaliza Cîrstea, directoarea Direcției Strategii, Politici, Programe și Parteneriate, din cadrul Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, şi pe Iolanda Beldianu, de la Asociația Pas Alternativ, din Brașov.Monaliza Cîrstea: „Din nefericire, ne confruntăm cu un nivel foarte ridicat de toleranţă a societăţii cu privire la acest fenomen. Învăţăm de mici că unde dă mama, creşte, că. dacă nu te loveşte soţul sau partenerul. înseamnă că nu te iubeşte şi sîntem într-un fel programaţi să acceptăm şi chiar să ne resemnăm în faţa acestei violenţe domestice. Însă eu cred că lucrurile nu trebuie să stea aşa. Cred că avem legi solide. Şi nu o spunem noi, o spune Consiliul Europei care a evaluat modul în care România şi-a îndeplinit obligaţiile cu privire la implementarea şi armonizarea Convenţiei de la Istanbul şi, mai nou, avem şi o directivă europeană care impune şi mai multe reguli şi pe care noi ne străduim să le transpunem întocmai. Însă toate aceste legi trebuie să fie implementate şi acolo există mari probleme. Există mari probleme în cooperarea la nivel multidisciplinar între autorităţile locale care nu doresc să finanţeze suficient, nu iau în considerare problematica victimelor violenţei domestice. Profilul acestora este complex şi necesită o pregătire intensă, o instruire adecvată, în special din perspectiva de gen, din perspectiva de a înţelege nevoile lor, de a fi aproape de ele, de a le acompania în toate etapele de intervenţie de care au nevoie.”Iolanda Beldianu: „O femeie care este victimă a violenţei este practic captivă în acea relaţie în care agresorul a avut grijă şi timp să o izoleze, să o depriveze de legătura cu exteriorul, care ar putea să-i fie punct de sprijin la un moment dat. Eu militez pentru ideea că, atunci cînd sesizăm că este o situaţie de abuz, de violenţă, oriunde în preajma noastră – legea presupune şi chiar recomandă intervenţia şi a terţilor care ştiu de situaţie –, am putea să reclamăm şi să sesizăm organele îndreptăţite să intervină. Mă refer la poliţie, în primul rînd, atunci cînd e vorba de o situaţie de criză, dar pot fi apelate şi serviciile conexe, specializate – consiliere psihologică, psihoterapie, asistenţă socială, consultanţă juridică, înainte de reprezentarea efectivă în instanţă. Sînt lucruri la care o victimă poate să apeleze.  Nu putem să ne plîngem că nu avem legi. Nu legea este problema, ci aplicarea ei. Şi aplicarea se face cu oameni. Iar la acei oameni care devin instrumente ale aplicării legii – acolo este o mică problemă. Fenomenul violenţei e atît de frecvent încît îi atinge pe toţi, inclusiv pe cei care sînt în situaţia de a aplica legea.”Apasă PLAY pentru

Karol Nawrocki, candidatul Partidului Lege și Justiție (PiS), a câștigat alegerile prezidențiale din Polonia, cu 50,89% din voturile exprimate. Prezența la vot a fost de 71,31%, un record pentru Polonia. Cei doi candidați ajunși în turul al doilea, Karol Nawrocki și Rafał Trzaskowski, sînt reprezentanții celor două formațiuni politice principale din Polonia. Karol Nawrocki a fost susţinut de Partidul Lege și Justiție (PiS), partid din care face parte și actualul președinte, Andrzej Duda, partid care a fost și la guvernare vreme de opt ani pînă în 2023, cînd a cîștigat alegerile coaliția de centru-dreapta a actualului premier Donald Tusk, care l-a susținut la alegerile prezidenţiale pe Rafał Trzaskowski, primarul Varșoviei. În ce măsură victoria la limită pentru candidatul Partidului Lege și Justiție arată o divizare profundă a societății poloneze? Cum va arăta relația România-Polonia după alegerile prezidențiale din cele două ţări? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Raluca Alexandrescu: „În Polonia nu există în spaţiul public discursuri pro-ruse. Această absenţă a filo-rusismului se explică printr-un trecut, printr-o istorie construită în spiritul acestei opoziţii faţă de Rusia şi care nu a dispărut şi nu s-a slăbit. Războiul din Ucraina nu a făcut decît să exacerbeze angoase istorice profunde legate de ameninţarea rusă.”Ce șanse are guvernul Donald Tusk să implementeze reformele pe care și le-a propus, după alegerea candidatului susținut de PiS?Raluca Alexandrescu: „E foarte complicată situaţia guvernului Tusk acum. Coaliţia rezultată în urma alegerilor din octombrie 2023 a fost de nenumărate ori împiedicată să ducă la capăt nişte reforme de opoziţia preşedintelui Duda şi nu numai de opoziţia preşedintelui, care teoretic nu are competenţe nici măcar cît are preşedintele român. Deci el, teoretic, nu a avut prea multe pîrghii de influenţă dar a acţionat prin instituţii, care erau puternic politizate în urma acţiunii lungii guvernări PiS, şi pe care Donald Tusk, deşi îşi propusese un proiect ambiţios, nu a reuşit să le reformeze. (...) Aş cita cîteva din direcţiile în care guvernul nu a reuşit pînă acum să-şi ducă pînă la capăt proiectele şi promisiunile cu care venise, cu foarte mare mult entuziasm, în octombrie 2023, la guvernare. Reforma justiţiei şi a statului de drept, pe care o promisese într-un discurs electrizant, la anunţul rezultatelor legislative Donald Tusk şi care promitea chiar mai mult decît era poate cazul, o schimbare de regim. Acesta ar fi un prim punct foarte important şi care-i asigură în continuare pîrghii de influenţă foarte puternice preşedintelui ales Nawrocki. O a doua direcţie în care nu a reuşit Donald Tusk să se impună a fost problema foarte spinoasă a dezincriminării avortului. Or, ceea ce propune acuma PiS, şi se pare că a avut totuşi majoritatea polonezilor de partea sa, este, dimpotrivă, o înăsprire a acestei legislaţii, pînă la interzicerea completă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

De cîțiva ani a început construcția unui important edificiu: literatura pentru copii scrisă de autori români contemporani, adică acei autori atenți la copiii de azi și la contextul în care ei cresc, la problemele, întrebările și nevoile lor. Lucrurile s-au urnit greu, mulți ani nu au existat în librării decît foarte puține asemenea cărți dar acum literatura pentru copii scrisă de autori români e pe mîini bune. La asta contribuie, pe lîngă scriitori, ilustratorii de carte, editorii, cei care fac promovarea cărților. Am vorbit cu Simona Antonescu și Luminița Corneanu, autoare și de cărți pentru copii, despre importanța literaturii contemporane pentru copii, despre cum îi aduci spre lectura de plăcere pe copiii care nu și-au văzut niciodată părinții citind o carte.Simona Antonescu este autoarea seriei „Istoria povestită copiilor”, care se reeditează la Polirom și din care au apărut, în a doua ediție, volumele „Decebal și un solomonar misterios”, „Nobilul Aethicus și o călătorie în jurul lumii” și „Menumorut și minele de aur de la Roșia Montană”.Luminița Corneanu a scris cartea „Cameleonul Cami pleacă în Tibet”, apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius, și este membră a asociației „De Basm”, care promovează literatura pentru copii. Luminița Corneanu: „Ceea ce la noi lipsește dramatic în educația timpurie sînt bibliotecile școlare, în școli și grădinițe, specializate pentru vîrstele mici, cu cărți contemporane, noi, la zi, suficiente pentru toți copiii, astfel încît fiecare copil să plece acasă săptămînal cu o carte, să fie invitat în bibliotecă cu clasa, să citească acolo, lucruri care în străinătate se întîmplă de la sine. În țările din Vest nici nu se concepe ca un copil să nu fie dus la bibliotecă de foarte mic astfel încît el să deprindă obiceiul cititului și să-și formeze atît atenția, care este esențială pentru toată cogniția, cît și automatizarea lecturii - nu poți fi cititor pasionat dacă buchisești cuvintele.”Cum îl atragi spre lectură pe un copil care nu-și vede părinții citind sau nu are cărți acasă?Simona Antonescu: „Asta cred că e cea mare problemă: faptul că nu-și vede părinții citind acasă. Pentru că exemplul este mai puternic decît orice fel de îndemn sec. Știm că există acei părinți care își doresc din suflet să citească copiii lor și ei cred că fac tot ce ține de ei, în sensul că le cumpără cărți foarte multe și îi îndeamnă: haide, citește, haide, citește! Dar, dacă nu deschide și părintele o carte, atunci pentru copilul acela cititul va fi o corvoadă. Un alt răspuns ar fi că citesc acei oameni care au o viață în plus. În afară de viața aceasta, la vedere, există și viața interioară. Oamenii care citesc sigur au și viață interioară. Singura modalitate de a hrăni viața asta interioară este cititul.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural 

Unul din trei români crede că știința și tehnologia au mai degrabă o influență negativă asupra societății – arată un studiu de anul acesta, în care România se plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privința încrederii în știință și tehnologie. De ce își pierd românii încrederea în știință? Cum ajung să se informeze din surse „alternative” și să prefere pseudoștiințele? Cum poate fi recuperată încrederea oamenilor în ştiinţă? I-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată și Ciprian Mihali, directorul Departamentului de Filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Ciprian Mihali: „Noi am funcţionat multă vreme în iluzia că omul modern este animat de această puternică dorinţă de cunoaştere. De fapt, foarte puţini oameni sînt animaţi de o dorinţă de cunoaştere, în sensul în care cunoaşterea îţi pune în discuţie certitudinile sau ceea ce ştiai pînă atunci şi îţi împinge limitele necunoaşterii mai departe. Noi avem un raport foarte personal şi foarte intim cu propria noastră ignoranţă. Iar această relaţie intimă ne face să considerăm că sîntem mai cunoscători decît sîntem de fapt, că sîntem mai puţin ignoranţi decît sîntem de fapt şi, din acest motiv, relaţia noastră cu frontiera între ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim este o relaţie afectivă, o relaţie emoţională şi nu una raţională. Noi sîntem mult mai mult coduşi de emoţii şi dorinţe, mai ales de dorinţa de recunoaştere, decît sîntem animaţi de un ideal al unei cunoaşteri care să ne destabilizeze certitudinile. Ca animal care trăieşte socialmente printre alţi semeni, fiecare avem în permanenţă această nevoie de recunoaştere. Iar ceea ce a oferit internetul în versiunea sa din ultimii 15 ani, odată cu ascensiunea reţelelor sociale, a fost să aşeze în scheme algoritmice instrumentalizarea emoţiei. Sîntem fiinţe emoţionale mai mult decît fiinţe raţionale. Avem fiecare dintre noi nevoia de a fi recunoscuţi printre ceilalţi, o dorinţă foarte intimă şi dureroasă, care, dacă nu e satisfăcută, se revoltă, de asemenea, în feluri emoţionale. Emoţia este pre-cognitivă şi non-cognitivă, adică ea nu are nevoie de foarte multă informaţie. Dacă eu cred că e adevărat, atunci e mai important decît dacă este realmente adevărat.”De cînd au început românii să nu mai aibă încredere în ştiinţă, e o neîncredere recentă sau mai veche?Mihail-Valentin Cernea: „Am văzut efectele acestei neîncrederi la începutul pandemiei. Dar nu cred că povestea începe în pandemie, ci probabil începe demult, în modul în care e construită cultura ştiinţifică în România. Putem să ne uităm la sistemul de învăţămînt de pe vremea comunistă, ba chiar, în pandemie mă uitam la reacţia românilor la pandemia de Gripă Spaniolă (din 1918) şi, din păcate nu pot să spun că diferenţele erau atît de mari. (...) Avem o problemă mai veche, care a fost din foarte multe puncte de vedere înrăutăţită de-a lungul vremii de două surse fundamentale, în ultimii 10-15 ani. O sursă este o incultură ştiinţifică profundă care vine pe bazele unui sistem de educaţie care nu te învaţă modul în care funcţionează ştiinţa şi cum obţine ea cunoaştere despre lume, ci te învaţă mai degrabă formule şi probleme de rezolvat. Şi a doua sursă, care nu trebuie ignorată, este munca continuă şi asiduă pe care au dus-o propaganda rusă şi propaganda chineză pe această temă – în România şi peste tot în lume au fost investigaţii –, parte din efortul lor mai amplu de a sădi neîncredere în societate. Şi bineînţeles că o neîncredere în instituţii şi în oamenii de ştiinţă îndeplineşte scopurile acestui tip de propagandă, care caută cît mai multă diviziune socială şi, dacă se poate să nu avem fapte în comun, e cu atît mai bine pentru ei.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Dezinformarea a atins în ultimele luni pe rețelele de socializare cote uriașe. Și continuă chiar dacă alegerile s-au încheiat. De ce am ajuns în România atît de vulnerabili la fake news și ce am putea învăța de la cum face față Republica Moldova valurilor de dezinformare care vin pe filiera de propagandă rusă? L-am întrebat pe Rufin Zamfir, expert în comunicare strategică.Rufin Zamfir: „Înainte de alegerile hotărîtoare pentru parcursul ei democratic, pe care le-a avut la finalul anului trecut, Republica Moldova a iniţiat şi a pus la punct un Centru pentru Comunicare Strategică şi Combatere a Dezinformării, o instituţie extrem de flexibilă care, datorită acestei flexibilităţi, reuşeşte să ia nişte decizii pe domeniul ei. Reuşeşte să facă asta cu un aparat nu foarte extins, cu un număr de persoane, de specialişti nu foarte mare, dar reuşeşte să facă acest lucru în conjuncţie – şi subliniez lucrul ăsta, pentru că este extrem de important – cu un palier juridic care implementează legile în vigoare în Republica Moldova.”Sub ce formă se prezintă propaganda şi dezinformarea rusească în România şi în Republca Moldova?Rufin Zamfir: „Cea mai mare asemănare între modul în care Rusia acţionează în Republica Moldova şi modul în care ea acţionează în România constă în ţinta pe care Rusia o are în cele două state: deraierea democratică, erodarea încrederii în instituţiile democratice pînă la nivelul la care presiunea socială să împiedice palierul politic să implementeze decizii care nu îi sînt favorabile Federaţiei Ruse – mă refer la sancţiunile pe care comunitatea internaţională i le impune Rusiei din cauza comportamentului agresiv demonstrat în Ucraina şi în alte state din regiune.”Ce lipseşte din modul în care comunică public autorităţile din România în situaţii de criză, atunci cînd dezmint o dezinformare? Rufin Zamfir: „Cînd dezmint o dezinformare, nu lipseşte nimic. Lipseşte însă toată cealaltă parte, proactivă a procesului, acea parte care are rolul de a educa publicul, de a-l face conştient la riscurile potenţiale, în viitor. Lipseşte transparenţa şi onestitatea instituţiilor de a veni în faţa societăţii şi, în măsura în care se poate intra în amănunte, de a explica şi de a asigura publicul că acele instituţii lucrează pentru siguranţa lui. (...) Problema apare acolo unde răspunsul se opreşte la dezminţire. Dacă, după dezminţire, instituţia respectivă se opreşte cu interacţiunea cu publicul ei imediat după ce a dezminţit o ştire (falsă), nu ne putem aştepta ca societatea să devină mai rezilientă în faţa unor astfel de ştiri.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Vorbim de mulți ani despre problemele majore din sistemul de educație al României: analfabetismul funcțional, abandonul școlar, carențele din zona educației civice, despre impactul problemelor din educație asupra societății, asupra democraţiei. De asemenea, un studiu al Ministerului Educației din 2023 arată că 20% dintre adulți se află în situația de analfabetism funcțional la literație și că 27% sînt în aceeași situație în ce privește competențele de calcul. De ce am ajuns aici? Și de unde ar trebui să înceapă o reală reformă a sistemului educațional? L-am întrebat pe Doru Căstăian, profesor de științe socio-umane la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați.Doru Căstăian: „Primele locuri unde ar trebui să meargă banii care se folosesc în momentul ăsta în sistem sînt, pe de-o parte, către politici de creştere a calităţii, acolo unde calitatea nu e ceea ce trebuie şi, în al doilea rînd, în schimbarea sistemului de formare iniţială şi de mentorat. Cercetările sînt destul de clare în direcţia asta. Cum spunea chiar recent fondatorul testelor PISA, un sistem nu poate fi mai bun decît profesorii din interiorul lui. Trebuie investit serios şi cu sens în formarea profesorilor şi în politici care să ducă la creşterea calităţii acolo unde ea lasă de dorit.”Mulţi dintre elevii de azi provin din familii în care părinţii lor au şi ei probleme în a înţelege un text sau a face calcule simple. Cum ne afectează această moştenire educaţională la nivel de societate?Doru Căstăian: „Mă bucur că şi studiile au început să arate un lucru care, din punctul meu de vedere, este şi era evident de foarte mult timp: e o poveste asta cu şcoala cea serioasă care se făcea pe vremuri. De fapt, principala noastră problemă acum e că, dintr-un anumit punct de vedere, funcţionăm tot în paradigma acelei şcoli serioase – cu cîte ghilimele doriţi –, pe care n-am reuşit s-o reformăm profund, cu adevărtat. Sigur că nimeni nu aruncă la gunoi rezultatele şi performanţele reale care au existat de-a lungul timpului în sistemul de învăţămînt românesc. Dar tot ceea ce azi apare în rapoartele de ţară şi tot ceea ce azi i se reproşează sistemului, caracterul elitist, inegalităţile uriaşe, faptul că e un sistem care vînează trofee pentru a-şi justifica lipsa de performanţă medie, toate astea vin din sistemul acela mult lăudat şi pe care nostalgicii îl regretă. Urmările le vedem în fiecare zi: într-o populaţie dezangajată civic, în calitatea dialogului public, în nivelul de toleranţă societală, le vedem la vot, le vedem în fascinaţia faţă de tot soiul de naraţiuni simple şi simpliste care îi prind pe oameni aproape mereu pe picior greşit. Sigur că discuţia e mai complexă, pentru că nu toate aceste efecte pot fi puse strict pe seama eşecului sistemului de educaţie, sînt şi cauze mai profund filosofice, sociologice. Dar sistemul de educaţie la noi este fără doar şi poate un factor agravant.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural  

Olga Ștefan este autoarea volumului „Até (o educație)”, care va apărea într-o colecție nouă de poezie, pocket, la Editura Art.  Pusă sub semnul lui Até, zeița orbirii și a distrugerii ca o consecință a orbirii, a iluzionării, cartea vorbește despre identitate - „Da, am crescut în Europa de Est” e titlul unuia dintre poeme - dar și despre școală - „Profesorul Natural” și „profesorul mediocru” sînt două ipostaze chestionate aici. Olga Ștefan este ea însăși profesoară de română la o școală din Cluj. Am vorbit cu Olga Ștefan despre cartea ei, despre semnificația titlului, despre ce poate spune poezia pe tema educației - o temă atît de importantă în România de azi.Olga Ștefan: „Era inevitabil ca ocupația mea diurnă să pătrundă în poezia pe care o scriu. Acest proiect îl aveam de mai mult timp în gînd, constatînd exact această carență sau această teamă de a explora un subiect care pare mai degrabă destinat literaturii de specialitate. Să nu uităm totuși că primele mărturii pe care le avem despre modul în care funcționează școala provin nu din cercetare, ci din literatură. Literatura e un fel de premergătoare a studiilor pe care le cităm, citim, recitim în domeniul pedagogic, avînd această dimensiune autobiografică, formativă, venind de multe ori dinspre fostul elev care meditează asupra destinului care l-a conturat, distrus, recompus, restructurat în școală. Însă mai rar avem mărturii fruste, oneste și, uneori, chiar autodenigrante ale celor care sînt profesori. De multe ori noi, profesorii, ne apărăm prin tot felul de fraze-clișeu destul de obscure, cum ar fi am făcut tot ce am putut, facem ceea ce se poate, facem ce putem, cînd, de fapt ele conjură o ipostază mult mai problematică. În perioada grevei (profesorilor) de acum doi ani am reușit să găsesc vocea pe care o voiam pentru ca poezia mea să devină mediul, depozitarul gîndurilor mele de profesoară, dar și de fostă elevă. Întotdeauna cele două se întîlnesc în aceste poeme.”Até este zeița orbirii și a distrugerii ca o consecință a orbirii, a iluzionării. De ce ți-ai pus cartea sub semnul acestei figuri mitologice?Olga Ștefan: „L-am ales, pe de-o parte, superficial, pentru tonalitate și sonoritate. Pe de altă parte, pentru paleta largă pe care-o acoperă semnificațiile acestei zeități. Pe care o regăsim, de exemplu, și într-o formulă care mie mi se pare în mod particular melancolică și interesantă și anume aceea de pajiște a lui Até. Mi se pare că Empedocle descria astfel lumea oamenilor. Adică e acel spațiu în care furia asta e dezlănțuită, dar și decăderea ulterioară e resimțită ca parte a condiției umane. Momentul în care am început să scriu poeziile din volum nu era foarte pașnic. Eram prin 2021, pe la finalul pandemiei, ulterior începutul războiului din Ucraina și meditam destul de mult asupra ideii acesteia că sîntem victimele propriei impulsivități, mai des decît ne place să recunoaștem. De asemenea mi se părea că sîntem educați într-o cultură a nesăbuinței și a exceselor. De pildă, Dodds, în Grecii și iraționalul spunea că Até ar sta și în inima exceselor.” Olga Ștefan a mai publicat volumele de poezie „Saturn, zeul” (Charmides), „Civilizații” (Paralela 45), „Resursa” (Casa de Editură Max Blecher).Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

Cel mai scăzut nivel de încredere în instituții se înregistra în zona de Est a Uniunii Europene, inclusiv în România, conform unui Eurobarometru recent. De ce și-au pierdut românii încrederea în instituțiile statului? Și cum poate fi restabilită această încredere? L-am întrebat pe Emilian Mihailov, conf. univ. la Facultatea de Filosofie a Universității din București și director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. Emilian Mihailov: „Am făcut o documentare să văd dacă naraţiunile declinului se adeveresc. Şi, contrar aşteptărilor, de fapt România, pe cele mai multe criterii, cunoaşte un progres lent, nu spectaculos, dar un progres. Nu avem declin nici pe creştere economică, nici pe problema corupţiei, nici pe inegalităţi economice. În ultimii zece ani inegalităţile economice sînt pe un trend descrescător. Şi întrebarea este cum mai binele devine semn de revoltă? Cum mai binele devine tot mai rău? Ce se întîmplă de noi nu recunoaştem acest progres – nu este spectaculos, dar este progres – de ce, dimpotrivă, sîntem convinşi, sîntem atraşi de naraţiuni ale declinului? (...) Aş prefera să vorbesc despre trei factori. Unu: România a progresat dar nu este o ţară cu instituţii consolidate, nu avem instituţii foarte funcţionale, deşi vedem îmbunătăţiri. Al doilea factor este cel legat de modul în care afectează social media comunicarea, interacţiunea dintre indivizi şi comunicarea, dezbaterea publică. Al treilea factor este legat de cum este construită psihologia noastră. De ce credem în declin cînd avem progres? Noi tindem să idealizăm trecutul. În trecut avem şi fapte pozitive, şi fapte negative, dar tindem să ni le reamintim mai mult pe cele pozitive. Tot timpul îmbunătăţim, cosmetizăm trecutul. Iar prezentul va fi tot timpul dominat de evenimentele negative, sub influenţa social media – cel mai bun instrument de a influenţa percepţiile oamenilor despre ce se întîmplă.”Cum ar putea instituțiile să recîștige încrederea cetățenilor? Cît de mult contează stilul personal al liderilor în cosolidarea încrederii în instituţii, în stat? Cît de mult contează carisma, de pildă, sau însuşirile unui lider?Emilian Mihailov: „În  momentul de faţă contează foarte mult. Instituţiile sînt entităţi abstracte, nu ne putem apropia de ele într-un mod uman. Ai nevoie să te apropii de persoane, ai nevoie să intri în contact cu oamenii care reprezintă acele instituţii. Preşedintele Nicuşor Dan a făcut un gest foarte importat: cel de a umaniza figura preşedintelui, atunci cînd, în prima zi de după alegerile de duminică, el şi-a luat fetiţa şi a dus-o la şcoală, pe stradă, ca un om obişnuit. Astfel de momente sînt foarte importante. Şi mai dau un exemplu. Oamenii obişnuiţi care reprezintă instituţiile – poliţistul care te opreşte în trafic, jandarmul care vine şi-ţi explică, funcţionarul public de la ANAF care îţi trimite o scrisoare că ai nu ştiu ce datorii – dacă ei te ignoră sau te tratează cu lipsă de respect, s-a închis povestea. Umanitatea în interacţiunea cu instituţiile statului se va dovedi decisivă în perioada următoare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Războiul din Ucraina intră într-o nouă fază, odată cu reluarea contactelor directe între Washington și Moscova. Donald Trump și Vladimir Putin au avut o convorbire telefonică de peste două ore, o discuție pe care Kremlinul a numit-o „constructivă”, iar Trump a prezentat-o drept începutul unor negocieri „imediate” pentru încetarea focului. Ce rol joacă Donald Trump în această ecuație? Care sînt intențiile reale ale Rusiei la aceste negocieri? L-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa, specializat în istoria Uniunii Sovietice și a comunismului european.Care sînt mizele pentru Donald Trump, de ce ar arbitra acest război?Cosmin Popa: „În primul rînd pentru că a promis acest lucru. Sigur că el a revenit asupra promisiunii în repetate rînduri, modificîndu-i semnificativ cadrele temporale. Dar cred că pentru Donald Trump este foarte important să reafirme existenţa Statelor Unite ca superputere dominantă în această zonă. Cred că este la fel de important pentru Statele Unite să reconstruiască o relaţie strategică cu Rusia, în care Rusia să aibă rolul unui sparring partner, ca să ne exprimăm în limbaj sportiv – partenerul junior, partenerul minor. Pentru că Rusia este un stat important pentru viziunea general americană cu privire la relaţiile internaţionale. Aici, în Europa, noi cred că riscăm să pierdem din vedere dificultăţile cu care se confruntă SUA din partea Chinei. Dificultăţi majore, pe care nici una dintre puterile sau superputerile care au concurat Statele Unite nu le-au pus pînă acum, inclusiv din punct de vedere militar, economic, cultural. Donald Trump încearcă să încheie acest conflict cît mai repede, pentru că acest conflict este o etapă intermediară esenţială pentru continuarea unor planuri ceva mai largi, ceea ce incumbă pentru Ucraina, în mod special, dar şi pentru România şi celelalte zone din Europa Centrală şi de Sud-Est anumite riscuri. Pentru că atunci cînd Putin vorbeşte despre un nou aranjament de securitate, despre rezolvarea motivelor istorice ale acestui conflict, el se referă la necesitatea unui nou acord de securitate care să-i ofere sau să-i garanteze Rusiei o sferă de influenţă. În momentul de faţă, Rusia nu are nici capacitatea, nici dorinţa de a interveni aşa cum a făcut-o la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial spre a controla teritorial şi logistic aceste ţări, vorbim despre flancul estic al NATO. Însă ceea ce doreşte cu disperare Rusia este să i se creeze în proximitatea a ceea ce consideră graniţele sale politice o zonă de confort, o zonă tampon, supusă şi foarte deschisă influenţelor politice ruseşti, chiar dacă asta înseamnă inducerea şi menţinerea unei stări de anarhie, de decredibilizare a acestor state, pe care oricum Rusia le consideră incapabile de generarea unei politici externe autonome.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Primarul Varșoviei, Rafal Trzaskowski, susținut de formațiunea centristă de la guvernare a premierului Donald Tusk, a cîștigat primul tur al alegerilor prezidențiale din Polonia, desfășurat în 18 mai și se va confrunta în turul al doilea, din 1 iunie, cu candidatul partidului conservator Lege și Justiție (PiS) Karol Nawrocki. 67% dintre polonezi s-au prezentat la urne. Rezultatele obținute de candidații de pe primele două locuri sînt foarte apropiate: Rafal Trzaskowski a obținut 31,3% din voturi în timp ce Karol Nawrocki a obținut 29,5%. Care este peisajul politic din Polonia? Ce propun pentru Polonia cei doi candidați? Care sînt temele de campanie electorală? Care sînt implicațiile pentru Europa și România ale alegerilor din Polonia? L-am întrebat pe Valentin Naumescu, profesor de relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.Valentin Naumescu: „Celor care sugerează foarte multe asemănări între România și Polonia, le-aș spune că pot fi identificate unele asemănări, dar de fapt, în esență, situația este diferită. Pentru că în Polonia nu există nici candidat anti-sistem și nici candidat independent. Ambii candidați calificați în turul al doilea reprezintă partidele principale ale Poloniei, partidele considerate tradiționale în ultimele două decenii, chiar dacă au mai avut schimbări de denumiri. Aceștia sînt cei doi poli ai politicii poloneze de multă vreme: platforma civic liberală, centristă și dreapta conservatoare, naționalistă. Ambele partide putem spune că sînt la putere în Polonia, ceea ce iarăși e diferit față de situația din România. Pe de-o parte avem candidatul susținut de partidul aflat la guvernare, partidul premierului, pe de altă parte candidatul susținut de partidul președintelui, care a guvernat timp de două mandate. Există și puncte comune între cei doi candidați. Ambii susțin ferm Ucraina și au condamnat categoric invazia Rusiei în Ucraina. Nu doar candidații ci și partidele și platformele politice din care fac parte. Aici nu avem un clivaj între cei doi candidați.”Care sînt principalele teme în campania electorală?Valentin Naumescu: „Candidatul conservator vine cu teme din portofoliul dreptei conservatoare, cele legate de familia tradițională, de valorile religioase, creștine, catolice ale Poloniei, de o anumită respingere care există în tot mai multe societăți europene cu privire la politicile progresiste. Pe aceste teme va merge și pe un protecționism economic. Aici s-a lăsat un culoar relativ liber, descoperit, pe care-l exploatează dreapta conservatoare spunînd că o posibilă aderare a Ucrainei sau o liberalizare a comerțului cu Ucraina ar aduce prejudicii fermierilor polonezi. (...) Candidatul centrist, primarul Varșoviei, va încerca să stimuleze votul în orașele mari ale Poloniei, unde a cîștigat detașat în primul tur, va face apel la electoratul pro-european, la tineri, la oameni cu un nivel mai ridicat de studii. Aici cred că mai poate crește cu cîteva procente. (...) Cred că distanța între cei doi candidați va fi mică și realmente se va aștepta numărătoarea ultimelor voturi pentru a vedea cîștigătorul.”Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

Cum ne împăcăm? Cum construim punți, după ce am lăsat să se adîncească falii profunde între noi? Am asistat în ultima vreme la o polarizare tot mai accentuată a societății românești, polarizare care a atins cote alarmante şi nu a dispărut odată cu încheierea alegerilor prezidențiale. De ce sîntem atît de divizați, deși, în fond, cu toții ne dorim același lucru: să ne fie bine? I-am întrebat pe antropologul Bogdan Iancu şi jurnalista Elena Stancu, co-fondatoare a platformei teleleu.eu, unde scrie, în ultimii ani, despre românii plecați la muncă în străinătate. Bogdan Iancu: „Perioada alegerilor, mai ales într-un context în care antreprenorii politici fac totul ca lucrurile să se inflameze, astfel încît să-şi conserve sau să cîştige capitalul politic, produc genul ăsta de efecte. Se inventează un celălalt în nişte comunităţi care au trăit bine mersi pînă atunci. Sau dacă au existat nişte mici diferenţe, ele sînt cu ocazia asta extrase, puse în lumină, amplificate şi în felul ăsta se adîncesc aceste diferenţe. (...) În mod clar, în toată România urbanul s-a comportat într-un fel, şi rurarul în alt fel, ceea ce ne arată că e vorba foarte mult despre nişte inegalităţi sistemice care s-au produs în cei 35 de ani.”Jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț documentează de cîțiva ani viața românilor din diaspora, se deplasează cu o autorulotă în diverse locuri din Europa unde sînt comunități de români, locuiesc o vreme alături de ei, le înregistrează poveștile și apoi publică articole substanțiale și fotografii-document. Cum arată această diasporă, care e mult mai complexă și diversă decît o arată niște procente după alegeri?Elena Stancu: „Nu putem vorbi despre diaspora ca despre un tot unitar, la fel cum nu putem vorbi despre toţi românii ca despre un tot unitar. Pe de-o parte îi avem pe cei care au plecat dintr-o poziţie privilegiată şi-atunci sigur că experienţa lor migratorie e total diferită de a celor care au fost forţaţi să plece din cauza sărăciei. Medicilor care au plecat de exemplu în Franţa vorbind deja limba, avînd un job stabilit înainte să ajungă acolo, le-a fost mai uşor să-şi închirieze apartamente, să-şi înscrie copiii la şcoală. După care avem migranţii care au plecat fără să-şi dorească neapărat asta, cum sînt muncitorii în construcţii din Belgia. Ei au plecat pentru că pur şi simplu acolo şi-au găsit un loc de muncă, nu pentru că şi-au dorit să exploreze o cultură nouă sau să călătorească. Ei aveau nevoie de bani ca să-şi întreţină familile. Iar cînd au ajuns în Belgia fără familiile lor, locuind în nişte condiţii nu foarte bune, frustrările lor sigur că s-au adîncit. Pentru că e o mare diferenţă să migrezi pentru că-ţi doreşti asta şi vrei să cunoşti o cultură nouă sau pentru că te consideri un cetăţean european, aşa cum ne-au spus mulţi migranţi români din categoria privilegiată, cum am numit-o eu, şi alta e să fii un om care-şi doreşte să fie aproape de casă, de locul în care s-a născut, care-şi doreşte să fie cu familia lui şi să nu poată face asta din cauza sărăciei, din cauză că în localitatea din care a migrat nu are cum să-şi cîştige existenţa. Pentru aceşti oameni depărtarea de casă provoacă nişte frustrări majore, nişte frustrări şi nişte vulnerabilităţi care au fost speculate de politicieni. Din cauza asta se spune că diaspora s-a radicalizat. Eu nu consider că e o radicalizare reală. Bineînţeles că oamenii despre care vorbim, proveniţi din comunităţi mici, rurale, din mici oraşe, au o mentalitate conservatoare. Dar atunci cînd îi cunoşti, cînd mergi pe teren, pînă la urmă vezi că pe toţi ne uneşte aceeaşi umanitate, nu sînt diferenţe majore între noi. Sînt tot nişte oameni care-şi vor să-şi costruiască o viaţă bună, să aibă grijă de copii, să-şi construiască o casă...”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și  și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

„Retroversiuni”, antologia de proză scrisă de femei, a ajuns la ediția a treia și are ca temă munca. Victor Cobuz și Cristina Ispas, coordonatorii ei, s-au gîndit la diverse înțelesuri ale acestui concept generos, după cum explică în prefață. Au scris despre muncă autoare din România, Republica Moldova, Bulgaria, Serbia, Slovenia și o autoare de limba maghiară din România.Am vorbit cu Cristina Ispas și cu Andreea Răsuceanu, prezentă în antologie, despre această a treia ediție „Retroversiuni”, apărută, ca și celelalte două, la Paralela 45. Cristina Ispas: „Tema a fost abordată foarte personal, de foarte multe autoare. Se pare că este una dintre cele mai sensibile teme pentru femei și scriitoare. (...) Am propus munca în toate valențele ei, de la munca emoțională, munca de tip afectiv, pe care o întîlnim inclusiv în cadrul unor joburi, mai ales în cadrul acelor servicii tradițional distribuite către femei, mă refer la asistente medicale, profesoare... dar și munca productivă, pur și simplu munca obișnuită și ne-am gîndit la inegalitatea salarială dintre femei și bărbați, ne-am gîndit la faptul că de multe ori munca ajunge să fie tratată ca un fel de terapie sau ajunge să fie un refugiu în anumite perioade foarte dure pentru noi, pe plan personal. Deși are și cealaltă latură, pentru că de multe ori ajunge să fie distructivă sau autodistructivă, ajungem în epuizare, în burn-out. Este vorba de statut, este o presiune socială care se exercită asupra noastră încă de cînd sîntem copii - să ne alegem o anumită meserie, care e privită în societate ca avînd un statut mai bun. Este un concept care se infiltrează în absolut toate sectoarele vieții noastre, inclusiv în viața privată, în viața domestică, unde avem un alt tip de muncă, de multe ori neplătită.”Andreea Răsuceanu a scris un text despre Bucureștiul vechi, de secol 19, bîntuit de spectrul ciumei. Personajul central este o femeie care face o muncă ingrată: adună cadavrele animalelor, ale cîinilor uciși de stăpîni în prima zi a Postului Mare, după un obicei numit jujeul.Andreea Răsuceanu: „Am avut în minte imaginea femeii de secol 19, despre care noi avem credința că nu prea muncea sau nu muncea într-un mod instituțional. Avem aici o trăitoare la marginea Bucureștiului, o femeie care are o slujbă destul de complicată și ingrată, ar putea părea inventată, dar nu e deloc așa. Ea e cea care adună cadavrele animalelor și, aș putea spune că le aduna și pe cele umane, în timpul epidemiilor, ne aflăm în timpul Ciumei lui Caragea. (...) E o meserie care nu pare destinată femeilor și pe de altă parte e ceva sinistru. Ideea mi-a venit cînd am citit despre Marea Ciumă din Londra secolului al 17-lea, cînd femeile îi ajutau pe copii, le ajutau pe celelalte femei bolnave, pe fete să se îngrijească. Nu erau bărbați, erau femei cele care făceau asta și care deveneau ulterior chiar ciocli, deci erau realmente cărătoare de cadavre infestate. E vorba de persoane care, evident, intrau cumva în contact cu boala și se imunizau. Ei bine, mi-am imaginat acest personaj - erau multe astfel de femei pe care istoria de manual, oficială, nu le consemnează, dar ele făceau aceste munci.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

Negocieri de pace ruso-ucrainene sînt așteptate azi, 15 mai, la Istanbul. Discuțiile au fost propuse de președintele rus Vladimir Putin. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat că merge personal la Istanbul să-l aștepte pe Vladimir Putin dar că nu se va întîlni cu alți oficiali ruși. Putin nu a venit în Turcia, a trimis o delegație de oficiali condusă de consilierul prezidențial Vladimir Medinsky. Zelenski a ajuns la Ankara şi s-a întîlnit cu omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan. În același timp, miniștrii de externe ai țărilor NATO sînt și ei în Turcia, pentru discuții informale privind cheltuielile pentru apărare, în contextul în care Statele Unite cer ca țările alianţei să aloce cel puțin 5% din PIB pentru apărare. Despre evenimentele care au loc zilele acestea în Turcia am vorbit cu Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.Claudiu Degeratu: „Ucraina nu face altceva decît să susţină abordarea americană, care împarte în două capitole acest proces de negociere: încetarea pentru 30 de zile a conflictului, fără nici un fel de alte precondiţii şi după aceea, a doua etapă de negociere a acordului de pace. În timp ce ruşii pun condiţii: nu încetează focul 30 de zile pînă nu stabilim care sînt condiţiile de pace pe care le vrem pentru etapa a doua. Rusia aplică o tehnică de precondiţii, în timp ce Statele Unite aplică o tehnică de feliere, de fragmentare, o tehnică a salamului, cum se spune în negocieri, întîi să gestionăm prima felie, după aceea mai tăiem o felie, fără să condiţionăm dacă vom consuma tot salamul sau nu. Sînt două abordări diferite.”Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat de mai multe ori că Turcia nu va recunoaște anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia. Ce rol poate juca președintele turc în discuțiile de pace?Claudiu Degeratu: „Este un factor de echilibru pentru că [Turcia] este cea mai importantă ţară NATO din regiune care asigură inclusiv poliţia aeriană în zona Mării Negre, dacă se observă o anumită activitate. Şi, bineînţeles, partea de mediere diplomatică. A reuşit, a făcut-o inclusiv pe urgenţele de natură umanitară legate de exportul de cereale. S-a implicat şi a găsit o formulă, la început trilaterală, cu Ucraina şi Federaţia Rusă, după aceea a fost o formulă internaţională umanitară, asigurată împreună cu Naţiunile Unite pentru a deschide fluxul de cereale pentru zonele cu probleme umanitare de pe glob, deci accesul la grîne din Federaţia Rusă şi din Ucraina pentru anumite zone speciale, nu pentru comerţ liber. (...) Interesul pentru Crimeea este clar legat de această problemă identitară şi de apartenenţă a comunităţii tătare din Crimeea, care a avut de suferit în permanenţă în cadrul Uniunii Sovietice şi după aceea şi în Federaţia Rusă. Ultimele acţiuni violente împotriva comunităţii şi liderilor comunităţii tătare din Crimeea s-au desfăşurat în 2014, odată cu anexarea Crimeei de Federaţia Rusă, cînd au fost eliminaţi fizic o parte din liderii tătari şi o parte a trebuit să se refugieze din această zonă. Deci este un caz special Crimeea, aceasta este o linie roşie turcească.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

La alegerile parlamentare din Albania de duminică, 11 mai, Partidul Socialist al premierului Edi Rama a obținut 52% din voturi, în timp ce Partidul Democrat s-a clasat pe locul al doilea cu 34% din voturi. Edi Rama a promis că Albania va intra în Uniunea Europeană pînă în 2030. Vineri, 16 mai, are loc la Tirana summitul Comunității Politice Europene, ce reunește țările din UE dar și țări din afara ei. Care sînt perspectivele Albanei de aderare la Uniunea Europeană? Care e miza summitului Comunității Politice Europene de vineri, care va avea loc la Tirana? L-am întrebat pe Dragoș Ioniță, analist specialist în Balcanii de Vest, membru al Centrului de Studii Europene din cadrul SNSPA.A fost o surpriză rezultatul alegerilor, cu un scor atît de mare în favoarea Partidului Socialist?Dragoș Ioniță: „N-aş spune neapărat că a fost o surpriză, dat fiind faptul că partidul de guvernămînt încă deţinea o bună parte din resursele necesare participării în campanie. Resursele, în special cele media, din Albania se aflau în curtea patidului de guvernămînt condus de Edi Rama. Vorbim despre o mass-media încă finanţată de către stat şi care are nevoie de mai multă libertate de exprimare, însă acest fapt încă nu se observă în Albania.”Edi Rama a promis aderarea la Uniunea Europeană pînă în 2030. Cît de realistă este această proiecție?Dragoș Ioniță: „A recunoscut chiar dumnealui că este un termen foarte ambiţios. Albania s-a decuplat de Macedonia de Nord, cu care a fost cuplată pînă anul trecut în septembrie, cele două erau la pachet în toate procesele de negociere. Cînd Uniunea Europeană a constatat că Macedonia de Nord va fi întîrziată din cauza blocajelor impuse de Bulgaria şi de politica sa cu privire la minorităţi, s-a decis decuplarea, ceea ce a permis Albaniei să accelereze într-un mod remarcabil, am spune, în acest parcurs european. Din cele 33 de capitole pe care le-ar avea de negociat, Albania a deschis deja 16, e-adevărat, nu a închis nici unul. Este încă un proiect în plină derulare, însă este remarcabil că în 7 luni au reuşit să convingă atît elitele politice cît şi birocraţii europeni că acele capitole pot fi deschise, că s-au îndeplinit toate criteriile necesare deschiderii lor: şi criterii pur tehnice, şi criterii politice, pentru că este nevoie de girul ambelor categorii de actori.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump şi-a început azi turneul în Orientul Mijlociu, primul turneu oficial din actualul său mandat. Liderul de la Casa Albă a sosit în Arabia Saudită și va mai vizita Qatarul și Emiratele Arabe Unite. Israelul nu este în program. Care sînt mizele acestui turneu? L-am întrebat pe Dragoș Mateescu, analist de politică internațională. Cum este perceput Donald Trump de liderii din Golf comparativ cu Joe Biden şi chiar comparativ cu Trump I?Dragoș Mateescu: „Mai bine. Donald Trump e perceput drept un om de afaceri, în primul rînd. Demnitarilor din statele arabe le place acest gen de partener tranzacţional, comparativ mai ales cu un Joe Biden, care nu a ezitat să aducă la masa tratativelor subiecte precum drepturile omului, valorile democraţiei liberale, care sînt iritante pentru majoritatea regimurilor din regiune. (...) Donald Trump este interesat acum în primul rînd de investiţii din partea statelor arabe în SUA. Se vorbeşte deschis despre peste 1000 de miliarde de dolari. Mohammed bin Salman, liderul de facto din Arabia Saudită, a oferit în ianuarie investiţii saudite de 600 de miliarde de dolari în economia americană. Iar Donald Trump a ridicat ştacheta, a spus peste 1000 de miliarde. Iar acum se discută.” Donald Trump are mai multe dosare deschise pe plan extern, între care războiul din Gaza şi acordul nuclear cu Iranul. Cum l-ar putea ajuta liderii din Orientul Mijlociu, pe care îi vizitează zilele astea, să le rezolve? Dragoș Mateescu: „Cred că asta se negociază acum. E o vizită de tatonare, prin care Donald Trump îşi anunţă clar priorităţile. Nu cred că vor fi publice. Cred că publice vor fi aceste acorduri comerciale, care dau bine şi care vin mănuşă pentru Donald Trump, dacă ne gîndim la problemele pe care le are cu economia americană, probleme create de politica de tarife a lui Donald Trump. Are nevoie de infuzie de capital. Dincolo de aceste acorduri care vor fi publice şi foarte zgomotos anunţate, cred că sînt negocieri exact despre sprijinul acestor ţări pentru planurile americane. Administraţia Trump doreşte să continue ceea ce a început şi a continuat inclusiv administraţia Biden: pacificarea regiunii prin integrarea Israelului în proiecte de interes regional.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Vladimir Putin propune negocieri directe cu Kievul la Istanbul, joi, 15 mai. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan e de acord ca Turcia să găzduiască negocierile de pace. Uniunea Europeană pregătește noi sancțiuni pentru Rusia dacă Moscova nu acceptă o încetare a focului de 30 de zile. Vladimir Putin a făcut propunerea de negocieri directe în noaptea de sîmbătă spre duminică. De ce a ales acest moment pentru un asemenea anunț neașteptat? De fapt ce propune preşedintele Federaţiei Ruse cînd vorbește despre reluarea negocierilor de pace din punctul unde au fost abandonate în 2022, la Istanbul? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, cercetătoare a spațiului ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale. Angela Grămadă: „Discursul lui Putin s-a schimbat de-a lungul timpului. (...) Nu ştim dacă el acum are intenţii clare de a ajunge la un acord pentru încetarea focului. Foarte mulţi experţi din Ucraina, experţi militari în mod special, susţin că Putin nu are un interes deosebit de a opri operaţiunile militare, ci mai degrabă pur şi simplu de a întinde anumite discuţii pe un termen nelimitat, pentru că în vară există presupunerea că ar dori să extindă atacul asupra Ucrainei, în anumite linii de interacţiune dintre militarii ruşi şi ucraineni. Aşteaptă un  moment oportun şi condiţii meteorologice favorabile. Militarii ucraineni sînt în mare alertă acum. Pe de altă parte Federaţia Rusă are nevoie să-şi menţină prezenţa în discursul opiniei publice internaţionale, să atragă atenţia asupra sa, să se prezinte în calitate de parte care este co-interesată de a purta aceste negocieri dar şi să delegitimeze leadershipul ucrainean, mai ales că această conducere de la Kiev a prelungit pentru încă 90 de zile legea marţială şi nu poate să organizeze alegeri prezidenţiale şi parlamentare.”Donald Trump i-a cerut Ucrainei să accepte imediat propunerea de negociere la Istanbul a lui Vladimir Putin. Volodimir Zelenski a răspuns că se va duce personal la Istanbul să-l aștepte pe Vladimir Putin.Angela Grămadă: „Faptul că Zelenski a ripostat şi a spus că va fi în persoană la Istanbul şi că-l aşteaptă în mod deosebit pe Vladimir Putin – a şi subliniat acest lucru – şi că este gata pentru orice format de negociere şi orice platformă este un semnal clar dat de Zelenski nu exclusiv lui Vladimir Putin dar şi principalilor parteneri care susţin în continuare Ucraina şi în mod special către Casa Albă, ca să demonstreze că problema nu este la Kiev, problema de facto este la Moscova, pentru că Moscova este cea care încearcă să întindă în timp aceste discuţii, ca să aibă cît mai mult spaţiu pentru a obţine localităţi din Ucraina.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Emanuela Ignățoiu-Sora a publicat recent volumul de poezie „Și noi dansam în plase de lumină și ace”, apărut la editura OMG. Femeia la 40 de ani este personajul central în jurul căruia este construit volumul. Și tema centrală este maturitatea, un proces în desfășurare, un proces care permite privirea înapoi dar și înainte. Este o carte care începe cu poeme de doliu și continuă cu poeme despre reconstrucția de sine. Am vorbit cu Emanuela Ignățoiu-Sora despre noua ei carte și temele ei.Emanuela Ignățoiu-Sora: „Cred că maturitatea vine cu înțelegerea nereușitei. Unul dintre motivele care mai apar în volum este cel al succesului - apropo de femeia la 40 de ani care ar fi trebuit să aibă succes, a fost proiectată într-un vis al succesului de către părinți și care nu ajunge la acest succes. (...) Dar e o înțelegere luminoasă. Nu cred că este un volum întunecat și sumbru, dimpotrivă, cred că e multă lumină acolo. Dar cu o înțelegere a unor lucruri pe care, poate, femeia de 30 de ani, de 20 de ani nu le înțelegea, că nici nu cred că avea cum să aibă acces la ele. (...) Ideea de maturitate pe care o percepeam așa cum mi-o dădeau adulții din vremea copilăriei nu e neapărat maturitatea pe care am găsit-o la vîrsta asta. Care e foarte diferită, nu înseamnă o seriozitate încrîncenată, e loc și de ludic, și să mai fim inocenți, și să mai suferim, și să mai sperăm complet naivi. Am început să regîndesc ideea de maturitate prin scrierea volumului.”Apasă PLAY pentru a asculta întreg interviul!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

Se împlinesc 80 de ani de la capitularea necondiționată a Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. În Europa astăzi e Ziua Victoriei. Și Rusia va aniversa 80 de ani de la victoria Armatei Roșii asupra Germaniei naziste printr-o mare paradă militară în Piața Roșie din Moscova, vineri, 9 mai, paradă la care vor asista mai mulţi şefi de stat, între care preşedintele chinez Xi Jinping. Președintele Vladimir Putin a anunțat un armistițiu unilateral în Ucraina de trei zile, începînd cu 8 mai. Forțele ucrainene anunță că în unele zone ale frontului atacurile rusești continuă. 9 mai este Ziua Europei. După cinci ani de la încheierea celui De-Al Doilea Război Mondial, în 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, propunea o formă de organizare și cooperare prin care să se anuleze definitiv posibilitatea izbucnirii unui nou război între statele europene. Așa s-a născut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea Uniunii Europene de astăzi. Ce se sărbătoreşte în aceste zile, într-un context internaţional complicat? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”.Ce înseamnă victoria împotriva Germaniei naziste în Europa occidentală şi ce înseamnă în Federaţia Rusă?Robert Lupițu: „Ştim că este sărbătorită diferit Ziua Victoriei din cauza fusului orar. În Europa occidentală, ora 23:01 (la care a intrat în vigoare capitularea Germaniei naziste, în 8 mai 1945), însemna după miezul nopţii în URSS, astăzi Rusia. Din acest motiv aliaţii occidentali sărbătoresc Ziua Victoriei în 8 mai şi Federaţia Rusă în 9 mai. Este şi o înţelegere diferită a războiului. Pentru că Federaţia Rusă se referă la Marele Război de Apărare a Patriei sau de eliberare a Estului, pe care ulterior l-a păstrat sub dominaţie, pe cînd aliaţii occidentali au eliberat continentul şi partea sa de Vest de o ideologie ucigătoare, zdrobitoare, care a provocat ucideri în masă, ideologia nazistă, ideologia fascistă. O ideologie care apoi a fost prelungită ca mod de asuprire a popoarelor de către comunism. Şi de aceea asistăm la aceste clivaje. (...) Ştim foarte bine că Germania şi-a asumat vina istorică pentru Holocaust, pentru declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Şi astăzi, în Parlamentul german preşedintele federal Steinmeier a spus că eroii şi cei care au eliberat lagărul de la Auschwitz astăzi sînt agresorii. (...) Iată că îi este recunoscut Rusiei rolul istoric, pentru că armata sovietică a eliberat lagărul de la Auschwitz, dar astăzi Rusia este agresorul, moştenitoarea acelei armate, care ulterior a făcut mult rău prin felul cum s-a comportat cu populaţia locală. ”Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Friedrich Merz a fost ales marți cancelar al Germaniei dar abia din a doua rundă de vot în Parlament. Ce spune acest episod din politica germană despre situația noii coaliții de guvernare – blocul de centru-dreapta CDU/CSU şi social-democraţii, de centru-stînga, de la SPD – și perspectivele ei? Am întrebat-o pe Luciana Ghica, conf. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Luciana Ghica: „A fost foarte mult comentat rezultatul. Dar nu este o coaliţie uşor de făcut şi a fost un semnal important. Cred că trebuie pus în perspectivă. Faptul că Merz a reuşit să mobilizeze întreaga coaliţie dar şi partidele democratice din afara coaliţiei să treacă moţiunea prin care votul (al doilea) să aibă loc în aceeaşi zi – chestiune care necesita chiar mai multe voturi, 2/3 – mi se pare că este o reuşită. Şi la al doilea vot nu a obţinut minimum de 316 voturi, ci aproape toată coaliţia, mai puţin cei trei absenţi. A arătat că poate să obţină sprijinul întregului Parlament democratic.”E deja o tradiție în Germania ca un cancelar nou ales să efectueze prima vizită în străinătate în Franța și pe cea de-a doua în Polonia. Friedrich Merz s-a întîlnit de dimineață cu președintele francez Emmanuel Macron iar în această seară e la Varșovia. În marja întîlnirii de la Paris, Merz și Macron au publicat în presa europeană un articol comun, un articol manifest despre relansarea relațiilor franco-germane cu un obiectiv clar: consolidarea europeană. Parteneriatul franco-german trebuie să devină „mai strategic, mai operațional”, cu accent pe securitate, competitivitate și convergență europeană. Poate acest parteneriat să întărească într-adevăr Uniunea Europeană?Luciana Ghica: „Cred că da. În mare parte, în mod tradiţional, Uniunea Europeană a fost impulsionată politic de acest motor franco-german. Iar faptul că dincolo de cuvintele frumoase din acel editorial comun, avem şi cîteva elemente specifice legate de energie – o chestiune care este şi pe agenda UE, pînă în 2027 dorim ca UE să nu mai fie dependentă în nici un fel de resursele energetice din Rusia – este un mesaj extraordinar de important în această săptămînă simbolică în care aniversăm „Declaraţia Schuman”. 9 mai este Ziua Europei şi pentru că aniversează acea declaraţie a ministrului de afaceri externe francez, Robert Schuman, care i-a propus Germaniei în 1950 să pună în comun resursele de cărbune şi oţel, atît pentru scopuri economice, cît şi pentru scopuri politice şi de securitate. Şi această declaraţie franco-germană, acest editorial comun este într-un fel ecoul acelei declaraţii Schuman din 1950.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Cabinetul de securitate al Israelului a aprobat un plan de extindere a ofensivei militare împotriva grupării Hamas, care include cucerirea Fîșiei Gaza și încurajarea plecării voluntare a locuitorilor din enclava palestiniană. Care sînt perspectivele pentru acest teritoriu grav afectat de război și pentru locuitorii săi? Am întrebat-o pe jurnalista Carmen Gavrilă, de la Radio România Actualități, specializată în Orientul Mijlociu.Cum justifică Israelul decizia de acum, de a cuceri întreaga enclavă și de a-i încuraja pe locuitorii săi să plece de bună voie din Gaza?Carmen Gavrilă: „Este o măsură maximală, ca să forţeze eliberarea ostaticilor israelieni rămaşi în Fîşia Gaza, vii sau morţi – asta este explicaţia oficială. Sînt analişti, inclusiv analişti israelieni, care spun că premierul Netanyahu se poate menţine la putere numai în situaţii de criză, pe care uneori le crează singur. E-adevărat că pericolul Hamas nu poate fi neglijat, în continuare, chiar dacă gruparea palestiniană a fost profund afectată de operaţiunile din ultimii doi ani ai Israelului în Fîşia Gaza. (...) În raportul obţinut de televiziunea publică israeliană se arată că este vorba despre o schimbare de strategie în sensul că armata israeliană nu face incursiuni în Fîşia Gaza, stabileşte doar nişte puncte de control şi de siguranţă – acele aşa numite buffer zone – pentru localităţile israeliene care sînt în apropiere, ci armata ar urma să ia pas cu pas, localitate cu localitate, ce a mai rămas din Fîşia Gaza şi să avertizeze populaţia să plece de bunăvoie – e relativ acest bunăvoie, cînd vezi că se apropie soldaţii, normal că îţi iei bagajele şi pleci –, să împingă cît mai mult populaţia spre Sud, spre zona Rafah şi teritoriile pe care o să le cucerească – nu găsesc alt cuvînt mai bun – să fie securizate. Asta înseamnă că armata israeliană ar rămîne pe loc, un lucru despre care se ştie foarte clar – au fost semnale inclusiv de la noul şef de stat major al armatei israeliene – că armata israeliană nu-l doreşte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

„Starea globală privind libertatea presei este clasificată drept situație dificilă pentru prima dată în istoria Indexului”, se arată în raportul publicat recent de organizația Reporteri Fără Frontiere. România a coborît cu 6 puncte față de anul trecut și este pe locul 55. Care sînt explicaţiile la nivel global şi care sînt explicaţiile pentru situaţia libertăţii presei din România? Cum se măsoară nivelul de libertate a presei dintr-o țară? De ce ajung oamenii să se informeze de pe rețelele sociale, unde se propagă și foarte multă dezinformare și știri false, și nu din presa tradițională? I-am întrebat pe Cristina Lupu, directoare executivă a Centrului pentru Jurnalism Independent, şi Răzvan Martin, de la ActiveWatch.Conform rezultatelor organizației Reporteri fără Frontiere, libertatea presei la nivel global este la cel mai scăzut nivel din ultimii 20 de ani. Cum se explică acest declin?Cristina Lupu: „Presa nu o duce bine în general în lume. Vedem o cădere mare în Statele Unite şi acesta cred că este un exemplu care ne dă tuturor de gîndit. Într-o democraţie pe care o credeam extrem de stabilă vedem cum jurnaliştii sînt hărţuiţi, sînt atacaţi, cum se discută despre cum ai putea avea acces la sursele jurnaliştilor, pentru a vedea cine le-a dat informaţii. La asta se adaugă problemele economice cu care se confruntă presa peste tot în lume. Şi cred că acesta e unul dintre motivele pentru care a scăzut foarte tare libertatea presei. Pentru că, dacă jurnaliştii nu au resurse cu ajutorul cărora să-şi facă meseria, avem o problemă de supravieţuire şi sustenabilitate. La asta, dacă adăugăm regimuri care nu sînt foarte prietenoase cu libertatea presei – numărul lor crescînd peste tot în lume –, putem să avem o imagine destul de îngrijorătoare.”Într-un context în care încrederea cetăţenilor români în instituţii este la un nivel scăzut, şi presa noastră trece printr-o criză de încredere, consideră Răzvan Martin. Răzvan Martin: „Este o mare criză de încredere şi în presă. Toate instituţiile statului, toate instituţiile democratice traversează o perioadă în care încrederea s-a prăbuşit. Iar presa, din păcate, a devenit tot mai asimilată de o bună parte din populaţie sistemului de putere, ea nu mai e percepută ca acel cîine de pază al democraţiei, a patra putere în stat care supraveghează ce fac celelalte trei puteri, ci a devenit, în ochii oamenilor – şi uneori pe bună dreptate – parte a sistemului de putere. Şi asta şi din cauza acelor legături, să le spunem nefireşti, ale patronilor de presă cu zona politică, cu puterea politică şi cu puterea economică. Astea au compromis foarte mult ideea de presă independentă, misiunea publică a jurnalismului.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Volumul de povestiri „Teoria lucrului bine făcut” de Veronica Stănică (Editura Litera), un volum de debut, ne propune o galerie de personaje de toate vîrstele, copii, tineri, adulți, oameni în vîrstă, personaje surprinse în cîte un moment semnificativ din viața lor. Una dintre mărcile autoarei este umorul. Un umor tăios, crud, care cade uneori ca o ghilotină o ajută să construiască scene memorabile. Veronica Stănică își pune personajele în situații dificile dar nu le judecă alegerile reușind astfel să prezinte un portret de grup complex despre natura umană. Am vorbit cu autoarea despre umor, despre personajele ei conturate cu precizie doar din cîteva replici și despre cursurile de creative writing pe care le-a frecventat. Veronica Stănică: „Faptul că sînt îngăduitoare cu un personaj și-l pun să treacă prin niște situații limită și să acționeze într-un anume fel nu înseamnă că eu, în pielea lui, aș face la fel. Sînt diferită de personajele mele dar le înțeleg în oricare din circumstanțele în care le-am prezentat. Nu sînt judecătorul personajelor mele, sînt doar un prezentator al lor. Și încerc să spun povestea cît mai interesant lăsîndu-le totuși libertatea de a acționa după cum le-o cere rolul lor din poveste. Fără să le pun pe o direcție sau alta pentru că așa cer morala, sau timpurile, sau educația, sau legile... Sînt povești și trebuie luate ca atare. Îmi place să las oamenii în pace să facă ce vor. Și în viață, și în cărți.”Ai frecventat cursuri de scriere creativă. Ce ai învățat despre scris de la scriitorii care țin ateliere și de la colegii tăi?Veronica Stănică: „Cursurile de creative writing au fost foarte importante nu neapărat pentru ce am învățat ci pentru lumea care mi s-a deschis și pentru oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Înainte de a merge la Creative Writing Sundays, pe care o să-l pomenesc mereu, am făcut la Fundația Calea Victoriei un curs de scriere creativă ținut de Mario Barangea și Dana Barangea. Am aflat de cursul ăsta de la un îndrumător de curs al fiică-mii, care și ea scrie. Ea n-a vrut să mai meargă, eu am apucat să achit taxa de participare și-am zis, ok, nu te duci tu, lasă că mă duc eu. Cursul ăsta mi s-a părut foarte util datorită încrederii pe care Mario mi-a dat-o în mine. Eu habar n-aveam că pot să scriu ficțiune. M-am dus pentru că am achitat o taxă.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

În 1 mai, sărbătorim Ziua Muncii – o zi care amintește de conflictele sindicale din secolul al XIX-lea, o sărbătoare care în prezent, ne oferă prilejul de a reflecta asupra felului în care muncim și ne raportăm la ideea de muncă. Așa ajungem și la cuvîntul „robot”. În limba română, el vine din slavonul rabota, care înseamnă chiar „muncă”. Conceptul de robot i-l datorăm scriitorului ceh Karel Čapek, care l-a introdus într-o piesă publicată în 1920. Azi, într-o lume în care inteligența artificială și roboții industriali transformă cu totul unele profesii, ce mai înseamnă munca pentru noi? Ce pierdem și ce cîștigăm atunci cînd munca devine tot mai „robotizată”? Ce fel de munci nu vor putea fi înlocuite niciodată de roboţi? L-am întrebat peRadu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Radu Uszkai: „Provocarea cea mai mare nu este neapărat să găsim muncă. Sînt sceptic că e posibil un viitor, ce puţin într-un interval de timp mediu, în care să ne pierdem în mod fundamental tot ceea ce înseamnă locurile de muncă în dauna tehnologiilor noi şi emergente. Însă ce trebuie să căutăm şi ce ne e dificil de fapt să găsim este un soi de cadru instituţional în care muncim cu sens. E o discuţie absolut fascinantă în zona filosofiei politice şi a eticii aplicate vizavi de tema aceasta a meaningful work, a muncii cu sens pentru noi. Şi sînt nişte condiţii cheie despre care filosofii care discută pe această temă le aduc în discuţie, despre cum munca trebuie să le permită celor care o prestează un spaţiu de autonomie, trebuie să le ofere un sens, oamenii să se poată raporta la munca pe care o prestează ca făcînd parte din modul în care ei îşi concep sensul vieţii, să le ofere un context prielnic în care să intre în interacţiuni de valoare cu alte persoane din cadrul comunităţii lor. Şi, cel puţin pentru mine, în momentul de faţă marea provocare nu e dacă o să ne pierdem toţi locurile de muncă sau dacă o să dispară toate locurile de muncă, ci în ce măsură majoritatea covîrşitoare a locurilor de muncă ce vor fi disponibile pe piaţă vor fi genul de locuri de muncă ce ne vor da sens, de unde noi vom putea deriva ceva de valoare pentru vieţile noastre sau dacă vor fi aşa-zisele bullshit jobs, despre care vorbeşte în detaliu David Graeber.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

Uniunea Europeană ia în considerare decuplarea Republicii Moldova de Ucraina în procesul de aderare, a spus comisara europeană pentru extindere, Marta Kos, într-un interviu la Praga pentru „Europa liberă”. Cele două ţări au mers în tandem pînă acum pe drumul spre aderare. Dar Ungaria blochează negocierile cu Ucraina.Comisara pentru extindere consideră că Moldova ar putea adera la UE pînă în 2029. Despre aspiraţiile europene ale Republicii Moldova vorbim cu expertul în politici publice Andrei Curăraru, de la WatchDog, Republica Moldova, şi cu jurnalistul Mihai Isac. Andrei Curăraru: „Cred că elefantul din camera europeană este Ungaria, care blochează ostentativ orice încercare de progres în cazul Ucrainei. Nu există o astfel de atitudine negativă faţă de Republica Moldova. Asta a fost, cred, motivaţia din partea doamnei Kos pentru a spune că există posibilitatea decuplării. Am şi văzut reacţii rapide din partea Kievului oficial care spune că nu este nevoie de o astfel de decuplare. Şi pentru noi, moldovenii, este important să spunem că nu sîntem noi în spatele acestei declaraţii sau intenţii. Mai degrabă am vrea ca ambele ţări să fie aproape de Uniunea Europeană şi să se integreze cît mai rapid. Dar realitatea este că acest parcurs vine cu propriile viteze şi decuplarea poate fi naturală, în sensul în care Republica Moldova îşi face temele de acasă şi nu are acele probleme pe care le are pe front Ucraina, are un conflict îngheţat, nu întîrzie în realizarea reformelor, finalizează screening-ul pe mai bine de trei capitole în scurt timp.”Ar putea decuplarea să fie percepută ca o concesie făcută Moscovei, în condiţile în care Rusia încearcă să saboteze parcursul european al ambelor ţări?Mihai Isac: „Desigur, în acest ton va fi interpretată de o parte din mass-media. Dar, în acelaşi timp există şi un precedent în acest sens: Albania şi Macedonia de Nord. În pofida faptului că la Chişinău partidele pro-europene susţin integrarea Ucrainei în UE şi sînt recunoscătoare Ucrainei că prin rezistenţa sa eroică a apărat şi Republica Moldova, în acelaşi timp foarte mulţi factori de decizie de la conducere, foarte multe persoane din societatea civilă din Republica Moldova, din alte medii pro-europene înţeleg faptul că este o oportunitate imensă pentru Republica Moldova. Şi, dacă Republica Moldova va primi oferta de a se decupla de Ucraina şi de a înainta mai rapid pe drumul de integrare europeană, cu siguranţă nu o va refuza.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Liberalii premierului Mark Carney au cîștigat alegerile de luni din Canada. Deși în ianuarie erau cu 20 de procente în urma conservatorilor, liberalii au urcat spectaculos în preferințele electoratului după ce Donald Trump a început să vorbească despre cum Canada ar trebui să devină al 51-lea stat american şi despre tarife vamale. Mark Carney pare să fie omul momentului în Canada. Un nou venit în politică, el a devenit liderul liberalilor în martie. A fost şeful băncilor centrale din Canada şi din Anglia. Cît de mult a contat experienţa lui în domeniul bancar pentru alegători? Ce instrumente are Mark Carney pentru a face faţă războiului tarifelor anunţat de Donald Trump? Care au fost principalele subiecte în campania electorală din Canada? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională.Marius Ghincea: „În campania electorală, domnul Carney s-a folosit de experienţa şi prestigiul profesional pe care-l are atît în Canada cît şi în restul lumii drept un avantaj în competiţia cu contracandidatul venit din partea conservatorilor canadieni. Iar în mesajele pe care le-a transmis chiar şi după încheierea alegerilor a pus accent pe competenţa sa în termeni de economie, politică monetară, politică macroeconomică. Deci competenţa acestuia ar trebui să ne aşteptăm să fi jucat un rol important în alegerea multora dintre votanţii canadieni, mai ales în condiţiile în care Statele Unite s-au folosit de politica comercială pentru a pune presiune asupra guvernului şi statului canadian, inclusiv cu ameninţări din partea preşedintelui Trump de anexare şi de oprire a relaţilor comerciale ditre cele două ţări.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Care este stadiul negocierilor pentru pace în Ucraina? Ce semnificație a avut întîlnirea, intens mediatizată, dintre Donald Trump și Volodimir Zelenski de la funeraliile Papei Francisc de sîmbătă, prima după celebra întîlnire între cei doi din Biroul Oval? Cei doi lideri au stat faţă-n faţă, pe două scaune în interiorul Bazilicii Sfîntul Petru şi au discutat pentru cîteva minute – o imagine care a făcut înconjurul lumii și a generat speranță. Dar dincolo de o imagine emoționantă, ce semnificație are această întîlnire sub cupola Vaticanului? L-am întrebat pe Cătălin Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Cătălin Gabriel Done: „În primul rînd este un succes al diplomaţiei Vaticanului, pe de-o parte, ca spaţiu neutru de negociere, iar pe de altă parte, un succes al diplomaţiei italiene. Pentru că, după vizita Giorgiei Meloni la Washington, vedem o mînă întinsă de Donald Tump către Volodimir Zelenski, o reconciliere, vedem un dialog susţinut între cele două părţi şi, mai mult decît atît, vedem că Volodimir Zelenski se află în centrul atenţiei marilor puteri europene, mă refer la Franţa, la Marea Britanie şi la Germania. Această imagine a celor doi lideri sub cupola Bazilicii Sfîntul Petru de la Vatican este o imagine a unui succes diplomatic care îl pune pe Volodimir Zelenski pe o poziţie de forţă în ceea ce priveşte negocierile cu Federaţia Rusă, şi cu SUA, pentru că vedem că în spatele lui Zelenski s-au aliat toate naţiunile europene, acea coaliţie de voinţă funcţionează, lucru care i-a dat de gîndit lui Donald Trump şi l-a făcut să fie mult mai conciliant în ceea ce priveşte Ucraina.”Cît de realistă este posibilitatea unui armistiţiu în Ucraina, pe care Vladimir Putin spune că şi-l doreşte, avînd în vedere raportul de forţe de pe teren?Cătălin Gabriel Done: „Acest armistiţiu este posibil în anumite condiţii. Vedem o deschidere şi a Kievului în ceea ce priveşte îngheţarea conflictului pe actuala linie a războiului. Dar lucrul acesta, pe de-o parte, nu-i convine lui Vladimir Putin, pentru că vedem o ofensivă tot mai agresivă în aceste zile. Iar pe de altă parte, toate aceste declaraţii contradictorii venite de la Washington nu prea îl ajută pe Zelenski. Zelenski îşi doreşte nu doar încheierea războiului printr-un tratat de pace, Zelenski îşi doreşte garanţii de securitate din partea SUA şi UE, retrocedarea de drept a zonelor cucerite de Rusia şi îşi mai doreşte ca SUA să garanteze faptul că Crimeea se va întoarce sub controlul Kievului şi că nu va exista o recunoaştere internaţională a anexării peninsulei.”Apasă PLAY ca să asculți interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

„În lectură, cititorul se îmbogățește cu ceea ce primește de la autor, iar asta îi îngăduie, în același timp, să facă să înflorească bogăția propriei persoane, astfel încît orice nouă operă pe care o citim ne reînnoiește și amplifică universul personal.” Aceste cuvinte îi aparțin Papei Francisc și fac parte din „Epistola Sfîntului Părinte Francisc despre rolul literaturii”, din 2024. Am vorbit despre această veritabilă pledoarie pentru literatură cu Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” din Bistrița-Năsăud, preot paroh la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Bistrița și poet. „Epistola Sfîntului Părinte Francisc despre rolul literaturii”, a apărut în limba română în traducerea lui Al. Cistelecan în revista „Vatra”.Ioan Pintea: „E foarte important ca un preot, ca un sacerdot să iubească literatura, să iubească poezia, să iubească proza. Este pentru creșterea lui lăuntrică, spirituală, duhovnicească dar, în același timp e important pentru că el, preotul, lucrează cu cuvintele, cu cuvintele Sfintei Scripturi dar nu numai. El transmite, devine un misionar al cărții, un misionar al textului. (...) Epistola Sfîntului Părinte Francisc pe mine m-a topit, m-a cucerit. Mereu am asemănat-o cu un text fundamental teologic și, în același timp, cultural, un text scris de Sfîntul Vasile cel Mare, care se adresează tinerilor, chiar așa se numește, Către tineri, și în care explică tineretului creștin, tineretului credincios, cum să folosească literatura, cît de importantă e literatura pentru creșterea lăuntrică și cum să aleagă din literatura păgînă tot ceea ce este de folos și important pentru un tînăr creștin.”Jorge Mario Bergoglio, cel care avea să devină Papa Francisc, a fost în tinerețe profesor de literatură și avea să rămînă de-a lungul întregii sale vieți un mare cititor, un mare iubitor de poezie și proză. Ioan Pintea: „Pe Părintele Francisc nu-l găsim pentru prima dată în această Epistolă ca mare iubitor de literatură, ca mare cititor. El a fost profesor de literatură la Santa Fe. Și a avut o întîlnire astrală, epocală, cu Borges. Acolo unde era profesor, la colegiu, l-a invitat pe Borges și, mărturisește în memorii, în cartea autobiografică Speră, cum Borges a stat un timp destul de îndelungat la Santa Fe și le-a vorbit studenților despre literatură și, împreună cu profesorul Bergoglio, a predat ore de scriere creativă. (...) Îl văd pe Papa Francisc ca pe un mare cititor, un mare interpret de literatură și un intelectual care face o pledoarie rarisimă vizavi de literatură, de lectură, mai ales prin această Epistolă (despre rolul literaturii), care ar trebui să intre în bibliografia școlară, în bibliografia universitară. Pentru că are un suflu nu neapărat duhovnicesc, ci un suflu teoretic vizavi de ce înseamnă literatura, lectura, pentru cei care sîntem cititori, iubim, prețuim și facem după puterile noastre literatură.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

Unul dintre dosarele deschise de președintele Donald Trump odată cu revenirea sa la Casa Albă este cel cu privire la programul nuclear al Iranului. Sîmbătă va avea loc în Oman a treia întîlnire dintre SUA și Iran pentru negocieri pe această temă. În 2015 a fost încheiat un acord nuclear internaţional între Iran, pe de-o parte, şi SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franța și Germania pe de altă parte (JCPOA). Acordul prevedea suspendarea unor sancțiuni în schimbul renunțării Teheranului la programul său nuclear. În 2018, în timpul primului său mandat, preşedintele Donald Trump a retras Statele Unite din acest acord şi a reintrodus sancţiuni pentru Iran. Care au fost consecinţele retragerii Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul? Cu ce se prezintă acum la negocieri fiecare parte, la ce nu sînt dispuşi să renunţe pe de-o parte americanii, pe de altă parte iranienii? Cum priveşte Israelul apropierea diplomatică dintre SUA şi Iran? Care sînt şansele să vedem un acord între SUA şi Iran? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).De ce a retras Donald Trump Statele Unite din acordul cu Iranul în 2018?Ioana Constantin-Bercean: „Cred că a fost o greşeală strategică a administraţiei Trump, pentru că acel acord controla programul nuclear al Iranului. Republica Islamică Iran, ca stat semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară, la fel ca România şi toate cele peste 150 de state semnatare ale acestui NPT, au dreptul să-şi dezvolte programe nucleare civile. Singurele state care au legal voie să dezvolte program nuclear militar sînt acelea din grupul P5 (SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franța). Iranul era limitat, prin acel JCPOA, să îmbogăţească uraniu pînă la 3,67%, spre deosebire de toate celelalte state semnatare ale Tratatului de Neproliferare, care pot îmbogăţi uraniu în scop civil pînă la 20%. Acest acord se întindea pe o perioadă de 15 ani. A fost cel mai complex şi mai strict acord de control al programului nuclear semnat vreodată. Dar Donald Trump, pe de-o parte a spus că doreşte să pună pe masă un acord mai bun şi a explicat atunci de ce, în viziunea domniei sale, acel acord – semnat în timpul administraţiei Obama – nu este bun. Şi putem privi şi din perspectiva aceasta, că dorea să facă lucrurile mai bine decît Barack Obama, care primise Premiul Nobel pentru viziunea lui de neproliferare nucleară şi de remodelare pacifistă a Orientului Mijlociu. Dar, pe de altă parte, dacă ne uităm în urmă, în prima administraţie Trump erau foarte mulţi diplomaţi şi oameni politici foarte porniţi împotriva Iranului şi care îşi doreau foarte mult un război cu Iranul, din diverse motive. Influenţat probabil de ce se îtîmpla în jurul lui, influenţat de lobby-ul israelian, nu trebuie să ne ferim să spunem asta, Donald Trump a decis să retragă unilateral SUA din acord, în mai 2018, promiţînd că va pune pe masă un acord mai bun. Dar nu cîştigat un al doilea mandat şi nu a reuşit să facă acest lucru în termenul promis de domnia sa.”Cum se uită acum Israelul la aceste apropieri dintre SUA şi Iran?Ioana Constantin-Bercean: „Este una dintre cele mai bune şi necesare întrebări. Pentru că ştim că Israelul şi, în principal premierul Benjamin Netanyahu, s-a opus de la început semnării unui acord nuclear între SUA şi Iran. Dar să ne amintim de a doua vizită a premierului Netanyahu la Washington, acum două săptămîni şi de discuţia din Biroul Oval cu presa. Atunci a spus ceva foarte important, ceva ce nu a mai declarat niciodată public: a spus că în ceea ce priveşte Iranul este de acord cu o soluţie diplomatică, după modelul libian.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

Primul latino-american în fruntea Bisericii Catolice, primul iezuit în această funcție, fost tehnician chimist, profesor de filozofie și literatură, Papa Francisc s-a remarcat prin deschiderea către cei săraci, marginalizați și vulnerabili, prin mesajele sale de susținere a migranților, prin refuzul luxului și opulenței. Despre personalitatea sa şi Ordinul Iezuit din care a făcut parte am vorbit cu Laura Stifter, profesoară de religie, absolventă de teologie ortodoxă și filozofie.Jorge Mario Bergoglio, cel care avea să devină Papa Francisc, s-a născut în 1936 la Buenos Aires dintr-o familie de imigranți italieni. După studii la școala publică în urma cărora a obținut o diplomă de tehnician chimist, a intrat în Societatea lui Isus și a studiat la Seminarul iezuit. Prin ce se caracterizează Ordinul Iezuit din care provine Papa Francisc?Laura Stifter: „Ordinul iezuit este una dintre cele mai importante congregaţii catolice. Monahismul, viaţa călugărească în catolicism este diferită de monahismul ortodox prin faptul că există o mare varietate de comunităţi, aşa numitele ordine sau congregaţii cu reguli diferite. Fiecare astfel de congregaţie îşi are specificul său. Unele dintre acestea pun accentul pe ajutorarea săracilor, altele pe viaţa de contemplare, de rugăciune, altele pe misionarism şi aşa mai departe. Cunoaştem Ordinul Franciscan, cel Benedictin, cel Dominican, Surorile Carităţii, ordinul înfiinţat de Maica Tereza. Unele ordine sînt feminine, altele masculine. Ordinul Iezuit sau Societatea lui Isus este o congregaţie înfiinţată în 1534 de Sfîntul Ignaţiu de Loyola, care a dorit să înfiinţeze un ordin monahal bazat în special pe misiune în lume. Ei nu stau doar în mănăstire ci se ocupă foarte mult de mărturisirea credinţei în lumea întreagă. Ei sînt călugări intelectuali. Foarte mulţi iezuiţi sînt profesori universitari, sînt cercetători ştiinţifici, se ocupă de dialogul dintre teologie, filosofie, ştiinţă, sînt fondatori de universităţi, de seminarii teologice în lumea întreagă. Aşadar specificul iezuit este această vocaţie de a mărturisi credinţa în lume, în societate, în afara zidurilor bisericii, de asemenea viaţa intelectuală vastă – ei  sînt în general erudiţi – şi au acele exerciţii spirituale ignaţiene specifice, de rugăciune, de asceză, prin care se apropie de Dumnezeu. (...) Nu în ultimul rînd, aşa cum Papa Francisc însuşi i-a învăţat pe creştini, iezuiţii duc o viaţă modestă în plan material, fără lux, opulenţă, formalisme de tot felul. Totul se concentrează asupra vieţii spirituale şi intelectuale.”Cum a fost văzut Papa Francisc în lumea ortodoxă?Laura Stifter: „Depinde mult de fiecare comunitate în parte. Bisericile ortodoxe sînt implicate în dialogul ecumenic şi-atunci în lumea academică, în comunităţile implicate foarte mult în ecumenism, Papa Francisc a fost privit cu multă încredere şi cu speranţă pentru că toată atitudinea lui a creat punţi de dialog între noi. În grupurile ultra-conservatoare, sigur că tot ceea ce vine de la cei diferiţi nu este considerat în regulă şi au existat şi atitudini reticente faţă de Papă. Însă la nivel academic, inclusiv între ierarhi, atitudinea a fost una pozitivă, Papa Francisc a avut întîlniri cu Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului, Patriarhul a participat la învestirea Papei, apoi Papa a mers în vizită la Istanbul. Papa Francisc, Episcopul Romei, i-a cerut binecuvîntarea şi rugăciunea Patriarhului Bartolomeu I. De asemenea, aici, în România, s-a întîlnit cu Preafericitul Patriarh Daniel. Au existat la nivel foarte înalt astfel de dialoguri şi semne de deschidere atît din partea catolicilor, cît şi a ortodocşilor.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

Universitățile americane sînt ținta unor amenințări fără precedent din partea Casei Albe. Văzute de președintele Donald Trump ca „bastioane ale stîngii radicale”, acuzate că promovează ideologia woke și că limitează libertatea de exprimare, instituțiile de învățământ superior riscă să-și piard finanțarea publică și poate chiar și autonomia dacă nu se supun cerințelor președintelui. Donald Trump promite să elimine finanțarea federală pentru universitățile care, în opinia sa, îndoctrinează studenții. El le-a cerut universităților să desființeze programele de diversitate și incluziune. Și să înlocuiască abordările critice ale istoriei cu „educația patriotică”. Doctrina MAGA e impusă cu forța: e vorba de politicile cu privire la studenții străini, de viața socială în campus, de cercetarea științifică. Universitatea Harvard a dat în judecată luni administrația Trump. Este cel mai recent episod din conflictul între Casa Albă și prestigioasa universitate americană, conflict care face parte dintr-un demers amplu al administrației de la Washington cu privire la universitățile de top din Statele Unite. Sînt în joc finanțări importante din fondurile federale care vor fi înghețate dacă universitatea nu acceptă solicitările administrației de la Casa Albă. De fapt ce solicită administrația Trump pentru ca fondurile federale pentru Universitatea Harvard să nu fie blocate? Am întrebat-o pe Delia Ungureanu, directoare executivă a Institutului pentru Literatură Mondială a Universității Harvard și conferențiar la Departamentul de Studii Literare, Universitatea din București.Delia Ungureanu: „Este o întrebare la care răspunde excelent textul plîngerii trimise luni de către administraţia Harvardului. E un proces complex, documentul numără 51 de pagini şi include principalele capete de acuzare pe care administraţia Trump le-a adus Universităţii Harvard în mod specific, prin care solicită ca un organism mediator, pe care ei spun că Harvardul ar trebui să-l plătească, să comunice direct administraţiei toate criteriile după care se fac toate tipurile de angajări, pornind de la zona academică şi pînă la extinderea ofertelor către studenţii internaţionali, pentru zona de licenţă, de master şi de doctorat. E vorba aşadar de un control guvernamental pe care administraţia Trump doreşte să-l impună condiţionînd fondurile federale de soluţionarea acestor lucruri. Cu obiectivul aparent de eliminare a antisemitismului. Dar acest lucru, aşa cum arată foarte bine textul trimis de Alan Garber (preşedintele Universităţii Harvard), este exact pe dos pentru că de fapt este o formă de control. Chiar ieri am văzut o declaraţie a organizaţiei studenţilor evrei din campusul Universităţii Harvard care vorbeşte despre faptul că ei sînt primii care vor fi loviţi de aceste măsuri în cazul în care ele s-ar implementa.”Cum poate fi apărată libertatea academică în fața presiunilor politice? Ce rol joacă societatea civilă și comunitatea academică în acest sens?Delia Ungureanu: „Comunitatea academică joacă acelaşi rol foarte important pe care l-a jucat dintotdeauna. Şi cred că tocmai America – acest stat care ne-a obişnuit, după Al Doilea Război Mondial, că reprezintă cea mai puternică voce pro-democratică, care este atentă la valorile diferenţei, este tolerantă – America are la dispoziţie instituţii care deocamdată funcţionează. Şi comunitatea academică are acest rol extrem de important: de a readuce în atenţie că această universitate nu există doar pentru că sînt foarte tari pe zona de ştiinţe, ci şi pentru că au o zonă extrem de importantă pe tot ce înseamnă ştiinţele umaniste.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Trăim într-o lume profund polarizată, pe diverse teme, opiniile radical diferite sînt exprimate adesea cu agresivitate, mai ales în spațiul online. Cum am ajuns aici? Se poate restabili dialogul între oameni cu viziuni complet diferite? Cum facem să construim punți spre cei care au altă opinie? Am întrebat-o pe Zenobia Niculiță, psiholog și psihoterapeut.Zenobia Niculiță: „Dacă avem de purtat conversații grele pe teme care țin de ideologii - adică de acel set de convingeri, de povești, de narațiuni care încearcă să ne explice lumea și la care aderăm într-o formă sau alta - aceste conversații nu sînt eficiente dacă se poartă singular, adică mă aștept că voi sta de vorbă cu tine și o să te conving că acel candidat pe care tu l-ai ales nu e bun pentru țara noastră și că cel pe care l-am ales eu este cel mai bun. Această așteptare este complet nerealistă. În al doilea rînd, inclusiv intenția de a te convinge transformă conversația. O conversație care se vrea persuasivă devine foarte rapid o formă de prozelitism pentru orice fel de ideologie. Pe cînd o conversație plină de interes și de curiozitate are drept obiectiv întîi de a găsi un teren comun, măcar și un singur punct cu privire la care sîntem de acord. De exemplu, sîntem de acord că ne aflăm în criză, că lumea se schimbă, că ne e teamă de schimbările astea, sîntem anxioși, îngrijorați, preocupați, poate chiar panicați de cum va arăta lumea în care ne creștem copiii. Dacă pornim de aici, ca doi părinți îngrijorați, s-ar putea să avem mult mai multe șanse să ne găsim umăr la umăr privind o realitate, decît față-n față luptîndu-ne pentru a citi realitatea cu grila mea sau cu grila ta. Și ăsta e un lucru foarte greu, într-adevăr. E foarte greu să ieșim din propriile noastre erori de gîndire. Pentru că fiecare are iluzia că are dreptate. Avem iluzia cu toții că sîntem raționali, că ceea ce am ales noi este mult mai rațional decît ceea ce au ales ceilalți, că valorile noastre sînt superioare valorilor celorlalți. Acestea sînt iluzii. Asta nu înseamnă că nu avem dreptate niciodată. Dar, dacă pornim de la aceste iluzii ca fiind axiome - adică nici măcar nu mai pot fi contestate, nici măcar nu mai pot fi puse în discuție sau verificate într-un fel, le considerăm adevăruri a priori -, atunci conversația nu are nici un sens.”Vedeți posibil dialogul, în lumea asta, așa cum este ea acum?Zenobia Niculiță: „Cred că avem nevoie de speranță, nu? Avem nevoie să sperăm că poate să existe și dialog. Din experiență proprie pot să spun că da, de la om la om este posibil să existe dialog. Chiar și între oameni care au opinii radical diferite poate exista acceptare, înțelegere și uneori și moderație, pornind de la conversații între oameni care sînt deschiși și doritori să comunice.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural

Noul roman al Laviniei Braniște, „Camping” (Polirom), este o poveste despre migrație, scrisă la persoana a treia și la timpul prezent. Personajul principal este Sofia, o femeie care a plecat în urmă cu 20 de ani la muncă în străinătate. Sofia lucrează ca recepționeră într-un camping din Spania. Ea însăși locuiește într-o rulotă din camping. Urmează să se pensioneze și să se întoarcă în România. Băiatul ei, Robert, îi face o ultimă vizită, înainte ca ea să-și strîngă lucrurile și să revină în țară. Autoarea surprinde cu multă precizie și finețe drama locuirii precare, tensiunea relațiilor de familie, sentimentul de vină al mamei care și-a lăsat copilul în grija bunicului dar și complexitatea și diversitatea personajelor care se perindă prin camping de-a lungul timpului. Lavinia Braniște: „Aveam în minte imaginea acestui camping de foarte mult timp, mama mea a lucrat în Spania 20 de ani, s-a pensionat, s-a întors în România în 2022, acesta e și anul în care se întîmplă lucrurile din carte. A lucrat vreo 10 ani în acest camping, eu i-am făcut multe vizite, mergeam vara acolo, stăteam destul de mult timp și aveam în minte peisajul acela, toate personajele de acolo. Și mi-am dorit foarte mult să scriu ceva. Eu, ca scriitoare, cam așa văd lucrurile: că-mi oferă viața niște circumstanțe, niște cadre, niște personaje și mi se pare păcat de la Dumnezeu să le am și să nu le folosesc. (...) E un puzzle de povești și de trăiri. Ca de obicei, cînd scrii o carte, culegi din stînga și din dreapta tot felul de chestii și le pui la un loc. Este o poveste pe care mi-a adus-o mai degrabă cadrul acela și peisajul, mai puțin personajul mamei. E mai mult din mine decît din ea acolo. Eu am avut o tentativă de emigrare în Spania prin 2007-2008.”Între Sofia și fiul ei, Robert, e o relație tensionată, Sofia e apăsată de vină - cînd copilul avea 4 ani, l-a lăsat în grija tatălui ei și ea a plecat la muncă în străinătate. Prozatoarea surprinde cu precizie complexitatea acestei relații, reprezentativă probabil pentru foarte multe relații dintre părinții care au plecat la muncă și copiii pe care i-au lăsat în grija bunicilor sau a altor rude. E una dintre temele mari, dureroase și cu multiple consecințe ale fenomenului migrației economice. Lavinia Braniște: „Sînt situații pe care le cunosc și le urmăresc de mult timp pentru că e o temă care mă interesează și mă frămîntă și pe mine. Care mă emoționează de multă vreme. De cîte ori aud o poveste de migrație, cu familii împrăștiate, cu oameni care nu sînt nici aici, nici acolo, tot timpul sînt foarte atentă și absorb toate aceste experiențe.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

Se apropie Paștele. Mulți dintre noi ne vom întîlni la masa de sărbători cu familia extinsă, poate ne vom revedea după o lungă perioadă. Ce vom discuta? Cum de uneori, în asemenea ocazii, ies la iveală nu doar bucuria de a fi împreună, ci şi tensiuni de tot felul? La masa de sărbători se vor purta, probabil, în unele familii și discuții pe teme politice – sîntem în plină campanie electorală, după un an politic foarte dificil. Cum putem să fim împreună, totuși, în ciuda divergențelor și a opțiunilor politice? L-am întrebat pe antropologul Alex Dincovici.Pentru un antropolog cum este să se uite la o asemenea masă de sărbătoare?Alex Dincovici: „E interesant dar şi provocator. Şi din punct de vedere personal, pentru că şi eu sînt unul dintre acei oameni care se duce la mese de sărbători cu rudele şi am trăit asta şi în copilărie. Poate sună ciudat dacă spun că e momentul potrivit ca astfel de tensiuni să apară. E momentul potrivit în sensul în care avem din ce în ce mai puţine contexte de comunicare în familiile extinse. Dacă ne uităm la dinamicile demografice din România, sînt foarte multe zone în care mare parte din familie nu mai este acasă, copiii pleacă în căutarea unui loc mai bun. Şi, în condiţiile în care comunicarea constantă, de zi cu zi sau săptămînală este pe nişte teme generale, de tipul ce-ai mai făcut, eşti bine, nu eşti bine, nu prea există spaţii mai ample de conversaţie despre nişte lucruri care sînt importante la nivel social, inclusiv la nivel relaţional. Şi, pentru că există un ritual de sărbători, să vii să stai la masă să discuţi, evident că trebuie să umpli timpul cu ceva. Şi – mai un televizor pornit, un post de radio –  apar teme majore şi există multe clivaje în societate în acest moment, unele artificiale, altele mai puternice. În ultimii ani poate le vedem din ce în ce mai des. Şi evident că oamenii se poziţionează în mod diferit. Şi există acest spaţiu – i-aş spune sigur, dar nu mai e neapărat sigur în momentul în care începi să exprimi diferenţe de opinie. El devine tensionat în mod inevitabil, mai ales cînd avem de-a face cu familii extinse unde există tot felul de relaţii problematice, poate de mult timp, care sînt gestionate mai degrabă prin absenţă decît prin discuţii sau negocieri constante.”Cum putem să fim împreună totuși, în ciuda divergențelor și a opțiunilor politice?Alex Dincovici: „E bine să învăţăm să discutăm despre lucrurile care contează şi despre ceea ce se află de fapt în spatele deciziilor, inclusiv sau mai ales al deciziilor politice. Pentru că atunci cînd oamenii votează cu un anumit candidat sau altul sau susţin un anumit tip de politică sau alta, de puţine ori discuţia este despre persoana respectivă sau despre lucrul care iese la suprafaţă şi pe care se ceartă lumea de foarte multe ori. E despre nişte nevoi mai profunde, despre mize mai profunde pe care le avem. În toate aceste discuţii există un numitor comun, care ar trebui să unească: toată lumea îşi doreşte să fie mai bine, să îi fie mai bine.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Gala Premiilor Radio România Cultural are loc în această seară pe scena Sălii Radio. Se vor acorda premii la opt categorii și trei premii speciale. Publicul va asista totodată la un concert care aduce în prezent muzica interbelică românească, susținut de Big Bandul Radio și Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijoarei Simona Strungaru. Am vorbit cu managerul postului Radio România Cultural, Radu Croitoru, despre acest eveniment și surprizele lui. Gala se transmite în direct, onair și online la Radio România Cultural, de la ora 19.00. Sînt mai multe instituții, fundații, organizații de presă, publicații care acordă premii culturale.Cum se plasează Gala Radio România Cultural în acest univers?Radu Croitoru: „Unicitatea ei e dată de faptul că noi acoperim toate domeniile culturii. Gala Gopo premiază filmul, Gala UNITER premiază teatrul, sînt gale de literatură. Noi acoperim toate domeniile despre care vorbim și pe care le analizăm constant aici, în emisiunile noastre: de la știință la educație, de la arte vizuale la teatru, de la film la muzică și așa mai departe.”Cît de mult contează aceste premii?Radu Croitoru: „Asta e marea mea bucurie: mi-au spus foarte mulți oameni că sînt fericiți doar să fie nominalizați la Gala Premiilor Radio România Cultural. E cea mai mare reușită a noastră că oamenii își doresc măcar o nominalizare.” Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  Un produs Radio România Cultural  

După mai multe săptămîni de negocieri, conservatorii germani – blocul CDU/CSU – au ajuns la un acord cu social-democraţii de la SPD pentru a forma noua coaliţie de guvernare din Germania. Economia, apărarea și migrația – acestea sînt temele pe care se va concentra noul guvern, conform acordului intitulat „Responsabilitate pentru Germania”. Cum va arăta Germania condusă de această formulă? Cît de solidă va fi noua coaliţie? Cum se va implica Germania în domeniul apărării și securității europene? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Camil Pârvu: „Germania are o tradiţie de a include genul acesta de guvernări în cultura politică a istoriei de după Al Doilea Război Mondial. Vedem acolo diferenţe destul de vizibile în raport cu cultura politică franceză. În Franţa este acest sistem electoral care creează aşteptarea – şi a electoratului, şi a partidelor politice – ca după alegeri un anumit partid să reclame întreaga guvernare. În Germania cultura politică este destul de diferită. Ei sînt mai apropiaţi, pînă la un punct, de cultura politică românească, aceea a unor guvernări de coaliţie, care pot să meargă chiar peste centrul politic, stînga-dreapta sau centru stînga-centru dreapta sau formule în care există partide-pivot, partide-balama, care sprijină în general guvernările, astfel încît foarte rar un singur partid reclamă capacitatea de a întrupa întreaga voinţă populară, cum se întîmplă în Franţa. Şi-atunci, această obişnuinţă a coaliţiilor, şi mai ales obişnuiţa eliminării partidelor radicale din cadrul acestor coaliţii face ca, în funcţie de scorul electoral, în funcţie de jocul alianţelor trecute, să avem coaliţii diferite. Sînt coaliţii semafor, sînt coaliţii centru stînga-centru dreapta, sînt coaliţii în interiorul cîmpului de stînga sau în interiorul cîmpului de dreapta.” Cum va arăta Germania condusă de această formulă?Camil Pârvu: „Miza este foarte mare pentru că, dacă eşuează acest proiect de dinamizare a economiei şi, indirect, a vieţii politice germane, riscul este ca Germania să rămînă la un fel de economie stagnantă pe termen ceva mai lung şi cu asta să tragă şi restul Europei după ea, eventual chiar să treacă prin crize pe care nu le mai poate depăşi.”De ce se spune că, dacă Germania strănută, restul Europei face gripă?Camil Pârvu: „Pentru că economiile din Estul Europei sînt economii ale căror lanţuri de producţie industrială sînt complet integrate cu cele germane. Şi au în general o pondere a industriei în PIB mai mare decît ţările occidentale. Estul, despre care tot spunem că a fost dezindustrializat, este mult mai industrializat încă, astăzi, decît restul Europei şi produce foarte mult pentru acestă piaţă occidentală. Or, dacă această piaţă occidentală în Europa îşi reduce cererea sau este depăşită tehnologic de producţia chineză şi industria germană nu mai are unde să vîndă pentru că vinde, în schimb, industria chineză, atunci toate aceste economii din Estul Europei nu mai au prea mult sens.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Georgiana Pascu, manager de programe la Centrul de Resurse Juridice (CRJ), a fost premiată recent de Departamentul de Stat din SUA în cadrul galei „International Women of Courage”. Prima Doamnă Melania Trump a vorbit în cadrul ceremoniei despre curajul activistei românce. Georgiana Pascu ne-a vorbit despre munca sa, despre eforturile echipei de la Centrul de Resurse Juridice de a apăra drepturile persoanelor cu dizabilități instituționalizate și de a descoperi abuzurile din unele instituții care ar trebui să le ofere protecție acestor persoane. De ani de zile Centrul de Resurse Juridice verifică instituțiide protecție socială, cămine unde locuiesc persoane cu diverse dizabilități și nu de puține ori adescoperit abuzuri teribile.Ne amintimștirile despre „căminele groazei” din 2023 dar şi desprealte situaţii de tratamente inumane din instituţiile care ar trebui să protejeze persoanele cu dizabilităţi. Cum faceți să ajungeți în asemenea locuri?Georgiana Pascu: „Ajungem greu. Sau uneori ajungem uşor dar intrăm greu, tot mai greu. Ne temem că în curînd accesul va fi şi mai mult restricţionat. Avem în continuare un protocol de colaborare cu Consiliul de Monitorizare pentru monitorizarea implementării convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ne bucurăm în continuare de recunoaşterea calităţii procesuale active a CRJ în numele unor beneficiari şi chiar şi a organizaţiei prin ordonanţele unor procurori. Ajungem de cele mai multe ori ca urmare a unor plîngeri pe care le transmit fie aparţinători, fie alte persoane cu dizabilităţi care au fost ajutate să iasă din locurile respective.”Cum vedeți activismul civic în România în condițiile în care ONG-urile sînt discreditate sistematic și iresponsabil de tot felul de politicieni, inclusiv de cei considerați democratici? Cum răspundeţi la acuzațiile de sosorsism, care aproape că s-au banalizat?Georgiana Pascu: „Eu sînt mîndră de această înregimentare sorosistă. Dacă nu ar fi existat Open Society Foundations şi Soros, acest program nu ar fi existat, şi nici Centrul de Resurse Juridice. A fost principalul finanţator al nostru. E o opinie pur personală, nu neapărat instituţională şi nu reprezintă sectorul neguvernamental, dar ceea ce văd eu prin lipsa resurselor financiare şi controlul excesiv pe care-l avem ca organizaţii de drepturile omului din partea sistemului financiar şi alte sisteme ale statului român, ne arată că de fapt nu sîntem doriţi în această ţară. Pentru că altfel ar exista o deschidere, o preluare a ceea ce spunem noi, o regîndire a sistemului şi, bineînţeles, ar exista linii de finanţare.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural  

Rita Chirian, autoarea volumului „Medusa”, apărut la Casa de Editură Max Blecher, Andrei Dósa, autorul volumului „Ultima familie tradițională”, apărut la OMG, și Ștefania Mihalache, autoarea volumului „Sunt liniștită, mi-e frică”, apărut la Paralela 45 sînt cei trei nominalizați la premiul Radio România Cultural pentru poezie. Rita Chirian își pune noul volum sub semnul unei figuri mitologice care întruchipează deopotrivă forța și vulnerabilitatea. Personificare a revoltei și furiei feminine, adesea înspăimîntătoare pentru puterea ei de a împietri pe oricine o privește în ochi, Medusa suferă în momentul uciderii ei un „eșec al privirii”, spune Rita Chirian. Rita Chirian: „În uciderea Medusei este vorba despre un eșec al privirii. Medusa nu înțelege din apropierea lui Perseu că are de-a face cu cineva care nu i se dezvăluie, care nu-și arată ochii, care nu se lasă cunoscut. (...) Mi-am focalizat atenția asupra momentului uciderii Medusei tocmai pentru că e un moment pe care aș încerca să-l evit în propria mea devenire: să nu mă las copleșită de ceea ce se întîmplă în exterior, să nu permit nici unei intruziuni să mă oprească din revoltă, din insurgență, din exprimarea clară a lucrurilor pe care le simt, le trăiesc, le văd, le intuiesc în preajma mea și care adeseori mă tulbură. Vreau să le dau glas și să-mi mențin privirea cît se poate de fixă asupra lor.”„Sunt liniștită, mi-e frică” de Ștefania Mihalache este o carte-album, în care poemele sînt însoțite de ilustrațiile pictorului Laurențiu Midvichi. Un personaj feminin, o femeie de „patruzeci plus”, își spune povestea împletind scene de viață de la diferite vîrste cu comentarii ironice și autoironice, cu observații de-o acuitate dureroasă de multe ori și cu imagini poetice memorabile, generate de reflecția asupra momentelor de viață. În centrul acestei autoanalize stă frica și încercarea permanentă de împrietenire cu ea. Ștefania Mihalache: „Cred că expunerea vulnerabilității este un act de curaj, de care nu mă simţeam neapărat în stare, dacă mă întrebai acum doi, trei ani. Se pare că a fost un motor care se cerea pornit, pentru că au venit foarte multe texte. Cred că, de la vulnerabilitate plecînd, am început să mă liniștesc. Dar fără să fie vorba despre o vindecare sau un act terapeutic. A fost un proces care, dus pînă la capăt, mi-a adus și acest tip de recompensă.”Andrei Dósa abordează în „Ultima familie tradițională” tema paternității dintr-o poziție de vulnerabilitate asumată, conștient însă că marile greutăți în relația cu copilul le are de înfruntat mama. Cartea e un tablou al unei tinere familii contemporane, cu multe insule luminoase de tandrețe, de duioșie, pe fundalul angoaselor de adult, un tablou care are în centru copilul mic. În jurul lui gravitează această carte a tatălui.Andrei Dósa: „Mi se pare că rolul de tată în care intră un poet aduce la suprafață propriile lui vulnerabilități. Și, bineînțeles că din punctul de vedere al artei poetice, terenul acesta al vulnerabilităților este foarte fertil. Acolo poți să explorezi foarte mult și propriul trecut, și felul în care reacționezi la anumite greutăți.” Gala Premiilor Radio România Cultural va avea loc miercuri, 16 aprilie, de la ora 19.00, la Sala Radio. În cadrul evenimentului, publicul se va bucura de un moment artistic special – concertul „Poveste din Bucureștiul de odinioară”, un omagiu adus muzicii interbelice românești, susținut de Big Bandul Radio și Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijoarei Simona Strungaru.Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

După ce a anunțat tarife vamale considerabile pentru importurile din zeci de țări, Donald Trump a hotărît să amîne cu 90 de zile aplicarea lor, timp în care se vor aplica tarife reciproce de 10%. Cu o excepție notabilă: tarifele pentru China cresc la 125%. Ce s-a întîmplat, ce l-a făcut pe președintele american să amîne aplicarea tarifelor anunțate săptămîna trecută? Ce impact au avut și au aceste anunțuri contradictorii pentru economia mondială? L-am întrebat pe Bogdan Nedea, analist de politică internațională.Bogdan Nedea: „Cel mai mare impact este pierderea încrederii. Este primul, cel mai mare şi cel mai greu recuperabil impact. Bani mai facem, tarife mai negociem, mai dăm în jos, în sus în înţelegeri bilaterale, numai că partea asta de încredere nu ai cum să o recîştigi. Toată lumea acum o să încerce să se pună la adăpost de volatilitatea pe care o creează administraţia Trump nu doar în piaţa financiară, dar şi pe plan militar, şi pe plan politic. Există posibilitatea ca la un moment dat să avem o Americă destul de izolată.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Trupele ucrainene au început o ofensivă în regiunea rusă Belgorod. Președintele Volodimir Zelenski a explicat că această acțiune are ca scop protejarea regiunilor ucrainene Sumî și Harkov, de la frontiera de nord-est cu Rusia. Care mai este situația pe front? În ce măsură e posibilă o încetare a focului în viitorul apropiat? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, cercetătoare a spațiului ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale. Angela Grămadă: „Sînt tot mai multe declaraţii ale experţilor care confirmă că în prezent cea mai puternică armată pe teritoriul continentului european este cea ucraineană. Care are şi aproape un milion de oameni înrolaţi. Ei au experienţa luptei pe teren, au fost pregătiţi în aceşti trei ani să facă faţă unor riscuri şi provocări la care nu s-a aşteptat nimeni. Şi mai au şi sprijinul mai multor state UE. Fie prin coeziunea mai multor actori, fie în mod bilateral li se acordă asistenţă. Evident că este insuficientă pentru nevoile liniei frontului, care se întinde pe mii de kilometri, dar în acelaşi timp este importantă această experienţă a lor de a lupta împotriva agresiunii ruse de 11 ani.”Care este situația pe front în ultimele săptămîni?Angela Grămadă: „Avansul Rusiei nu este semnificativ, nu au reuşit în ultimele luni să ocupe mai mult de o sută şi ceva de kilometri pătraţi. În continuare încearcă să avanseze în regiunile Lugansk, Doneţk, Zaporojie, poate Herson şi o fac punînd presiune prin Harkov şi Sumî, cele două regiuni din nordul Ucrainei. Şi ruşii încearcă foarte mult să detaşeze personal militar, tehnică, muniţie spre Pokrovsk – o localitate foarte importantă, nu doar din punct de vedere strategic. Pokrovsk este una dintre puţinele regiuni din Ucraina care are cărbune cocsificabil, folosit în industria militară.”  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

8 aprilie este Ziua Internațională a Romilor. Ce semnificație are această zi, cum e sărbătorită la noi, ce știm despre istoria romilor? L-am întrebat pe sociologul și activistul Gelu Duminică.În Țările Române romii au fost sclavi vreme de 500 de ani. În ce măsură este cunoscută istoria romilor în România de azi?Gelu Duminică: „Din ce în ce mai  mult, eu o să mă uit la partea plină a paharului. În copilăria mea, în adolescenţa mea şi chiar în primii mei ani de studenţie nu am aflat această informaţie de nicăieri. (...) Plecînd de acolo, sîntem departe, se studiază sclavia şi robia în şcoli. E ceva. Holocaustul se studiază în şcoli. Sîntem departe de unde am fost însă foarte departe de unde ar trebui să fim pentru a înţelege traumele sociale, nevoia de reconciliere istorică, dihonia între noi şi ceilalţi... Sîntem nesperat de bine faţă de unde eram în 1990, eu nu-mi imaginam că atît de repede lucrurile se vor schimba în bine, însă e atît de subţire tot ce s-a construit şi asta ne-a arătat 2024. Sîntem unde trebuie să fim în funcţie de investiţiile pe care le-am făcut. Unde ne-am fi dorit să fim? Să ne uităm la istoria romilor din România ca la o istorie a României. În momentul în care vorbim despre sclavie, să nu vorbim despre sclavia romilor, ci să vorbim despre sclavia în spaţiul românesc. În momentul în care vorbim despre Holocaust, să nu vorbim despre Holocaustul evreilor şi romilor ci despre responsabilitatea statului român faţă de ce s-a întîmplat în acea perioadă. Şi să ne asumăm lecţiile de atunci tocmai pentru a putea să nu mai repetăm trecutul. În momentul de faţă încă negaţionismul este la cote alarmante, 2024 ne-a arătat foarte bine unde sîntem. 2024 ne-a arătat că, în cel mai fericit caz, mulţi dintre noi au învăţat un limbaj dar limbajul ăla nu a fost ancorat în cunoaştere şi asumare.”Gelu Duminică s-a ocupat și de editarea unei cărți-mărturie scrise de tatăl său. E vorba de romanul „Primăvara la Bug” de Mircea Tănase: o poveste despre deportarea romilor în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.  Un episod tragic și prea puțin cunoscut din istoria noastră. Gelu Duminică: „Eu am responsabilitatea faţă de copila mea, care ieri a făcut doi ani, ca lumea în care ea trăieşte să nu mai fie lumea în care a trăit tata după ce tot neamul lui a fost decimat.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Aproximativ 1200 de proteste au avut loc la sfîrșitul săptămînii trecute în orașe din toate statele americane precum și în alte țări din lume faţă de deciziile lui Donald Trump și ale lui Elon Musk. „Hands off!” („Jos mîinile!”) a fost deviza acestei ample mișcări.Care au fost principalele mesaje ale protestatarilor, de ce au ieşit în stradă? La ce să ne așteptăm în viitorul apropiat din partea societății americane? L-am întrebat pe analistul Mihail-Valentin Cernea, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Vedem încă din primele luni ale celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump un asalt asupra societății civile. Administrația a suspendat finanțarea federală pentru unele organizații care acordă asistență juridică imigranților din Texas.A redus finanțarea publică pentru universități, biblioteci și muzee. A suspendat finanțarea unor ONG-uri și chiar a unor institute publice care se ocupau de chestiuni de mediu. Și a spus că i-ar plăcea ca National Public Radio să nu mai primească bani de la guvern. Nu e o chestiune de economie la bugetul de stat. Ci un trend general: Donald Trump încearcă să scape de vocile incomode, de opoziție. Cum de e atît de deschis cu aceste demersuri?Mihail-Valentin Cernea: „Pentru că beneficiază de susţinere din partea unora dintre votanţii săi. Să nu desconsiderăm deghizarea acestui asalt asupra societăţii civile în reduceri de economie pentru bugetul de stat. Această deghizare a funcţionat pentru o bună parte din publicul lui Donald Trump. Există de mult în SUA, cu oarecare sens, această retorică a eficientizării statului. Nu doar în Europa avem problema statului supradimensionat care consumă foarte multe resurse sau care poate nu distribuie resursele eficient. Încă de la administraţia Clinton încoace, mai toţi preşedinţii spun că este momentul să eficietizeze statul. Şi, drept urmare, a fost foarte comod pentru administraţia Trump să mascheze tot acest asalt în nişte măsuri rezonabile pentru reducerea dificitului foarte mare în care se află statul american.”Care au fost principalele mesaje ale protestatarilor, de ce au ieşit în stradă?Mihail-Valentin Cernea: „Pare să fie mai degrabă o mişcare împotriva lui Elon Musk în particular. Lucrul acesta pe noi, în România, nu ar trebui să ne bucure şi nici să ne întristeze prea tare. Se aude că Elon Musk va pleca din guvernul SUA. Adevărul este că pentru Trump e foarte comod să aibă un Moţoc precum Elon Musk pe care poate să-l arunce la nevoie. (...) Aş lega protestele şi de efectele tarifare. Pînă acum noi, din Europa, ne-am uitat îngroziţi la Donald Trump. Din cauza discuţiei despre securitate. La nivelul societăţii americane cei care au avut de suferit au fost universitari, angajaţi în ONG-urile şi agenţiile guvernamentale, poate cei care ascultă National Public Radio, studenţii, imigranţii care au fost deportaţi. Dar asta înseamnă că marea majoritate a societăţii americane nu a avut de suferit de fapt pînă acum. Beneficiază încă de economia bună de pe vremea lui Biden, în ciuda tuturor minciunilor care s-au spus în campanie despre asta. Ce face politica tarifară însă este să forţeze majoritatea populaţiei americane să internalizeze costurile acestei preşedinţii foarte problematice, incoerente, foarte improvizate a lui Trump. Cînd vor începe să apară efectele acestor politici economice ale lui Donald Trump şi cînd probabil vor creşte preţurile la diferite alimente şi obiecte electronice, abia atunci cred că vom vedea americanul de rînd mai supărat.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

George Cornilă, autorul romanului „Silex” (Editura Polirom), Cristina Hermeziu, autoarea romanului „Nickel” (Editura Cartier), și Bogdan-Alexandru Stănescu, autorul romanului „Soarele negru” (Editura Trei) sînt nominalizații la premiul Radio România Cultural pentru proză. Îi puteți asculta în această ediție vorbind despre cărțile lor.„Silex” de George Cornilă este, pe scurt, un roman al memoriei. Un roman despre fragilitatea graniței dintre ficțiune și realitate. Un scriitor își pierde o parte a memoriei într-un accident de motocicletă. Ceea ce i s-a întîmplat se amestecă cu ceea ce a scris sau a citit în cărțile altora. Realitatea și ficțiunea ajung să se confunde.George Cornilă: „Tot ceea ce trăim noi este, la urma urmei, un amestec între realitate și ficțiune. (...) Amintirile noastre, de cele mai multe ori, nu sînt întru totul reale. Sînt niște cópii ale unor cópii ale unor cópii... Și foarte multe dintre momentele pe care noi ni le amintim, s-au petrecut în realitate măcar puțin diferit. Dar noi avem tendința să ne rescriem în permanență povestea și, cu fiecare repovestire, aceasta se schimbă puțin cîte puțin.”  Cristina Hermeziu ne propune în romanul „Nickel” o poveste despre migrația economică. Într-o fabrică din Franța, muncitori francezi și români fac piese pentru industria aeronautică. Naratoarea este una dintre românce. Aflăm treptat secvențe din povestea ei de viață, din poveștile celorlalți, frînturi de vieți cu dramele și bucuriile lor, cu tragedii și cu speranțe. Cristina Hermeziu: „Ce m-a interesat pe mine, literar vorbind, în această poveste despre o mînă de muncitori francezi și o mînă de muncitori români care sînt împreună într-un spațiu-timp destul de scurt a fost ce formă poate lua această interacțiune mărunțită între mentalități diferite, între viziuni diferite asupra vieții, asupra iubirii dar pînă la urmă extrem de apropiate. Și m-am întrebat dacă, atît de diferiți fiind, se poate naște totuși o anumită solidaritate între ei.”Bogdan-Alexandru Stănescu a publicat în 2024 romanul „Soarele negru”, o carte care încheie trilogia începută cu „Copilăria lui Kaspar Hauser” și continuată cu „Abraxas”. Dacă primul volum era o carte a tatălui și al doilea o carte a mamei, acesta este un roman al familiei, pus într-o ramă onirică.Bogdan-Alexandru Stănescu: „Într-adevăr, în «Copilăria lui Kaspar Hauser» era vorba de o figură a tatălui, pregnantă, în «Abraxas» e o mamă foarte puternică, care arestează întregul roman. Iar în «Soarele negru» avem un copil care pendulează între mamă și tată, un tată absent dar totuși foarte prezent, o mamă care și ea e absentă, pentru că tînjește după acel tată plecat. Am încercat să descriu o himeră, un animal mitologic compus din părți luate de la animale diferite – așa este familia în viziunea mea și în viziunea acestui personaj.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele Donald Trump a anunțat miercuri noile tarife vamale pe care Statele Unite ale Americii le vor impune țărilor din întreaga lume. „Ziua Eliberării” și „declarația noastră de independență economică” a numit liderul american această zi de 2 aprilie. Care sînt consecințele măsurilor anunțate de la Casa Albă pentru economia americană și economia mondială? Cum va fi afectată România de aceste tarife? L-am întrebat pe Radu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.Radu Uszkai: „Trump a zis-o de nenumărate ori, în campania electorală şi nu numai, că acest cuvînt, tariffs, e unul dintre cuvintele lui preferate din limba engleză. Şi subscrie la o istorie foarte stranie a Americii conform căreia America a fost cea mai bogată din lume pînă la 1913 cînd, spune el, cadrul instituţional fiscal din SUA s-a modificat, a fost introdus un impozit pe venit, fiindcă înainte de 1913 o bună parte a veniturilor federale însemnau bani generaţi de taxele vamale.”Ce impact vor avea aceste taxe asupra economiei americane?Radu Uszkai: „O parte a administraţiei americane încearcă să prezinte planul acesta – şi de aceea cadrul în care a fost prezentat a fost Ziua Eliberării – ca pe o scutire de taxe. Asta e o minciună grosolană. În primul rînd sînt o taxă regresivă pe consum. Ceea ce înseamnă că cei mai săraci americani sînt cei care vor suferi cel mai mult de pe urma acestei politici. Pentru că, de fapt, ceea ce se va întîmpla va fi că preţul la raft al diverselor bunuri pe care oamenii le consumă, preţul diverselor servicii pe care oamenii le achită va creşte cu cel puţin 10%. Dincolo de asta, tarifele vamale nu fac industriile naţionale mai competitive, ba chiar din contră, avem o sumedenie de date economice care indică fix opusul. Globalizarea şi competiţia la nivel global sînt cele care fac companiile naţionale competitive.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Marine Le Pen, lidera partidului de extremă dreaptă Rassemblement National, a fost condamnată de Tribunalul Corecțional din Paris la patru ani de închisoare, dintre care doi cu suspendare, pentru deturnare de fonduri europene. De asemenea, i s-a impus o amendă de 100.000 de euro și o interdicție de cinci ani de a ocupa funcții publice, aplicabilă imediat. Ceea ce înseamnă că nu va putea să candideze la alegerile prezidențiale din 2027. Această condamnare survine în urma acuzațiilor conform cărora Le Pen și alți membri ai RN au deturnat aproximativ 4,1 milioane de euro din fondurile Parlamentului European, destinate asistenților parlamentari, pentru a finanța activități ale partidului. Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, explică ce i se impută lui Marine Le Pen şi ce implicaţii are condamnarea ei.Raluca Alexandrescu: „I se impută o deturnare de fonduri europene. Şi asta nu numai în favoarea unor persoane, ci – ceea ce e considerat mai serios – în favoarea partidului. Un partid către care a direcţionat în mod ilegal fonduri care erau plătite de contribuabili europeni. Deci aici avem de-a face şi cu o disticţie între diverse jurisdicţii şi diverse planificări bugetare. Această condamnare provizorie arată că Marine Le Pen a schimbat direcţia acestor fonduri şi alocări bugetare. Sînt bani plătiţi de contribuabili europeni, nu neapărat francezi, care au ajuns în portofoliul unui partid politic din Franţa. Fără ca acest partid politic să fi avut dreptul să aibă acces la aceşti bani.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

De 1 aprilie ne întrebăm dacă putem rîde de orice, de oricine, în orice circumstanțe? Sau umorul ar trebui să aibă limite? Există diferențe între umor și bășcălie? Este umorul semnul libertății de expresie? Invitatul nostru este Dan Perjovschi, un artist care știe să folosească umorul, ironia pentru a chestiona realitățile timpului prezent, pentru a atrage atenția asupra unor derapaje, pentru a pune pe gînduri. Dan Perjovschi: „E un fel de autoapărare umorul pentru mine. Dar despre unele lucruri nu se poate desena, mai ales ironic. De pildă despre genocid. Sînt lucruri unde eu, personal, nu pot să intru, acolo nu am umor. (...) Umorul e ca un lut, îl poţi modela. Poate fi foarte ascuţit, ca la bătălie, dar poate fi şi cald. Te şi apropie, te şi desparte. Poţi să iei subiectul analizei critice, ironice, umoristice şi să-l ţii departe sau să-l aduci spre tine. (...) Eu spuneam despre arta mea că, dacă o vedeţi undeva, înseamnă că acolo e un teritoriu democratic. Probabil că poţi măsura gradul de democraţie sau de libertate al unei ţări după ce desene se pot publica sau nu în ziare.”Ai regretat vreodată un desen în care ai ironizat pe cineva?Dan Perjovschi: „Da. Pentru că la începuturile educaţiei mele democratice şi decoloniale am făcut desene destul de agresive despre lumea musulmană – era invazia în Irak, lumea occidentală care se prăvălea peste „barbari”.  Am făcut nişte desene pe care nu le mai fac acum. Acum critic puterea şi-i critic pe cei care au puterea pe planetă. În timp m-am mai educat şi eu. De exemplu am vrut să fac anumite desene despre minorităţi, romi sau în zona feministă şi de fapt trebuia să-mi ţin nu gura ci pixul. Să nu mă bag în nişte zone pe care nu le ştiu sau în numele cărora nu pot vorbi. În timp şi din contactul cu publicul am învăţat să-mi aleg temele, să fiu precaut. Mi s-a întîmplat să fiu în zone un pic mai delicate. Eu pot să desenez pe zid tot felul de chestii că eu mă car acasă dar curatorul care m-a invitat rămîne în locul respectiv şi poate suferi. Şi-atunci încerc să-mi protejez curatorii sau oamenii care mă invită. Şi n-o privesc ca pe-o autocenzură, ci ca pe un fel de responsabilitate. Trebuie să spui adevărul dar poţi să-l spui în diverse feluri.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Au fost mai multe summituri pe tema apărării Europei în ultimele săptămîni, la Paris dar și la Londra, întîlniri în care s-au căutat soluții pentru întărirea apărării continentului dar și pentru susținerea în continuare a Ucrainei. Liderii europeni au vorbit despre „ReArm Europe”, apoi despre „Readiness 2030”. Despre securitatea și apărarea Europei în vremuri de reconfigurare a ordinii mondiale vorbim astăzi cu analistul politic Robert Lupițu, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”. Cu ce ne-am ales pînă acum din aceste discuții, în privința securității și apărării Europei?Robert Lupițu: „Ca semnal politic şi strategic ne-am ales cu faptul că Europa s-a trezit. Şi nu doar Europa din interiorul Uniunii Europene, ci şi partea care compune continentul european şi aici mă refer în principal la Marea Britanie. Asistăm la un leadership în creştere comun franco-britanic, pentru că aceste reuniuni au început în februarie, într-un format restrîns găzduit de preşedintele francez Emmanuel Macron în două rînduri, apoi premierul britanic Keir Starmer a găzduit primul summit la Londra în 2 martie, concretizîndu-se prima nuanţare a coaliţiei de voinţă pentru sprijinirea Ucrainei. (...) Am avut aceste iniţiative foarte bune, foarte importante dat trebuie să vedem cum se vor concretiza ele în următoarele luni. E-adevărat, avem un plan de înarmare care a căpătat o nouă denumire – nu mai este planul de ReArm, de reînarmare, că a trezit ceva nemulţumiri la Madrid şi la Roma – dar este un plan de 800 de miliarde de euro, aşa cum UE ştie mai bine să facă şi anume să vadă de unde poate localiza banii dar acei bani nu există fizic şi trebuie să-i identificăm.”Se mai poate baza Europa pe Statele Unite în cadrul Alianței Nord Atlantice?Robert Lupițu: „Vedem din partea Statelor Unite, cel puţin la nivel declarativ instituţional, că da. Vedem alte declaraţii care nu sînt în regulă. Dar, cel puţin la nivelul prezenţei fizice pe teritoriul continentului european, mă refer la prezenţa militară care încă este acolo, se poate baza. Am văzut săptămîna trecută discursul secretarului general al NATO, Mark Rutte, la Varşovia, chiar cu trei luni înainte de summitul NATO de la Haga, care a spus cît se poate de clar că nu există o variantă în care America sau Europa să meargă pe cont propriu. Administraţia americană, chiar dacă n-o recunoaşte sau n-a ajuns la acel pasaj de politică externă, are nevoie de Uniunea Europeană, cel puţin pentru a-şi gestiona relaţia cu China.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

După succesul cu primul său volum de proză scurtă, „A râs și tata”, Remus Boldea revine în librării cu o nouă colecție de povestiri. „Degeaba ai citit atâtea cărți” se numește și a apărut la Editura Trei. Relația cu tatăl și prietenia sînt două dintre temele centrale ale volumului. Majoritatea textelor sînt scrise la persoana întîi din perspectiva unui narator tînăr sau foarte tînăr. Remus Boldea știe să scrie simplu, știe să-și construiască personajele din doar cîteva replici și, prin replicile și gesturile lor, ne dă acces la o întreagă lume: cea a micului oraș de provincie, cu tensiunile, cruzimile, tristețile și lipsa ei de perspectivă. Am stat de vorbă cu Remus Boldea despre universul din noul său volum de povestiri, despre personajele și temele sale.De ce e importantă pentru tine relația tată-fiu?Remus Boldea: „Îmi aduc aminte de ceva ce a zis Mircea Cărtărescu: tot ce scriem noi ca scriitori și scriitoare sînt un fel de scrisori adresate tatălui. N-am înțeles ce-a vrut să zică atunci cînd am citit prima dată asta într-un interviu, dar acum, scriind două cărți unde tatăl este personajul central, încep să înțeleg. Relația cu tatăl este problematică pentru că tatăl e mult mai predispus să te părăsească decît mama. Biologic vorbind, tatăl nu-i atît de legat de copii. El cumva alege să rămînă în familie - la un nivel macro, nu zic că toți tații fac așa, vorbesc de ceva simbolic. Eu chiar am trăit un episod profund. Cînd aveam 5 ani, tatăl meu a suferit de depresie și cîțiva ani nu a fost deloc prezent, pentru că a fost internat în tot felul de locuri. Și chiar și atunci cînd s-a întors, era prezent mai mult fizic și atît. Dar asta nu avea legătură neapărat cu depresia cît cu faptul că așa erau tații din Motru. Vorbeam cu colegi de-ai mei de clasă și cam ăsta era patternul. Tații doar erau acolo, să fie, se uitau la televizor... Prea puțini au avut o relație apropiată cu tații lor. Dar am început să mă apropii foarte tare de el și de mama mea cam pe la 25 de ani, a fost ca un fel de renaștere a relației. Am putut să mă uit fără prea multă durere la lucrurile acelea și am vrut să le recuperez și să le împărtășesc. Pentru mine au fost experiențe valoroase și poate cineva se regăsește în ele sau își amintește de propria relație cu tatăl și asta e important.” Ce ai lăsat să treacă din poveștile tale de viață în povestiri? Remus Boldea: „Am o naivitate copilărească, nu-mi vine să cred că lucrurile sînt așa cum sînt, că relațiile între oameni sînt așa și nu altfel. Orice fel de artist trebuie să aibă atitudinea asta a copilului: să nu accepte răspunsuri gata făcute.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu  Un produs Radio România Cultural  

„Atenție, cade democrația!” este titlul unui raport lansat de Fundația Konrad Adenauer din România, o culegere de articole despre cum poate fi combătut, pe termen lung, declinul democrației de la noi. Care sînt primele semnale că democrația începe să se clatine? Este democrația un sistem fragil sau puternic? Ce se poate face pentru combaterea declinului democrației – ce se poate face la nivelul autorităților statului și la nivelul societății? L-am întrebat pe Mihai Marc, unul dintre coordonatorii raportului.În ultima ediție a Indexului democrației la nivel mondial, realizat de revista „The Economist”, România a fost clasată drept „regim hibrid“. Retrogradarea reflectă o prăbușire semnificativă a indicatorilor democratici. E unul dintre cele mai abrupte declinuri la nivel global - o coborîre cu 12 poziții în clasament. Dincolo de acest accident de parcurs, dincolo de anularea alegerilor și de situația de interimat a președintelui, avem o democrație funcțională?Mihai Marc: „Fără să intru în scandalul şi şocul de anul trecut, eu cred că a funcţionat democraţia. Problema noastră este că încrederea populaţiei este extrem de scăzută. Şi de aici ne-a şi plecat gîndul pentru publicaţie. Cîtă vreme nu alimentăm permanent şi nu reconstruim acest fundament, această bază pe care funcţionăm toţi şi unde avem libertăţile cetăţeneşti şi individuale, democraţia cade exact cum cade şi tencuiala de pe casă, încet, încet. (...) Am zis iniţial că sîntem poate prea alarmişti cu Atenţie, cade democraţia!, dar cînd am văzut raportul The Economist, am zis că, iată, e mai multă lume care spune acelaşi lucru. Cred că sîntem suficient de critici dar şi constructivi în acest raport, aducem şi soluţii. Avem cîte patru, cinci pagini pentru fiecare articol, unde prezentăm problemele, dar e important să venim şi cu soluţii.”Cum restabilim încrederea cetăţenilor în sistemul democratic?Mihai Marc: „Vorbind cu ei, explicîndu-le ce facem, dînd socoteală pentru banii publici, făcînd asta constant, regulat, cu respect, sinceritate şi transparenţă. E un proces extrem de lung, e un maraton. Din păcate, cred că instituţiile publice şi partidele nu mai pleacă de la 0, pleacă de undeva de la –2 şi au foarte multă muncă de convingere de făcut, iar asta durează. Dar este un proces sănătos şi necesar, cu atît mai mult cu cît influenţele din Rusia, războiul din faţa uşii noastre sînt semne clare de vulnerabilitate, nu mai merge cu faimosul merge şi-aşa. Nu mai merge şi-aşa. Timpul în care am stat într-o oarecare băltire s-a cam terminat.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Sprijinul pentru Uniunea Europeană în rîndul cetățenilor este la un nivel record: trei sferturi dintre europeni cred că apartenența la blocul comunitar e benefică. Aceasta este una dintre concluziile celei mai recente ediții a Eurobarometrului. Cercetarea a fost inițiată la începutul acestui an, în ianuarie și februarie, la comanda Parlamentului European. 70% dintre cetățenii români consideră cã România a beneficiat de pe urma apartenenței la Uniunea Europeană. Despre datele acestei cercetări și despre tendințele privind încrederea în UE am discutat cu sociologul Mircea Kivu.  „E un salt spectaculos comparativ cu precedentul Eurobarometru, realizat vara trecută, imediat după alegerile pentru Parlamentul European. E un salt de circa 20%. Explicațiile nu sînt uşor de găsit. Poate că e efectul fenomenului de „cetate asediată”: europenii simt tot mai mult efectele războiului de la granița de est a Uniunii Europene. Instituțiile europene au comunicat mult despre nevoia unei politici comune în domeniul Apărării în fața pericolului rusesc. Chiar dacă există o reacție adversă destul de puternică din partea unor partide sau mișcări așa-zis suveraniste, majoritatea acestora nu neagă necesitatea apartenenței la UE, ci militează pentru o restructurare a arhitecturii europene. Nu e exclus ca această creștere a aprecierii față de UE să fie tocmai efectul pătrunderii în Parlament a unor partide care îi fac pe eurosceptici să se simtă reprezentați. E un efect paradoxal”, explică Mircea Kivu.  Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Noi discuții despre încetarea focului în Ucraina au avut loc luni în Arabia Saudită între echipele de negociatori din SUA și Rusia. Casa Albă anunţă că s-a ajuns la un acord „pentru a asigura o navigaţie sigură, a elimina folosirea forţei şi a preveni utilizarea navelor comerciale în scopuri militare în Marea Neagră.” Totodată, în comunicatul Casei Albe se precizează că Rusia şi Ucraina au fost de acord să dezvolte măsuri pentru implementarea înţelegerii anterioare privind oprirea atacurilor asupra infrastructurii energetice. Despre negocierile dintre SUA şi Rusia, SUA şi Ucraina am vorbit cu Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.Claudiu Degeratu: „Cu cît negocierile avansează spre aspecte mai tehnice şi mai sensibile, cu atît ne aşteptăm ca această comunicare publică să fie mai laconică. Şi, în acelaşi timp, nu putem spune că avem un progres remarcabil. Este un semi-progres pentru că de la capitolul loviturilor în adîncime, care au fost discutate prima dată, s-a trecut la spaţiul Mării Negre şi asigurarea transportului comercial civil, de grîne şi de fertilizatori – în cazul Federaţiei Ruse.”În timpul discuţiilor de luni din Arabia Saudită, Rusia a continuat să bombardeze ţinte civile din Ucraina. Îşi doreşte Vladimir Putin cu adevărat pacea? Claudiu Degeratu: „Îşi doreşte să-şi atingă propriile obiective, prin pace sau prin război. Nu modalitatea de realizare a obiectivelor, ci obiectivele în sine sînt importante: anexarea teritorială a regiunilor la nivelul exigenţelor lui, adică cele patru regiuni administrative să-i parvină integral Rusiei.”Apasă PLAY Ca să asculți interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Ordinul Arhitecților din România (OAR) a lansat „Ghidul locuitorului”. Ce trebuie să știm atunci cînd ne alegem apartamentul pe care vrem să-l cumpărăm? Este un instrument format dintr-un chestionar și un ghid conceput de OAR pe baza unui amplu studiu la care au participat specialiști din diverse domenii: arhitectură, urbanism, inginerie, finanțe-bănci, sociologie, antropologie, peisagistică, administrație publică, vînzări și dezvoltări imobiliare. La ce ar trebui să fim atenți cînd ne alegem un loc în care se presupune că vom locui pentru multă vreme? Ce înseamnă locuire de calitate? I-am întrebat pe doi dintre autorii ghidului, arhitecţii Daniela Calciu şi Eugen Pănescu.Daniela Calciu: „Calitatea locuinţei şi a mediului în care e amplasată – începînd cu vecinătatea imediată, cu vecinii, cu spaţiile din jurul imobilului şi apoi cu cartierul şi felul în care locuinţa este legată de tot ce înseamnă infrastructură, servicii urbane, spaţii publice – toate astea fac parte din viaţa noastră cotidiană şi participă direct la calitatea vieţii. A te gîndi la calitatea locuirii, în general, nu doar a locuinţei, înseamnă a te gîndi la calitatea propriei vieţi.”Cum se măsoară calitatea locuirii?Eugen Pănescu: „Ne uităm, evident, la interiorul locuinţei – la felul cum sînt amplasate camerele, bucătăria care, între timp, din apartamentele mai moderne a cam dispărut, la balcoane, la casa scării, la spaţiile auxiliare – dar încurajăm pe fiecare locuitor de acum sau din viitor să-şi folosească puterea de anticipare şi să înţeleagă că locuirea de calitate nu înseamnă doar locuinţa din spatele uşii proprii ci calitatea locuirii este şi în afara imobilului, în jurul lui, în zonă şi să se uite la facilităţile pe care le are.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural