Timpul prezent

Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, este în plin turneu în Europa. Marți a fost la Strasbourg, la Parlamentul European, unde a fost decorată cu Ordinul European de Merit, astăzi este în Țările de Jos și mîine, 21 mai, va ajunge în Republica Cehă. Maia Sandu a fost decorată ieri, în plenul Parlamentului European, cu Ordinul European de Merit, o distincţie instituită în 2025, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la Declaraţia Schuman, actul fondator al comunităţii europene. Ordinul a fost acordat, pentru prima oară anul acesta, personalităţilor care au contribuit la promovarea valorilor europene şi la consolidarea proiectului european. Între ele se numără: preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, fosta cancelară germană Angela Merkel, fostul lider al Solidarność și fostul președinte al Poloniei Lech Wałęsa. Ce reprezintă această distincţie primită de preşedinta Moldovei pentru Moldova? Care ar fi orizontul realist de timp pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană? L-am întrebat pe jurnalistul Vitalie Călugăreanu, corespondent Deutsche Welle în Republica Moldova.Vitalie Călugăreanu: „În 2018, 2019 chiar, puțini în Republica Moldova se gîndeau că Republica Moldova poate să ajungă în 2025, 2026 la această fază avansată a discuțiilor de aderare cu Uniunea Europeană. Să nu uităm că noi am ieșit dintr-o guvernare oligarhică, cleptocratică la Chișinău, dominată de Vladimir Plahotniuc, acum condamnat în Republica Moldova, care își permitea să anuleze alegeri. În Republica Moldova, în 2018, în Chișinău, a anulat alegerile locale. Republica Moldova era absolut izolată în momentul în care Maia Sandu a preluat conducerea acestei țări, tocmai din cauza faptului că acest oligarh preluase controlul asupra instituțiilor statului și şi le-a subordonat. Să ne amintim de acele trei rezoluții ale Parlamentului European, care condamnau derapajele din Republica Moldova. Toate finanțările proiectelor pe justiție erau blocate. Iată că, într-o perioadă destul de scurtă, Republica Moldova a putut să avanseze, tocmai datorită imaginii pe care o are președinta Maia Sandu și eforturilor pe care le-a făcut anume dumneaei în acest parcurs pe care îl are astăzi Republica Moldova. Noi sîntem mîndri de ceea ce vedem. Nu știu dacă s-a mai întîmplat sau dacă se va mai întîmpla vreodată ca Republica Moldova să fie aplaudată în picioare în Parlamentul European.”Președinta Maia Sandu a făcut apel la instituțiile europene să permită Republicii Moldova să înainteze pe drumul său european, dar ce șanse sînt pentru ca Moldova să înceapă negocierile de aderare?Vitalie Călugăreanu: „Maia Sandu a spus nu o dată că Republica Moldova nu are timp și a repetat asta ori de cîte ori a fost la o tribună internațională, pentru a transmite un semnal cancelariilor europene și Occidentului, în general. Noi ne facem temele în ceea ce privește integrarea europeană, dar și deschiderea Uniunii Europene ar trebui să fie un pic alta. E nevoie ca aceste proceduri birocratice să fie simplificate. Mai e și poziționarea Republicii Moldova la pachet cu Ucraina. Au fost acele probleme cu Ungaria care a blocat Ucraina și, prin ricoșeu, a blocat și Republica Moldova. Nu știm încă ce va face Ungaria de aici încolo. Așteptăm întîlnirea noii conduceri a Ungariei cu președintele Zelenski. Noi avem o fereastră de oportunitate tare scurtă. 2026 este anul în care Republica Moldova trebuie să înceapă neapărat negocierile de aderare cu Uniunea Europeană, pentru că în 2027 urmează să aibă loc alegeri în mai multe state, membre ale UE, inclusiv în Franța. Şi am văzut care sînt predispozițiile acolo și s-ar putea să apară noi blocaje. (...) 2030 este anul aderării, 2028 este anul semnării tratatului de aderare cu Uniunea Europeană. Și sînt calcule politice foarte clare. Este actualul mandat al Maiei Sandu și actualul mandat al partidului pe care l-a creat Maia Sandu. Nu cred că Republica Moldova după 2030 va mai avea un astfel de aranjament politic atît de favorabil în ceea ce priveşte aderarea sau opțiunea pro-europeană. De asta este important ca lucrurile să se întîmple în acest interval de timp, pînă în 2030. Semnanele pe care le-a dat Maia Sandu în sensul ăsta sînt foarte clare și am văzut că nu mai încearcă să ocolească lucrurile. Le spune destul de tranșant: dacă nu ne primiți pînă în 2030, noi o să mergem pe planul B. Iar planul B înseamnă unirea cu România, despre care tot vorbește președinta Maia Sandu, inclusiv în interviul de azi pentru Deutsche Welle.”Care este atmosfera în Republica Moldova, în ce măsură cetățenii susțin proiectul de aderare la UE?Vitalie Călugăreanu: „Noi am avut un referendum constituțional pe tema integrării europene a Republicii Moldova şi alegeri prezidențiale în 2024. Referendumul pro-european a fost cîștigat de forțele pro-europene. Alegerile prezidențiale au fost recîștigate de Maia Sandu. Iar în 2025 alegerile parlamentare au fost cîștigate de partidul PAS, pe care l-a creat Maia Sandu, un partid pro-prezidențial care are majoritate în actualul Parlament. Deci așa pot să vă răspund: există o majoritate de aproape 60% din cetățenii Republicii Moldova care își doresc integrarea în Uniunea Europeană. Dar asta nu înseamnă că propaganda rusească a încetat să mai lucreze. Am avut liniște 3 zile după alegerile parlamentare, cînd Rusia a mai pierdut o dată electoral în Republica Moldova. Era tare liniște în online. După care acest război propagandistic a fost reluat. În momentul acesta, din ce vedem în sondaje, partidele pro-ruse și falșii pro-europeni cîștigă teren. De asta ziceam că această situație politică pe care o avem, foarte convenabilă, trebuie valorificată la maximum, astfel încît să împingem cît de tare putem Republica Moldova în marea familie europeană, la adăpost. Pentru că integrarea în UE este pentru Republica Moldova un proiect existențial. Noi o altă umbrelă economică, politică și de securitate nu avem. De asta este atît de important pentru Republica Moldova să se pună la adăpost în acest interval de timp.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Mai multe asociații de creatori au făcut un apel către autorități pentru repunerea în dezbatere publică a Ordonanței de Urgență nr. 89/2025 și Ordinului ANAF nr. 59/2026, cu privire la obligația de înrolare în sistemul RO e-Factura a persoanelor fizice titulare de drepturi de autor. Înrolarea ar trebui să devină obligatorie de la 1 iunie. „La baza demersului nostru au stat numeroasele sesizări și îngrijorări exprimate de membrii comunității noastre profesionale” - se arată în apel.Luni, Ministerul Finanțelor a susținut un amendament, adoptat în Comisia de Buget-Finanțe din Camera Deputaților, prin care sînt exceptate de la obligația utilizării e-Factura persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor. Amendamentul urmează să fie supus la vot în plenul Camerei Deputaților. Invitatele noastre sînt Iulia Gorzo, de la Asociația Română a Traducătorilor Literari (ARTLIT), și Tudorița Șoldănescu, manager cultural, președinta Asociației Incubator de Scenarii Culturale. Am discutat cu ele despre ideea autorităților de a trata munca de creație ca pe o prestare de servicii sau activitate economică, despre îngrijorările provocate de directiva care ar trebui să intre în vigoare la 1 iunie, despre multiplele situații în care se găsesc persoanele care lucrează pe contracte de drepturi de autor, despre faptul că înrolarea în sistemul e-factura nu ar face decît să dubleze o muncă de declarare a veniturilor, precum și despre inițiativa Ministerului Finanțelor de a depune un amendament prin care titularii de drepturi de autor să fie exceptați de la înrolarea în sistemul RO e-factura. Iulia Gorzo: „Această ordonanță este greșită la nivel de principiu. Colegele mele care au ajutat la redactarea apelului au pus acolo și o hotărîre a Curții de Justiție a Uniunii Europene într-o speță în care exact asta s-a disputat: dacă drepturile de proprietate intelectuală pot fi echivalate cu prestări de servicii. Iar decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost că nu pot fi echivalate. Iar ca oamenii să înțeleagă: în această lume a noastră, toată lumea e taxată, să nu credem că autorii sînt niște boemi care nu-și plătesc taxele. Nu. Pe toate aceste contracte se plătesc taxe, totul este transparent.”Tudorița Șoldănescu: „Există o foarte mare neclaritate la nivelul celor care fac aceste legi cu privire la ce înseamnă acest contract de drepturi de autor, ce conține în sine dreptul de autor, ce înseamnă o operă. Atunci cînd faci un contract de drepturi de autor cu un artist vizual, care lucrează douăzeci de tablouri și le expune într-un spațiu expozițional, tablourile alea nu îmi revin mie pentru că eu i-am plătit acest drept de autor. Nu este nici ceva lipsit de concretețe, dar nu este nici ceva atît de concret încît să mi-l bag în buzunar. Este bunăvoința artistului ca lucrarea pe care a făcut-o să fie în spațiul meu timp de două săptămîni, ca un public larg să vină s-o vadă. De aceea dreptul de autor este atît de special și de aceea trebuie să aibă niște reglementări separate de cele care privesc vînzarea, comercializarea, veniturile fixe din activități comerciale. Este inefabil și trebuie să fie protejat. Cei care fac regulile nu înțeleg acest lucru. Nu-i nici o problemă dar întrebați-ne, că vă explicăm. (...) Gîndim împreună, găsim o soluție, reglementăm corect.”Ministerul Finanțelor a susținut luni un amendament, adoptat în Comisia de Buget-Finanțe din Camera Deputaților, prin care sîntexceptate de la obligația utilizării e-Factura persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor. Amendamentul urmează să fie supus la vot în plenul Camerei Deputaților. Ce șanse sînt să fie votat amendamentul în plenul Camerei Deputaților? Eventual pînă la 1 iunie, cînd ar inta în vigoare obligativitatea înrolării în sistemul e-factura?Iulia Gorzo: „Cred că sînt șanse bune. Urmărim, sîntem foarte atenți la ce se va întîmpla. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Mă bucur foarte mult că vocea atîtor oameni a fost importantă, de data asta. Iată că se poate. (...) Pentru mine a fost o lecție despre cum comunitatea noastră se poate mobiliza și poate schimba niște lucruri cînd este vizată.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, va face o vizită în China, în zilele de 19 și 20 mai, a anunțat Kremlinul, la foarte scurt timp după vizita președintelui Statelor Unire ale Americii, Donald Trump, la Beijing. Ce vrea să transmită Vladimir Putin prin această vizită, programată la doar cîteva zile de la vizita lui Donald Trump în China?Cum privește Uniunea Europeană aceste vizite la Beijing, a lui Donald Trump și cea anunțată a lui Vladimir Putin? L-am întrebat pe este Cătălin-Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).În 2022 Rusia și China au proclamat la unison o „prietenie fără limite”. Între timp, odată cu invazia ilegală din Ucraina, Rusia a devenit tot mai izolată, tot mai ruptă de restul lumii. Și tot mai dependentă de piețele din China. Și de sprijinul din partea Beijingului. Așa că am putea începe discuția noastră de la această relație: cum ar trebui s-o definim? Cît de „fără limite” mai este această prietenie?Cătălin-Gabriel Done: „Ea este fără limite pentru că, așa cum ați spus, Federația Rusă și Vladimir Putin sînt total dependenți de bunăvoința Beijingului. Dar este un lucru extrem de important în această vizită, pentru că ea vine în contrapartidă după vizita lui Donald Trump la Beijing, tocmai pentru a redefini spațiul sferelor de influență la nivel global. Vizita lui Donald Trump a deschis calea spre o triangulație a relațiilor internaționale, în care Statele Unite ale Americii nu mai sînt singurul hegemon, și par să recunoască acest lucru, și acceptă la masa discuțiilor, la masa greilor relațiilor internaționale, China și Federația Rusă. Interesant este faptul că acum Donald Trump îl recunoaște pe Xi Jinping ca partener egal de discuție, accentul nu mai cade exclusiv pe Federația Rusă ca principal competitor pentru America, ci se mută accentul spre China și în acest context această prietenie sino-rusă vine să ne demonstreze încă o dată importanța Chinei în sistemul de securitate global, în sistemul economic. Pentru că acum China devine punctul focal în jurul căruia pivotează cele două mari puteri nucleare, SUA și Rusia, și în acest context cred că vizita lui Putin va defini nu doar relația Rusiei cu China, ci va defini relația întregului sistem internațional cu China, pentru că ea va fundamenta o suprapunere de interese, o suprapunere de praguri limită în relațiile internaționale și totodată va dovedi capacitatea Chinei de a influența parcursul securității economice globale.”Ce vrea să transmită Vladimir Putin prin această vizită, programată la doar cîteva zile de la vizita lui Donald Trump în China?Cătălin-Gabriel Done: „Sigur că Vladimir Putin încearcă acum să demonstreze lumii întregi, probabil că va și reuși, că poate avea o discuție tête-à-tête, de la egal la egal, atît cu China cît și cu Statele Unite ale Americii și mai mult decît atît, ne demonstrează că acum sistemul internațional va fi împărțit în trei bucăți, în trei falii, extrem de fragile din punct de vedere al echilibrului, dar care vor redimensiona raporturile de securitate și vor defini viitorul secol de putere.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Andreea Răsuceanu a publicat recent romanul „Hemiptera”, la Editura Polirom. Un roman în care se împletesc două planuri narative: unul contemporan și celălalt de la începutul secolului al XIX-lea, de pe vremea domniei lui Caragea, marcată de ciuma care a ucis mare parte din populația Bucureștiului. Cele două epoci sînt legate prin poveștile personajelor, prin frica de moarte și sentimentul pregnant al sfîrșitului dar și prin poveștile locului: cartierul Balta Albă de azi. În locul care azi se cheamă așa a fost o groapă comună imensă unde au fost aruncate de-a valma cadavrele celor morți de ciumă. Peste ele se turna var și, cînd ploua mult, varul și apa formau o peliculă albă. Așa a ajuns cartierul de azi să se numească Balta Albă. Protagoniștii din prezent, naratoarea și iubitul ei, locuiesc în acest cartier și acolo au locuit și în copilărie. Iar poveștile din trecut au în prim-plan cîteva figuri din epoca lui Caragea, pe domnitor însuși, dar și o femeie doctoră, o medica, Venețiana, și o femeie cioclu. Am vorbit cu Andreea Răsuceanu despre noul ei roman, despre personajele și lumile în care trăiesc și despre titlul misterios al cărții.Andreea Răsuceanu: „Trecutul nu e mort, ci e insinuat și continuă să trăiască în prezent, în forme mult mai spectaculoase și mai vizibile decît ne-am gîndi, poate. (...) Am pornit de la ideea Apocalipsei, care e o obsesie contemporană, și de la revelația că, tot așteptînd un moment, un eveniment, de fapt ratăm chiar sensurile acestui sfîrșit continuu. Ăsta e un sens major al cărții. Al doilea ar fi că întotdeauna s-a trăit cu un maximum de implicare și de atenție ideea sfîrșitului, cu atît mai mult în secolul al XIX-lea, pe care mi l-am ales eu, în perioada de după ciuma lui Caragea, cînd evident că sentimentul sfîrșitului era ceva inevitabil, îl trăiai în mod cotidian, avînd în vedere că murise o parte atît de mare din populația Bucureștiului și nu numai. Apoi oamenii îl trăiau într-o perioadă atît de instabilă, cum a fost cea a regimurilor fanariote. Și atunci mi-am dat seama că de fapt sfîrșitul lumii este o stare continuă a ei și nu un moment. Și m-am gîndit cum aș putea să spun cel mai bine lucrul ăsta.”Ți-ai propus din start să scrii despre trecut, să faci incursiuni în memorie, în memoria ta, în memoria colectivă?Andreea Răsuceanu: „E clar că asta e una dintre obsesiile și temele mele predilecte dar nu, nu a fost ceva programatic, nu m-am gîndit la carte ca la o reconstituire nici a istoriei mele personale, nici a istoriei cartierului neapărat. Am vrut să scriu despre altceva. Am vrut să fac și o poveste de dragoste care se petrece în contextul nevoii de recuperare a trecutului. Dar cred că mesajul de profunzime, mesajul care aș vrea să ajungă la cititor este legat de obsesia recuperării trecutului dar și de întrebarea cît și ce anume poți recupera din trecut, ce merită păstrat și de ce anume merită să te eliberezi?”Cicadele, aceste insecte din ordinul Hemiptera, se aud pe parcursul întregii povești. Aceste insecte trăiesc ani de zile sub pămînt iar cînd ies și cîntă, supraviețuiesc la suprafață doar cîteva săptămîni. Cum ai ajuns să folosești acest simbol puternic, să împînzești cartea de cicade?Andreea Răsuceanu: „Am ajuns prin Platon, prin Phaidros și prin povestea cicadelor. Legenda spune că atunci cînd s-au născut muzele, unii oameni au continuat să cînte și să danseze pînă la epuizare, uitînd să se mai hrănească și au murit pur și simplu în beția asta a artei. Și-atunci muzele au ales să-i transforme în cicade, adică niște insecte care trăiesc aproape fără hrană. De fapt, nu e chiar așa. Trăiesc din seva copacilor. Mi-a plăcut foarte mult ideea asta. Mi-am dat seama cît de bine se potrivește metafora cicadei pentru cartea mea, în toate sensurile posibile.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Palatul Cotroceni a găzduit miercuri Summitul Formatului București 9 (B9) și al Țărilor Nordice, co-prezidat de președintele României, Nicușor Dan, și de președintele Poloniei, Karol Nawrocki. „Delivering More for Transatlantic Security” („Mai mult pentru securitatea transatlantică”) a fost tema întîlnirii. La finalul evenimentului s-a accentuat ideea colaborării strînse a aliaților cu SUA în cadrul NATO, s-a reiterat ideea că Federația Rusă este cea mai importantă amenințare la adresa Alianței Atlanticului de Nord şi ţările participante au convenit să susțină la summitul NATO de la Ankara, din iulie, conceptul NATO 3.0. Despre toate acestea am vorbit cu analistul de politică internațională Robert Lupițu, redactor-șef al platformei „Calea europeană”.La finalul summitului B9 și Țările Nordice s-a insistat pe ideea că Federația Rusă este cea mai importantă amenințare la adresa alianței. Ce rol are acest tip de declarație?Robert Lupițu: „Sigur, par cuvinte aruncate pe un document, însă dacă ne-am găsi în situația, puțin probabilă, ca la un summit aliat ulterior să nu mai vedem Rusia încadrată astfel, de fapt atunci ne-am da seama ce înseamnă a continua să numești Rusia o amenințare, pentru că în primul rînd este. Ea poate fi diluată în percepția publică pentru că tot timpul vedem lideri politici și documente oficiale care spun că Rusia este o amenințare, dar dacă cumva nu am mai spune asta, atunci cineva ar putea deduce că nu mai este. Şi nu este cazul, pentru că vedem instrumentarul de război clasic militar pe care îl poartă împotriva Ucrainei și de război hibrid cognitiv pe care îl poartă împotriva societăților sau infrastructurilor noastre.”Țările participante la summitul B9 și Țările Nordice au convenit să susțină la summitul NATO de la Ankara, din iulie, conceptul NATO 3.0. Despre ce este vorba?Robert Lupițu: „În momentul în care am încheiat relatările de la summitul de ieri, am mers pe formula că NATO 3.0 a intrat în dispozitivul strategic al alianţei la București – folosind o terminologie militar-geopolitică. Conceptul NATO 3.0 a luat naștere în luna februarie la reuniunea miniştrilor apărării din NATO de la Bruxelles, cînd Statele Unite au fost reprezentate de subsecretarul de stat al Pentagonului, al departamentului de război sau al apărării, Elbridge Colby, care este supranumit și artizanul strategiei naționale de apărare. Acolo el a prezentat conceptul de NATO 3.0. Practic, el a împărțit NATO în trei perioade. Perioada de NATO 1.0 care a existat de la momentul înființării, din 1949, pînă la finalul Războiului Rece. Conceptul de NATO 2.0 și anume redefinirea Alianţei și tot ce a urmat cu extinderile ulterioare. Şi NATO 3.0, în care ne-am afla acum sau urmează să ne aflăm, care se referă la faptul că Uniunea Europeană și Europa per ansamblu, aliații europeni trebuie să fie în măsură să asigure securitatea convențională a continentului, adică acea securitate specifică apărării convenționale de tip terestru, aerian și maritim, în timp ce Statele Unite vor rămîne implicate inclusiv din perspectivă neconvențională, adică descurajare strategică nucleară. Aceea a fost propunerea de la acel moment a Statelor Unite, care acum este preluată de către aliații de pe flancul estic, urmînd să fie propusă pentru summit-ul NATO de la Ankara.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Donald Trump se află într-o vizită de stat în China, în perioada 13-15 mai, eveniment considerat una dintre cele mai importante întîlniri diplomatice ale anului, în contextul unor tensiuni mai vechi între cele două țări. Este prima vizită de stat a unui președinte american în China în ultimii aproape zece ani. În 2017, tot Donald Trump a fost cel care a vizitat China, al cărei președinte era tot Xi Jinping. Pe agenda discuțiilor se află teme precum: relațiile comerciale, tehnologia de top, situația Taiwanului, războiul împotriva Iranului. Care este miza acestei întîlniri? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională, cercetător la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich. Xi Jinping îl primește pe Donald Trump cu toate onorurile unei vizite de stat.Este cumva aici și o victorie de imagine pentru liderul chinez? În ciuda ostilităților, în ciuda tensiunilor, cum va fi folosită această imagine a lui Donald Trump în vizită de către propaganda chineză?Marius Ghincea: „Propaganda chineză va folosi această vizită și negocierile dintre partea americană și partea chineză pentru a semnaliza încă o dată, în special propriei populații, dar și celorlalte state ale lumii, faptul că China este acum un actor de egală importanță și valoare cu SUA, la nivel mondial şi SUA, prin această vizită și agrearea de a negocia teme de substanță, recunosc, practic, statutul aproape egal al Chinei cu SUA, la nivel mondial. Dar este important de notat că poate fi interpretată și ca un fel de vizită pentru a încheia un acord de pace. Anul trecut, odată cu venirea înapoi la Casa Albă a lui Donald Trump, am avut ceea ce putem foarte bine considera un război comercial, în care Donald Trump a folosit mecanisme de tipul taxelor vamale și alte măsuri comerciale, inclusiv interzicerea exporturilor de cipuri sau tehnologie americană, pentru a pune presiune pe China și a constrînge autoritățile de la Beijing să se conformeze preferințelor politice și economice ale Washingtonului. Și în acel război comercial, din nefericire pentru partea americană, China a avut cîștig de cauză, pentru că s-a putut folosi foarte inteligent de avantajele oferite de controlul majorității resurselor de pămînturi rare, de care depinde, de altfel, întreaga tehnologie globală, pentru a pune la pămînt și a opri această lovitură, aceste atacuri lansate de către partea americană împotriva părții chineze. Și anul trecut, domnul Rubio, împreună cu reprezentanții guvernului chinez, au ajuns la un armistiţiu. Iar acum, în negocierile de zilele acestea, se intenționează încheierea unui acord de pace comercială și politică, pentru a stabili niște linii roșii și niște direcții viitoare pentru relațiile dintre cele două capitale.”Ce impact credeți că va avea această discuție pentru restul lumii?Marius Ghincea: „Impactul poate să fie istoric, nu știm exact care sînt termenii și condițiile care vor fi negociate, nu știm dacă se va ajunge la niște concluzii care să rămînă bătute în cuie, dar orice întîlnire între două mari puteri, mai ales după o perioadă de conflict comercial și politic atît de intens, poate să aibă consecințe istorice pentru situația din diferite regiuni ale lumii, inclusiv din Europa, din Orientul Mijlociu, din Asia. Implicațiile cele mai importante vor fi cele legate de relaţiile comerciale și economice. Pentru că, în contextul conflictului comercial dintre China și SUA, țările din jur, în special din Asia de Sud-Est și de Sud, au beneficiat semnificativ, pentru că unele companii americane au încercat să-și redirecționeze producția din China către țări din Asia de Sud sau de Sud-Est, care nu erau ținta predilectă a administrației Trump sau care nu erau afectate de taxe vamale la fel de ridicate precum cele impuse părții chineze.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Următorul Sommet al Francofoniei va avea loc în noiembrie, în Cambodgia. Iar România va avea, pentru prima dată, un candidat pentru funcția de secretar general al Francofoniei. Fost comisar european, fost prim-ministru și eurodeputat, Dacian Cioloș are o veche și trainică legătură cu limba franceză și cu Franța. L-am invitat să vorbim despre candidatura sa la funcția de secretar general al Francofoniei, despre semnificaţia prezenţei României în cadrul acestei organizaţii şi relevanţa Francofoniei în contexul lumii de azi, marcate de războaie şi tensiuni.Într-o lume în care organizațiile internaționale, tratatele și mecanismele multilaterale par tot mai fragile, ce relevanță mai poate avea Organizația Internațională a Francofoniei?Înseamnă o limbă comună – și e ceea ce o diferențiază față de alte organizații internaționale. Faptul că există această platformă de limbă, cultură, educație. Franceza, față de limba engleză, e mai degrabă o limbă punte, care nu își propune să înlocuiască limbile locale sau limbile naționale și să universalizeze comunicarea printr-o singură limbă. (...) Statele membre se simt reprezentate de această organizație, în zona Africii, mai ales, dar și în Asia și în Oceania. Secretarul general al acestei organizații joacă de foarte multe ori rolul de mediator atunci cînd apar conflicte, cînd apar tensiuni în anumite regiuni. Și de asta e o organizație care are perspective pentru că spre deosebire de ONU sau de alte mari organizații internaționale care se formalizează foarte mult, unde se negociază foarte mult texte, rezoluții, declarații care apoi sînt mai puțin respectate, aici, în Francofonie, contactele – pentru că are și o dimensiune politică, are și o dimensiune practică, de finanțări de proiecte –, contactele între statele membre sînt mai frecvente și mai consistente.  Ce ar însemna, concret, pentru România, obținerea, prin candidatura dumneavoastră, a funcției de secretar general al Francofoniei? Ar însemna, în primul rînd, prezența unui român în fruntea unei organizații internaționale. Nu știu dacă România a mai avut, cel puțin în istoria recentă, un secretar general al unei organizații internaționale. A avut secretar general adjunct la NATO, prin domnul Mircea Geoană. Are reprezentare periodică la ONU, dar un mandat întreg la conducerea unei organizații internaționale nu știu să fi avut. Deci ar fi, în primul rînd, o relevanță diplomatică pentru România, ar fi o victorie a diplomației române. Pentru că eu sînt candidatul statului român, nu candidez pe persoană fizică. Apoi, din această poziție, aș putea facilita prezența și relevanța României în anumite zone unde, altfel, România ar fi mai puțin prezentă. Şi sînt zone cu potențial de creștere economică importantă, zone geostrategice importante. Mă refer aici la Africa, Asia, relația cu Canada – care, de cînd a început disputa cu Statele Unite și de cînd Organizația Națiunilor Unite slăbește în relevanță, se uită tot mai mult la alte mijloace și pîrghii de conectare cu zone relevante din lume. În Africa creșterea economică e de la 4 puncte procentuale în sus. Sînt foarte multe țări cu resurse minerale esențiale și determinante pentru noile tehnologii digitale. Pe tot ce înseamnă chestiuni legate de securitate alimentară și agricultură, care iarăși sînt domenii securitare cheie și strategice în lume, la fel, relația dintre Europa și Africa e una importantă.Aici aveți un background important.Da, sigur. E unul din atuurile pe care le am în această candidatură – faptul că e un domeniu important pentru multe țări din Francofonie și un domeniu pe care s-a lucrat destul de puțin pînă acum în cadrul Organizației Internaționale a Francofoniei sau rețelei Francofoniei.Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Franța a adoptat o lege prin care se simplifică procedura de restituire către țările din care provin a operelor de artă şi artefactelor furate în timpul perioadei coloniale. Ce prevede noua lege? Cum se va aplica ea? Cum se raportează alte foste puteri coloniale la operele de artă aduse din colonii? L-am întrebat pe Dragoș Neamu, expert muzeal. Președintele Franței, Emmanuel Macron, s-a angajat în 2017 că va restitui patrimoniul african deținut de muzeele franceze.Dragoș Neamu: „Aceasta a fost o promisiune al lui Macron făcută în Ouagadougou, în Burkina Faso, într-o vizită istorică. Şi-a luat acest angajament în fața unor studenți africani din Burkina Faso. Ţările africane au folosit acest prilej și aproape în orice expoziție pe care o organizat-o, inclusiv în Belgia, mi-aduc aminte, în urmă cu doi ani, au ținut morțiș să insereze acest citat în așa fel încît să pună o presiune subtilă asupra președintelui pentru a nu-și uita promisiunea. Această lege, de fapt, este un fel de modificare a codului patrimoniului. Franța, după cum știți, are un cod al patrimoniului, care a încercat să ne inspire și pe noi. Scoaterea din domeniul public se poate efectua în acest moment în așa fel încît să permită o restituire mult mai facilă a bunurilor culturale către un stat care a fost privat în mod ilegal, prin abuzuri, jafuri, intervenții militare, de bunuri diverse care fac parte din patrimoniul său.”Franța condiționează adesea returnarea obiectelor de existența unor spații la standarde muzeale occidentale în țările de origine. Este aceasta o preocupare legitimă pentru conservarea patrimoniului universal sau este o formă de amînare a retrocedării?Dragoș Neamu: „Eu cred că este și, și. Este o preocupare legitimă pentru că, totuși, în ciuda faptului că aceste bunuri aparțin statelor care, iată, deja s-au mobilizat să facă cererea de retrocedare – mai ales Algeria, Mali, Coasta de Fildeș –, este normal ca ele să fie găzuite și acomodate în spații optime, pentru că altfel s-ar distruge iremediabil. Or, noi știm foarte bine ce drame va crea această restituire în rîndul multor muzeografi francezi, pentru că mulți dintre ei se identifică cu aceste obiecte, și-au dat doctorate, s-au specializat o viață întreagă pe aceste obiecte, care au devenit parte organică din sufletul lor. Și-atunci, cu siguranță, măcar pun aceste condiții, care, pînă la urmă, în termeni muzeografici, sînt cît se poate de legitime. Pe de altă parte, eu cred că aceste comisii care trebuie să decidă în ce măsură respectivele obiecte au fost, într-un final demonstrat factual, deposedate într-un mod ilicit, cred că ele vor încerca să saboteze puțin aceste demersuri. O sabotare subtilă, dacă vreți. Cu siguranță, muzeografii vor fi foarte, foarte greu de convins pe fiecare dosar în parte, apropo de retrocedare. Vor încerca să pună foarte multe întrebări, probabil să ridice foarte multe ziduri. Aici mă aștept să existe o zonă de controversă și de conflict. Cred că, totuși, în ciuda acestui cadru legal, care, oricum, este o etapă în plus necesară, cred că se vor crea foarte multe probleme. Mă aștept să se întîmple asta gîndindu-mă inclusiv la reacția muzeografilor britanici, care nici nu concept să existe o astfel de lege în Anglia.”Apasă PLAY pentru a asculta interivul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Laura Câlțea este o cititoare de cursă lungă, după cum se recomandă ea însăși. Dar nu ține pentru ea ce citește, ci împărtășește cu alții. Mulți alții. A reușit să construiască o comunitate de peste 12.000 de cititori, membri în Clubul cititoarelor și cititorilor de cursă lungă. Și, în prezent lucrează la o aplicație dedicată organizării lecturilor personale, BIBLIOFIL. Totul a început cu un blog, acum 12 ani.Laura Câlțea: „Avem două cluburi de carte lunar. Unul, în fiecare ultima zi de vineri a lunii, unde votăm cartea lunii, iar cel care propune cartea cîștigătoare este și moderatorul clubului. La ora 10, moderatorul pune o postare în care își spune părerea despre carte, iar în comentarii stăm și spunem toată ziua ce ne-a plăcut și ce nu ne-a plăcut. Se comentează foarte mult la cluburile astea. Iar cel de-al doilea club este o provocare pe care am inițiat-o la începutul anului, i-am zis „Un an de lecturi. Literatură clasică europeană.” Am propus 12 cărți, începînd cu „Odiseea” și terminînd cu „Toba de tinichea” a lui Günter Grass. În fiecare vineri de la mijlocul lunii, pun o postare mai lungă, în care nu comentez neapărat cartea, ci în care fac un context literar la cărții respective. La „Odiseea” vorbesc despre faptul că inițial nu era o carte, era o povestire orală, pe care oamenii o ascultau. Adică încerc să dau un context literar cărților, pentru că în grup sînt foarte mulți cititori care nu sînt absolvenți de filologie sau de științe umaniste și care de multe ori mi-au spus că ar vrea să știe mai multe. (...) Eu personal aveam nevoie să trec din nou prin literatura clasică și pentru mine chiar a fost și este în continuare un exercițiu terapeutic. Pentru că mă ajută să-mi dau seama de ce îmi place atît de mult să citesc și de ce literatura ne poate ajuta să trăim mai bine, să înțelegem lumea mai bine.” De ce să mai citim în lumea asta atît de tensionată și agitată?Laura Câlțea: „Nu pot să garantez că cititul te va ajuta să te simți mai în siguranță în lumea asta. Pe mine m-a ajutat. Anul trecut am stat într-o anxietate pe care cred că nici în pandemie n-am trăit-o așa de acut cum am trăit toate știrile și toate evenimentele politice de la noi și de prin altă parte. Și tot ce aveam în minte să fac mi se părea că este inutil pentru că totul era de cursă lungă. Și atunci am decis să renunț la teama de a face ceva și am pornit două proiecte de cursă lungă. Proiectul cu un an de lecturi și aplicația. Pe mine mă ajută și sînt și alți oameni pe care îi ajută. Este științific dovedit că noi așa gîndim, creierul nostru este făcut să gîndească în povești. Poveștile ne calmează, ne ajută să înțelegem lumea. Jonathan Gottschall în „Animalul povestitor” spune că poveștile sînt pentru creierul nostru simulator pentru viață.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Europa aniversează în 8 mai Ziua Victoriei, capitularea necondiționată a Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial. În 9 mai este Ziua Europei. Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, propunea în 9 mai 1950 o formă de organizare și cooperare prin care să se înlăture definitiv posibilitatea izbucnirii unui nou război între statele europene. Astfel s-a născut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea Uniunii Europene de astăzi. Ce mai înseamnă aceste zile în contextul turbulențelor pe care le traversează Uniunea Europeană și relația transatlantică? Mai este Uniunea Europeană un model politic pentru restul lumii? L-am întrebat pe Rufin Zamfir, analist de politică internațională. Cum sărbătorim în Europa ziua de 8 mai, Ziua Victoriei, în actualul context internațional?Rufin Zamfir: „În actualul context internațional, ziua de 8 Mai capătă o importanță mai mare decît a avut pînă acum. Nu este vorba doar despre dimensiunea istorică, nu ne uităm doar către trecut - înfrîngerea regimului nazist și victoria Aliaților în cel de-Al Doilea Război Mondial -, dar, mai ales în contextul actual, în care avem un război pe teritoriul european, ziua de 8 mai ne reamintește cît de importantă este coeziunea. Ziua de 8 Mai simbolizează și a simbolizat întotdeauna în Europa nu o victorie a unui imperiu asupra unui alt imperiu, ci înfrîngerea unui regim opresiv, victoria în lupta pentru libertate, suveranitate și democrație, împotriva unor forțe care își propuseseră pentru Europa un alt parcurs istoric.”Privită dintr-o perspectivă strict instituțională, Uniunea Europeană este plină de contradicții, nu reușește să stabilească o direcție comună, nu mai reușește să atingă unanimități atunci cînd are nevoie de o decizie rapidă, e marcată de anumite probleme economice, de conflicte interne, alimentate, printre altele, și de atitudinea Statelor Unite ale Americii. Mai este Uniunea Europeană un model politic pentru restul lumii?Rufin Zamfir: „Eu aș răspunde cu un da ferm. Și nu doar pentru că nu avem un alt model pe care să îl propunem în locul Uniunii Europene, ci pentru că toate principiile pe care UE a fost clădită sînt la fel de valide și astăzi și pot asigura securitate și stabilitate, nu doar economică, dar și strategică, pentru membrii ei. Firește, este nevoie de o primenire, este nevoie de o analiză asupra proceselor în interiorul UE. Pe subiecte unde unanimitatea era tradițională, acum nu mai avem unanimitate și nici nu întrevedem cum s-ar mai putea ea obține în viitor. Probabil aceste procese trebuie revizuite astfel încît soluția să fie găsită într-o altă zonă decît unanimitatea. (...) Da, există o sumă de procese care generează frustrare în interiorul UE. Există acest mastodont birocratic greoi. Dar în momentul ăsta, procesul birocratic asigură rezolvarea conflictelor dintre statele membre ale UE la masa negocierilor și nu pe linia frontului.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Rusia a anunțat un armistițiu în 8 și 9 mai, cu ocazia ceremoniilor organizate pentru a marca 81 de ani de la victoria Uniunii Sovietice împotriva Germaniei naziste. Și a amenințat că va ataca masiv cu rachete centrul Kievului dacă Ucraina nu va respecta încetarea focului. În replică, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a anunțat un armistițiu nelimitat începînd cu noaptea de 5 spre 6 mai, moment din care Ucraina va acționa simetric. Rusia nu a respectat propunerea lui Zelenski de încetare a focului și a atacat Ucraina pe parcursul nopții și în această dimineață. Cît de importantă este pentru Vladimir Putin dimensiunea simbolică a zilei de 9 mai? Ce va face Ucraina în zilele de 8 și 9 mai, după ce Rusia nu a respectat armistițiul propus de președintele Zelenski? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională, gazda emisiunii „Fake News Alert” de la TVR Moldova. Mihai Isac: „Este adevărat, Federația Rusă a răspuns în forță ofertei venite din partea Kievului. Ne putem aștepta ca Ucraina să îşi respecte cuvîntul dat și să răspundă în mod similar acțiunilor Federației Ruse. Este greu de crezut că Ucraina va ataca în forță Moscova, chiar dacă acolo va avea loc o paradă a forțelor armate ruse, inclusiv a unor unități care au luat parte la invazia militară ilegală din Ucraina. Şi este de așteptat ca și Federația Rusă să desfășoare forțe suplimentare de apărare anti-aeriană și a unor unități care folosesc contramăsuri electronice împotriva dronelor, pentru a perturba orice demers ucrainean de a ataca această paradă. Rămîne de văzut dacă atacurile rusești vor continua în perioada următoare, dar Ucraina nu și-ar permite să atace în mod direct această manifestare masivă de la Moscova, fără să aibă acordul tacit al statelor partenere, inclusiv al Statelor Unite.”Cît de importantă este pentru Vladimir Putin dimensiunea simbolică a zilei de 9 mai?Mihai Isac: „9 mai reprezintă unul dintre miturile fondatoare ale noi Rusii conduse de Vladimir Putin. (...) Vladimir Putin încearcă, prin crearea acestei imagini de invincibilitate a datei de 9 mai, să pună semnul egal între războiul împotriva Germaniei naziste și războiul dus împotriva Ucrainei.”Vedeți posibilă o întîlnire între Volodimir Zelenski și Vladimir Putin în viitorul apropiat?Mihai Isac: „Este greu de crezut că în acest moment există o deschidere din partea Federației Ruse. Vedem că administrația de la Kremlin implementează cu foarte mare succes tactici de război diplomatic, tactici diplomatice hibride, pentru a încerca să amîne sine die orice întîlnire dintre Putin și Zelenski. Președintele Zelenski și-a manifestat deschiderea în mod repetat pentru a se întîlni cu Vladimir Putin, în timpul unei recente vizite pe care președintele Zelenski a efectuat-o în Azerbaidjan, acesta a propus Baku ca loc de întîlnire dintre ei doi. A menționat de asemenea Turcia.  Președintele Zelenski este pregătit să se întîlnească cu Vladimir Putin și pentru a răspunde presiunilor venite din partea administrației Trump. În acest moment, președintele Zelenski este pregătit să accepte o parte dintre solicitările venite din partea administrației Trump, inclusiv organizarea de alegeri anticipate, în anumite condiții. Iar întîlnirea cu Vladimir Putin ar fi pentru președintele Zelenski un prilej pentru a demonstra întregii lumi, dar și populației din Ucraina că Vladimir Putin nu ar urmări, de fapt, încheierea acestui război. (...) Orice prelungire a războiului este, de facto, în favoarea Federației Ruse.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

La nivel global, libertatea presei se află la cel mai scăzut nivel din ultimii 25 de ani, arată „Indexul anual al libertății presei”, publicat de organizația Reporteri fără Frontiere (Reporters sans Frontières - RSF). România a urcat, față de anul precedent, 6 poziții în clasament, ajungînd pe locul 49. Care sînt cauzele declinului libertății presei la nivel mondial? Ce se întîmplă cu presa din România? L-am întrebat pe Răzvan Martin, de la ActiveWatch.Peste jumătate din țările lumii se încadrează acum în categoriile „dificile” sau „foarte grave” privind libertatea presei. Cum am ajuns aici? Răzvan Martin: „Cred că e un context politic internațional determinant în situația cu care ne confruntăm. Avem trei conflicte deschise, trei războaie. Mă refer la războiul din Ucraina, la războiul din Gaza și la războiul din Golf, din Iran și statele din zona Golfului. Avem, pe lîngă asta, un val de autoritarism, sau putem să-i spunem, soft, în Europa, iliberalism, cu regimuri care, în ultimii 10-15 ani, au ajuns la putere și şi-au consolidat puterea politică, inclusiv printr-un control asupra informației publice, implicit asupra presei, control care s-a exercitat prin instrumente legislative, de cele mai multe ori, dar și prin controlul entităților media, prin intermediul proprietarilor acestora. (...) Problemele mari, din punctul meu de vedere, sînt că state repere ale democrației și ale libertății presei se află într-un declin vizibil dramatic și mă refer în primul rînd la Statele Unite ale Americii, care stă mult, mult mai prost decît România în clasament.”Care ar fi justa măsură între preocuparea legitimă față de combaterea informațiilor false și controlul excesiv asupra mass media?Răzvan Martin: „Greu de găsit. Este Sfîntul Graal acesta. Avem discuția asta inclusiv la noi în organizație și cu partenerii noștri aproape zilnic. Nu știu nici eu care este răspunsul. Important e că sănătatea spațiului informațional public este esențială pentru sănătatea democrației. Şi spațiul informațional este, de 10-15 ani, profund viciat și atacat de forțe, de entități al căror scop este slăbirea mecanismelor democratice și a instituțiilor democratice din țările noastre. Ei se folosesc de drepturi universal valabile și aici apare conflictul în care entități media, cetățeni, jurnaliști cu sau fără ghilimele se folosesc de acest drept de cel mai multe o cu rea credință pentru a ataca persoane, organizații, instituții, pentru a destabiliza state. Ideea e cum te aperi tu, ca societate, sau ca stat în fața acestor atacuri fără să afectezi drepturi și libertăți fundamentale. Există riscuri în orice fel de abordare. Protecţia sănătăţii spațiului public e la fel de importantă ca protejarea libertății de exprimare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Gala Premiilor Radio România Cultural, ajunsă la a 25-a ediție, are loc în 4 mai, de la ora 19.00, pe scena Sălii Radio. Se vor acorda premii la opt categorii și patru premii speciale. Publicul va asista totodată la un concert extraordinar susținut de Bogdan Mihai Simion și Lăutarii de Mătase. Totul va fi transmis în direct, onair și online, la Radio România Cultural. Cum arată acest eveniment, care împlinește un sfert de veac? În ce măsură nominalizările la premiile Radio România Cultural sînt și o oglindă a postului? Radio România Cultural își asumă și o misiune educativă? L-am întrebat pe Radu Croitoru, managerul postului Radio România Cultural. Radu Croitoru: „Gala asta a început în urmă cu 25 de ani, undeva în foaierul Sălii Radio, aici la noi, în Berthelot, cu niște premii timide, care erau date unor oameni din zona culturală. Primeau niște produse, detergent, nu mai știu ce primeau la vremea respectivă. Da, gala a evoluat din toate punctele de vedere, a evoluat din punct de vedere artistic, dar a evoluat mai ales din punctul de vedere al impactului pe care îl au aceste premii în piața culturală românească. Aceste premii sînt așteptate, aceste premii sînt rîvnite.”În contextul în care cultura este mereu subfinanțată și accesul la cultură nu este garantat peste tot în aceeași măsură, care este rolul unui post precum Radio România Cultural, în ceea ce privește nu doar promovarea culturii, ci difuzarea producțiilor culturale?Radu Croitoru: „Noi nu trebuie să le spunem oamenilor să citească „Maestrul și Margareta”. Cred că am depășit stadiul ăsta. Noi trebuie să le explicăm oamenilor de la ce înseamnă Strîmtoarea Ormuz, pînă la a fi alături de instituții de cultură care au probleme din cauza finanțării, din cauza acțiunilor politice. Cultura nu mai are doar un rol informativ, educativ. Ea este deja un actor în dezvoltarea societății românești, un actor activ. Uitați-vă la tematicile din spectacolele de teatru, din literatură și așa mai departe: sînt foarte ancorate în realitate, pentru că actorii culturali din România și-au dat seama că rolul lor este mult mai important decît cel de a spune povești frumoase din trecut. Și, în același timp, la Radio România Cultural continuăm să difuzăm teatru pentru cei care nu au teatru la ei în localitate, concerte pentru cei care nu au o filarmonică sau o sală la ei în localitate. Optimismul meu vine din faptul că în fiecare an, la fiecare măsurătoare de audiență, Radio România Cultural mai cîștigă niște oameni. Imaginați-vă că Radio România Cultural este ascultat astăzi de 400.000 de oameni! Este o cifră care ne dă speranță.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Chimamanda Ngozi Adichie este o scriitoare și o voce publică foarte cunoscută și apreciată, o adevărată vedetă a literaturii de azi, o prezență strălucitoare, care și-a cucerit publicul prin inteligența sclipitoare, profunzimea temelor abordate și, nu în ultimul rînd, prin umor. S-a născut în Nigeria, a studiat în Statele Unite ale Americii și-și împarte timpul între cele două țări. Romanele ei au fost traduse în peste 30 de limbi iar cele două discursuri TED ale sale, „The Danger of a Single Story” („Pericolul unei singure povești”) și „We Should All Be Feminists” („Cu toții ar trebui să fim feminiști”) au milioane de vizualizări. În 2025 a publicat un nou roman, „Numărătoare de visuri”, la mai bine de zece ani de la precedentul. Romanul a apărut și în limba română în traducerea Iuliei Gorzo, și deschide seria de autor Chimamanda Ngozi Adichie, la imprintul ANANSI al Editurii TREI. „Numărătoare de visuri” are în prim plan patru personaje feminine: Chiamaka, scriitoare de literatură de călătorie, Zikora, avocată de succes, Omelogor, bancheră, și Kadiatou, menajera lui Chiamaka. Prin poveștile lor de viață sînt surprinse multe teme, între care imigrația, raportarea la imigranți în America de azi, rasismul, abuzul sexual, trauma, dar și dragostea, relațiile de cuplu, familia, prietenia, relația mamă-fiică. Teme multe și grele pe care scriitoarea le împletește cu mare măiestrie narativă într-o scriitură realistă, ușor de parcurs dar care te lasă cu multe întrebări.Am vorbit cu traducătoarea Iulia Gorzo despre Chimamanda Ngozi Adichie și despre personajele și temele din „Numărătoare de visuri”.Iulia Gorzo: „Mi s-a părut o revenire extrem de ambițioasă a ei. E o carte de doliu – o spune chiar autoarea într-o intervenție la finalul cărții –, deși nu pare. Nu e o carte tristă, ca ton, e o carte foarte complexă, are un firesc în povestire, de aia e și atît de ușor de citit, deși este atît de mare ca teme. Are o multitudine de teme și o multitudine de voci care se împletesc. Dar pornește de la faptul că autoarea și-a pierdut ambii părinți într-un interval foarte scurt. Ea a fost foarte apropiată de familie, cu niște părinți care i-au dat tot ce s-a putut, i-au înlesnit viața și ea spune că e ca și cum acoperămîntul pe care toată viața l-a avut deasupra capului s-a năruit dintr-o dată. Întîi a murit tatăl ei, în pandemie, și, la foarte scurt timp, chiar de ziua tatălui ei, a murit și mama ei. Ea nu s-a putut împăca cu această pierdere și a simțit nevoia să scrie. Ăsta este un roman în mare măsură despre suroritate, despre femei și relațiile dintre ele, dar și despre mame și fiice. Cînd am început să traduc și pe mine m-a uimit exact lejeritatea pe care ea pare să o aibă cînd construiește acest edificiu impunător.”Cum ai citit relațiile mamă-fiică din „Numărătoare de visuri”?Iulia Gorzo: „Cele mai emoționante momente cred că sînt scenele cu Kadiatou și fiica ei. Cu siguranță ăsta e motorul cărții. Autoarea spune că între mame și fiice sînt niște relații foarte misterioase, de multe ori nedrepte – poate că fiicele au tendința să fie uneori mai indulgente cu tații și mai necruțătoare cu mamele. Dinamica e complicată, dar relațiile în această carte sînt foarte frumoase. Avem o scenă în care Chiamaka, scriitoarea de călătorii, își descoperă mama prin ochii altora, descoperă ce mamă frumoasă și mîndră are și își dă seama atunci, pentru prima dată, că mama ei e și o femeie, e și altceva decît acea sursă de căldură și de grijă. E un șoc pentru ea și o descoperire. Mamele și fiicele, în această carte, sînt într-adevăr motorul și coloana vertebrală.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

De ce este important studiul științelor umaniste? Care e relevanța studierii științelor politice în lumea de azi, marcată de conflicte, tensiuni și crize multiple? Ajută studierea științelor politice la înțelegerea acestei lumi în plină schimbare? Am întrebat-o pe Mihaela Czobor-Lupp, profesoară de științe politice la Carleton College (Minnesota, Statele Unite ale Americii). Carleton College este un liberal arts college, o universitate privată, un tip de instituție mai puțin cunoscut în Europa. Ce înseamnă concret acest model, cum se predă, cum se învață?Mihaela Czobor-Lupp: „Educația în artele liberale și în umanioare este ceva ce americanii au luat din marea lor admirație pentru Europa și pentru antichitatea greacă și romană - o tradiție pe care ei au creat-o și care este interdisciplinară, foarte diferită de felul în care eu am studiat la Universitatea din București. Studenții nu sînt canalizați, orientați din primul moment către o specializare, ci, din contră, sînt încurajați să ia cursuri din cele mai diverse domenii și o paletă foarte largă de discipline. Accentul se pune în mod deosebit pe capacitatea de a învăța să gîndești prin studiul celor mai diferite discipline, de la știință politică și istorie pînă la artele plastice și educație fizică.”Care e relevanța studierii științelor politice în lumea de azi, marcată de conflicte, tensiuni și crize multiple? Mihaela Czobor-Lupp: „Acestea sînt momentele cînd înțeleg ceva ce, de regulă, studenții americani nu înțeleg. Pentru că au norocul sau au avut norocul de a trăi într-o societate și sub un regim politic nu foarte problematic, într-o situație de relativă abundență. Și 2016, și 2024 au fost momente în care au înțeles ce mare influență are forma de guvern asupra vieții tale personale. Au înțeles că forma de guvern îți influențează viața personală într-un mod fundamental, astfel încît nu poți să neglijezi să înțelegi mecanismele politice, mecanismele puterii politice, instituțiile. Este un moment de criză a democrației. (...) Cred că trebuie să investim bani, timp, energie, imaginație și bunăvoință în a crea structuri care să-i ajute nu doar pe studenți, dar și pe cetățenii unei țări să continue să învețe despre funcționarea mecanismelor politice și despre impactul politicii asupra vieții lor.” La ce să ne așteptăm de la societatea americană în viitorul apropiat? Mihaela Czobor-Lupp: „N-am altă soluție decît să fiu optimistă. Pentru că locuiesc acolo, pentru că mi-am investit mulți ani de viață în educația studenților americani. Și cred, din multe puncte de vedere, în Statele Unite, după cum cred în România. Am o inimă care bate în două părți, și de-o parte și de cealaltă a oceanului. Dar cred că este un moment de mare răscruce. Este o mare ruptură între o Americă care a profitat, cum sînt și eu, cum sînt și studenții mei, de globalizare, de posibilitatea de a călători, de a învăța și o altă mare pătură a societății americane pe care globalizarea a lovit-o puternic. Plus că există o Americă extrem de progresistă și există o Americă foarte religioasă. Și aici nu știu cum se va face sudura din nou. Și este și o Americă care practică un fel de cultură, de televiziune, de media care nu educă, nu cultivă. Oamenii pleacă din școală și nu mai învață, nu se mai formează, nu se mai informează. Și democrația fără educație moare.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

„Anul 2025 nu a fost unul bun pentru democraţie” – aşa începe raportul „Starea democrației în România în 2025”, lansat de Coaliția ONG-uri pentru Cetățean. Sînt analizate mai multe aspecte, între care: anularea alegerilor prezidenţiale din 2024, accesul la informaţii de interes public, libertatea de exprimare, statul de drept şi funcţionarea justiţiei. Discutăm raportul cu doi dintre autorii lui, Ovidiu Voicu, de la Centrul pentru Inovare Publică, şi Septimius Pârvu, de la ExpertForum. Raportul vorbeşte  şi despre guvernarea prin ordonanțe de urgență. E o practică destul de larg folosită, dezbaterea parlamentară este ocolită sistematic, în numele eficienţei sau al urgenţei adoptării unor legi. Guvernarea prin ordonațe nu e neapărat o noutate. S-a acutizat această problemă în 2025? De ce?  Ovidiu Voicu: „S-a acutizat în mare măsură pentru că acum coaliția de guvernare este și mai slabă. Am trecut de la 2 la 4 partide, ceea ce face ca încrederea guvernului că în Parlament lucrurile vor merge bine să fie mai scăzută și să apară tentația ordonanțelor de urgență. De altfel, noi avem ordonanțe simple, ordonanțe de urgență, ordonanțe de trenuleț, avem un întreg folclor al ordonanțelor în România și poate că brandul de țară ar putea să fie cel al formei fără fond. Dacă s-ar aplica legislația privind transparența instituţională, accesul la informații de interes public, așa cum este ea scrisă, cu bună credință, probabil că România ar fi în top 10 internațional ca un extraordinar model. Dar nici o lege nu poate să reglementeze cazurile de rea-credință. Și, dacă inițiatorul unui act normativ zice că e urgent, din orice motiv, că e prea tîrziu, nu s-a gîndit la timp, i se pare că nu merge bine în Parlament..., da, e urgent. Și atunci s-a terminat orice idee de participare. Sigur că, în oglindă, nici Parlamentul nu stă mai bine. Noi ne-am uitat la începutul acestui mandat, la începutul anului 2025. După alegeri, a intrat în pîine noul Parlament, dar n-a venit la o masă goală. Ei aveau deja peste 1500 de acte normative în lucru, cel mai vechi din anul 2000. Viteza procedurii parlamentare este între 3 zile și 26 de ani. Un proiect de lege poate să stea în Parlament între 3 zile, este recordul, și 26 de ani, cel care încă nu s-a aprobat.”Cum stăm cu accesul la informaţii de interes public?Septimius Pârvu: „Dacă ne uităm pe teorie, stăm bine. Dar în practică am văzut niște chestiuni îngrijorătoare în ultimul an, inclusiv chestiuni care țin de procese SLAPP, care se referă la încercări de a opri diverse entități, care au ca scop interesul public, să facă diverse lucruri. Îi dai în judecată şi le ceri 200.000 de euro – dau un exemplu teoretic – ca să oprești genul ăsta de eforturi. Am văzut intensificarea acestui gen de situații, mai ales împotriva jurnaliștilor. Şi cred că este foarte periculos pentru că blochezi orice tentativă a cetățenilor sau a organizațiilor de a avea inițiative. În privinţa accesului la informații, ca organizații care lucrăm cu genul ăsta de instrumente, cred că, în general, în ultimii ani, deși avem un cadru de foarte mult timp, am văzut o înrăutăţire a practicilor. Legea are 20 de ani şi e cumva fascinant că trebuie să ne luptăm pentru chestiuni care sînt absolut de bază, minimale, pe care ar trebui să le obții foarte, foarte repede.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Doi dintre cei mai puternici oameni din industria tehnologică, Elon Musk și Sam Altman, se confruntă în instanță. Procesul a început luni în California. Elon Musk l-a acuzat pe Sam Altman că a încălcat misiunea inițială, de organism non-profit, a organizației pe care au fondat-o împreună în 2015, OpenAI (creatoarea ChatGPT), prin formarea unei entităţi cu scop lucrativ. Care este miza, considerată uriașă, a procesului, pentru dezvoltarea acestei tehnologii? Putem separa argumentele etice ale lui Elon Musk de faptul că el însuși, la rîndul lui, dezvoltă propriul model, xAI? L-am întrebat pe Radu Uszkai, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată. Radu Uszkai: „Miza e una cît se poate de clară și de mare, pentru că momentul pe care îl trăim acum seamănă foarte mult, sigur, păstrînd niște proporții, cu ce se întîmpla în Statele Unite în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Așa-numita perioadă Gilded Age, cînd spațiul american, atît din punct de vedere economic, cît și politic, era dominat, destul de autoritar, de cîteva figuri din zona de business, foarte, foarte influente. Că vorbim de oameni din zona oțelului, că vorbim de oameni din zona bancară, financiară, că vorbim de oameni din zona transportului feroviar, putem privi cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea drept o luptă de putere între cîteva persoane-cheie, pe niște industrii sau în niște industrii care urmau să traseze, de fapt, viitorul economic al Statelor Unite într-un interval de timp de cel puțin jumătate de secol. În sensul acesta, miza actuală nu poate fi despărțită de ce s-a întîmplat atunci. Problema pe care aceste companii cred că o au într-o măsură destul de mare e aceea că toate fac niște promisiuni foarte mari și vedem că multe companii procedează ca și cum respectivele promisiuni ar fi autentice și anume că acești agenți artificiali sînt capabili să substituie forța de muncă umană din companii – și piața pare că recompensează genul acesta de mișcări, crescînd, de pildă, valoarea acțiunilor unor companii care fac asta, care concediază oamenii și aleg să externalizeze sarcinile către asemenea agenți. Însă promisiunile acestea sînt, în momentul de față, mult prea mari raportat la ce poate tehnologia să facă. E, așadar, o luptă, o bătaie, o confruntare epică pe niște promisiuni foarte, foarte mari pe care industria, în prezent, nu poate să le livreze, însă, în același timp, e o confruntare pe niște resurse extrem de mari care sînt puse în joc. Resurse publice – ne uităm la spațiul american și vedem preocuparea administrației Trump pentru a cîștiga acest conflict pe tema inteligenței artificiale. Şi există și o miză politică importantă, fiindcă, dacă ești cel care deține cheia la acest seif algoritmic al viitorului muncii și al informației, ești o persoană care poate să domine povestea pe care o spunem despre viitorul speciei noastre.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

S-au împlinit 40 de ani de la explozia de la Cernobîl, considerată cea mai mare catastrofă nucleară din istorie. Explozia reactorului 4 al Centralei de la Cernobîl a avut loc în 26 aprilie 1986, la ora 1:23. Au murit pe loc cîteva zeci de oameni, dar numărul celor care au murit sau au fost afectați în urma expunerii la radiații este mult mai mare. Au fost aduși acolo oameni din diferite zone pentru a stinge incendiul și a limita răspîndirea produselor radioactive în atmosferă. Zona a fost evacuată, peste reactor s-a construit un sarcofag de beton și oțel pentru a opri răspîndirea în atmosferă a produselor din reactorul distrus. În 2019 s-a încheiat construcția unei ample structuri de oțel, peste sarcofagul din 1986 de la Cernobîl, un nou înveliș de protecție. Dar în 2025 o dronă rusească a lovit acest înveliș protector. Cum au gestionat situația, în 1986, autoritățile sovietice? Ce se întîmplă azi la Cernobîl, în vreme de război și sub amenințarea constantă a atacurilor rusești? L-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa, specialist în spațiul ex-sovietic.Cosmin Popa: „Peste problemele specifice, tehnologice, dar în care politica a jucat un rol foarte important, pentru că, într-un fel sau altul, a impus deciziile tehnologice, s-au așezat deficiențele de construcție, care au devenit evidente la foarte mult timp după accident, după destrămarea Uniunii Sovietice. (...) Sovieticii nu şi-au informat publicul. Evacuarea orașului a survenit la 36 de ore, timp în care s-a susținut că cea mai mare parte a materialului radioactiv este bine mersi în miezul reactorului, în timp ce el era, o parte, degajat în atmosferă prin reacția necontrolată. Inițial, sovieticii au făcut ce făceau ei de obicei, au căutat să minimalizeze efectele catastrofei.”Ce impact a avut acest accident pentru puterea de la Moscova, în ce măsură a contribuit la clătinarea și apoi la prăbușirea regimului sovietic?Cosmin Popa: „Sigur că despre accidentul de la Cernobîl se spune că este impulsul cel mai important pentru noua politică de reforme, pentru perestroika și, mai ales, pentru glasnost. Nu pentru că Gorbaciov a venit la putere exact cu acest gînd, să reformeze pînă în temelie sistemul. Pentru că noi știm foarte bine că, imediat după venirea lui la putere, ca mai toți secretarii generali ai Partidului Comunist Sovietic, vorbea despre accelerarea industrializării, despre îndeplinirea planului, despre eficiență. Adică era un întreg ethos industrial comunist, în care se bălăceau toți liderii de partid la vremea respectivă. Însă accidentul de la Cernobîl a reprezentat detonatorul opiniei publice în Uniunea Sovietică. Dacă vreți, explozia de la Cernobîl a reprezentat pentru Uniunea Sovietică ceea ce a reprezentat agresiunea rusă pentru Ucraina în 2014, în sensul în care a accelerat conștiința națională, construcția națională. La fel s-a întîmplat și în Uniunea Sovietică. Efectele au fost atît de dramatice, emoția publică atît de puternică, sigur, și pe fondul acestei percepții, cu adevărat deosebite a tehnologiei atomice, astfel încît autorităților sovietice le-a fost imposibil să aplice vechea rețetă, și anume să securizeze spațiul și să interzică să se vorbească despre catastrofă. Și era și greu, pentru că nu puteai să evacuezi un oraș de 50.000 de oameni, cum era Pripiat, fără să generezi un tip de emoție publică în zonă, cel puțin în Ucraina și apoi în regiunile învecinate, în principal în Belarus, dar și în Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

Svetlana Cârstean, autoarea volumelor „Restul” și „Arteziana” (Ed. Nemira), Cătălin Pavel, autorul volumului „ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia” (Ed. Vinea), și Alina Purcaru, autoarea volumului „Clivaj. Fidelitate” (Ed. Cartier) sînt nominalizați la premiul Radio România Cultural pentru poezie. Ei sînt invitații acestei ediții. Svetlana Cârstean a publicat anul trecut primele două volume dintr-o proiectată trilogie „organică şi personală a acelor teme vitale care te readuc în lume”, după cum o caracterizează chiar ea. În „Restul” ne spune că „Poezia e un rest. Ce rămîne de la masa celorlalți./ O insuficiență constantă” și ne propune un personaj masculin-feminin prin care chestionează dimensiunea identitară şi raportul cu munca, plata, efortul. Iar în „Arteziana” face un elogiu, în imagini memorabile, prieteniei între fete – o temă atît de rar abordată în literatura noastră.Svetlana Cârstean: „A fost și este o obsesie a mea, un sentiment foarte pregnant – că poezia are această condiție, de a fi insuficientă. (...) Trebuie să fim serioși și să admitem: nimeni nu te va accepta numai cu poezia, nimeni nu va accepta numai poezia. Totdeauna poezia se așteaptă să fie ceva în plus, sau ceva pe lîngă, sau ceva care o să vină mai tîrziu. Dar nu prezent. Cred că una dintre ratările noastre ca ființe este incapacitatea noastră de a trăi într-o prezență, așa cum poezia o face. Pentru că poezia e prezență. Ca să poți să scrii, trebuie să ai capacitatea de a sta cu tine într-o prezență care uneori poate fi insuportabilă.”În „ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia” Cătălin Pavel abordează teme mari: dragostea, suferința din dragoste, viața, moartea, pentru care a construit un univers fantastic, oniric, din care nu lipsește umorul, sub formă de ironie și autoironie. Și se mai remarcă o temă importantă în acest volum: scrisul – ce poate și mai ales ce nu poate face scrisul. Cătălin Pavel: „Eu nu mă feresc să fiu destul de patetic și sentimental, la nevoie. Cred că poezia își păstrează dreptul de a vorbi despre lucrurile absolut dramatice, care sînt percepute de noi toți ca fiind cumva ridicole – nu prea vorbești în gura mare despre ele, că se consideră că ești lăcrămos, sau, mă rog, nu ești suficient de modern, de ironic... Dar poezia este cea care poate merge pînă în inima lucrurilor. (...) Viața noastră este o combinație permanentă de momente de inspirație și de momente prozaice. Și, cu poveștile pe care le spunem, unele în proză, altele lirice,  compensăm această fragmentare, aceste interstiții prozaice, aceste rupturi existențiale și încercăm ca totul să aibă un sens.” Ceea ce te surprinde de cum vezi cartea Alinei Purcaru, „Clivaj. Fidelitate”, înainte s-o deschizi, este titlul: cuvîntul „fidelitate” este tăiat cu marker fucsia. Multe dintre poemele de aici sînt micropovești dublate adesea de o gîndire poetică ce-și propune să înțeleagă, să pună în limbaj. Unul dintre cele mai puternice poeme din carte este „Paris bonheur”, în care istoria femeilor este descrisă prin istoria hainelor.Alina Purcaru: „Nimic nu este neutru, nimic nu este la întîmplare, totul este infuzat de o istorie și de o dinamică a puterii, inclusiv felul în care sîntem în lume, felul în care ne performăm corpurile, identitățile, iar în cazul femeilor și al hainelor este cu atît mai evident. O istorie a felului în care am fost normate, disciplinate să apărem în societate este implicit și o istorie a opresiunii, a limitărilor, a conflictelor – inclusiv de clasă. (...) Mi s-a părut important să mă gîndesc la cum putem să ne luăm corpurile înapoi și să le revendicăm ca zone legitime, luminoase, valoroase și inteligente, care merită discuția, merită scrisul și un alt tip de privire.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Facultatea de Științe Politice a Universității din București (FSPUB) sărbătorește 35 de ani de la înființare. Care este istoria inventării unei discipline noi – pentru România anilor ʼ90? Cum a fost ales modelul francez? L-am întrebat pe profesorul Cristian Preda, fost decan al FSPUB.Cristian Preda: „Fondatorul școlii este profesorul Radu Toma, care era profesor la departamentul de franceză. Un om care, dincolo de literatură, de istorie, de critică literară, a avut întotdeauna o curiozitate pentru științele umane, a fost întotdeauna la curent cu ce se publică în filozofie, în istorie, în sociologie. Și el a fost ales să facă macheta acestui curs. (...) S-a dus la Biblioteca Franceză. Nu se chema încă Institut sau abia căpătase numele de Institut. Și acolo a luat planurile de studiu de la diverse Instituts dʼÉtudes Politiques. Și, în particular, a dat peste unul de la Rennes. Ele au o machetă generală, care se repetă în diverse locuri. Și, de altfel, și profesorii de la Rennes și ulterior de la Paris, din universități belgiene, au venit să predea într-un plan de studii care era luat, copiat, după felul în care se făceau aceste studii în lumea francofonă. Dimensiunea studiilor a fost întotdeauna interdisciplinară. Inițial s-a avut în vedere crearea unei licențe în drept european. Și, la această facultate, înainte de Facultatea de Drept, s-a predat ceea ce se numea atunci drept comunitar. S-a avut în vedere o împrospătare a felului în care sînt studiate istoria sau filozofia. Și de asta aici au venit profesori care erau deja foarte bine, din punctul de vedere la conectării la lumea occidentală, doamna Zoe Petre, de pildă, sau Neagu Djuvara, sau Alexandru Duțu. Și de asemenea s-a căutat inventarea unui cîmp nou, acest cîmp al științelor politice, pentru că așa ceva nu existase în România. Și Franța era, în acel moment, modelul.”În contextul actual, cu ascensiunea populismului, cu neîncrederea în instituții, cu fake news, cu polarizare, mai poate știința politică să explice fenomenul politic? Sau e nevoie să-și reinventeze instrumentele?Cristian Preda: „Instrumentele acestei discipline au tot fost reinventate. Eu însumi am scris o teză de doctorat despre felul în care un fenomen politic nou, în secolul XX, totalitarismul, a fost înțeles. Am scris o teză de doctorat la Paris despre critica totalitarismului. Cum s-a construit critica acestui tip de regim, care era cu totul inedit în secolul XX, era o altă formă politică. Acum, de mai mulți ani, de la Fareed Zakaria încoace, de prin 1995, se vorbește despre iliberalism. Un prim-ministru care tocmai a plecat de la putere din Ungaria și-a asumat el însuși asta, deși iliberalismul era descris de Fareed Zakaria ca un lucru rău. Orban a încercat să facă din el un lucru bun. Și sigur că trebuie să explici care sînt rădăcinile intelectuale ale unor asemenea constructe. Trebuie, într-adevăr, să deosebești ce e iliberalismul și ce e autoritarismul. Ce este o monarhie absolută și ce este o guvernare totalitară. Ce înseamnă China comunistă și ce înseamnă Chile sub guvernarea autoritară. Deci, sînt enorm de multe distincții, pentru că lumea politică, în întregul ei, și democrațiile, în particular, sînt de o mare diversitate. Una dintre temele pe care noi le tratăm cu foarte mult discernămînt și cu mult bagaj bibliografic este tocmai diversitatea democrațiilor. (...) Cîmpul politic este extrem de dens și de ramificat și, în momentul în care îmbrățișezi această perspectivă comparativă, în primul rînd cred că înțelegi mult mai profund resorturile acestui regim care e democrația și, în al doilea rînd, cred că devii cu adevărat moderat și poți să fii capabil să iei o distanță față de pasiunile dintr-un loc sau altul.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump a anunțat că prelungește armistițiul cu Iranul, „pînă cînd liderii și reprezentanții acestei țări vor putea veni cu o propunere unitară.” Dar blocada americană asupra porturilor iraniene continuă. Care sînt perspectivele unor noi negocieri între Statele Unite și Iran? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române.Strîmtoarea Ormuz este, oficial, deschisă. Neoficial, e blocată. Iar, în practică, e de două ori blocată. Iranul oprește și amenință navele care nu-i convin, Statele Unite ale Americii le amenință pe cele care provin din porturile iranieine. Totul – în numele libertății de navigație! E o situație aproape comică: două puteri se acuză reciproc de blocaj, în timp ce criza de țiței afectează deja economiile occidentale. De fapt, cine blochează Strîmtoarea Ormuz și de ce?Ioana Constantin-Bercean: „Sîntem aproape într-o comedie. Mai puțin reușită. Administrația Trump a fost avertizată înainte de începerea războiului că s-ar putea să apară o astfel de problemă în ceea ce priveşte traficul, navigația prin Strîmtoarea Ormuz. Sfatul militarilor și strategilor americani a fost ignorat și sîntem în această realitate. Putem s-o numim, dacă doriți, Strîmtoarea lui Schrödinger. E închisă și deschisă în același timp și nimeni nu știe dacă este închisă sau deschisă. Sigur că este atuul cel mai mare al Iranul în acest război. (...) Iranul și-a valorificat avantajul de a putea bloca parțial sau de a opri navele statelor ostile, pentru că prin Strîmtoarea Ormuz traficul le-a fost permis doar acelor state care îi sînt aliate Iranului sau nu reprezintă o amenințare din perspectiva regimului de la Teheran, iar pe de altă parte, odată cu instaurarea blocadei navale americane, și celorlalte nave li s-a interzis să treacă pe acolo.”Se vorbea despre noi negocieri SUA-Iran, săptămîna aceasta, în capitala Pakistanului, negocieri care nu au mai avut loc. De ce?Ioana Constantin-Bercean: „Pentru că Iranul a refuzat aceste negocieri. Poate nu este răspunsul cel mai ușor de digerat, dar aceasta este realitatea. Iranul consideră în acest moment că este într-o poziție de forță. Ceea ce nu este întru totul adevărat dar nu este nici complet greșit. Şi avem această ciocnire a orgoliilor. După ce am avut în Afganistan un war of necessity, un război de nevoie – în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 –, după ce am avut un war of choice în Irak, un război care s-a făcut pentru că s-a dorit, în prezent, eu cataloghez acest război drept unul al ambiției.”Ce presiuni suplimentare mai poate pune SUA asupra Iranului pentru a intra în niște negocieri serioase?Ioana Constantin-Bercean: „Aceasta este o altă problemă, pentru că Iranul nu va răspunde niciodată la presiuni. După cum am văzut, am avut un război care a distrus nu doar obiective militare, ci și infrastructură critică, infrastructură civilă, avem cîteva mii de morţi declaraţi din rîndul civililor și Iranul nu a răspuns pozitiv nici unuia dintre aceste elemente coercitive. Cu atît mai mult, în fața declarațiilor foarte agresive care vin în continuare dinspre Casa Albă și dinspre Pentagon, răspunsul iranian a fost: nu vom trimite o delegație la Islamabad. Am observat inclusiv această greșeală strategică din partea lui Pete Hegseth, care se adresează direct iranienilor: vom face, vă vom bombarda... Aceasta este cea mai greșită cale de a negocia cu iranienii. (...) Iar dacă nu merge cu forța coercitivă, ar merge pe calea diplomatică. Dar în acest moment, iranienii nu au nici un dram de încredere în negociatorii americani. Şi această este cea mai mare problemă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Formațiunea Bulgaria Progresistă a fostului președinte Rumen Radev a cîștigat alegerile din 19 aprilie, cu un scor care-i asigură majoritatea în Parlamentul de la Sofia. După cinci ani cu opt runde de alegeri anticipate, Bulgaria va avea un guvern care are șanse să-și ducă pînă la capăt mandatul. Dar cine este Rumen Radev? Şi care va fi orientarea sa pe plan intern și pe plan extern? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Rumen Radev şi-a dat demisia, în ianuarie 2026, din funcţia de preşedinte al Bulgariei, pentru a putea înfiinţa un partid cu care să candideze la alegeri. Formaţiunea Bulgaria Progresistă a fost astfel înfiinţată. Cum de un partid nou a cîştigat atît de multe voturi?Raluca Alexandrescu: „O primă ipoteză ar putea fi legată de oboseala imensă a electoratului bulgar, care, după cinci ani de necontenite alegeri, au văzut în Rumen Radev o persoană validată de mandatul lung de președinte, o persoană care, în plus, a știut să își moduleze mesajul efectiv în funcție de cine-l asculta. E un personaj care își schimbă de la un context la altul mesajul, fără prea multe scrupule și fără prea multe mustrări de conștiință. (...) O a doua ipoteză este aceea că, la 1 ianuarie 2026, Bulgaria, intrînd în zona euro, a existat un soi de declic care s-ar fi declanșat în comportamentul și în așteptările electoratului bulgar: ideea că e o etapă foarte importantă în integrarea europeană, care a fost interpretată încă din comentariile de atunci ca fiind implicit și un soi de garanție și economică, dar și simbolică de atașament suplimentar la Uniunea Europeană. Să nu uităm că aceste regimuri, cum sîntem și noi, cum au fost și, nu știm, poate vor mai fi, și ungurii, toată zona aceasta, care e acum atît de aproape de războiul din Ucraina, am trăit și trăim în continuare, totuși, cu sperietoarea decuplării de Uniunea Europeană, într-un fel sau altul. Nu neapărat instituțional, dar în alte moduri. Și electoratul bulgar a părut încurajat să tranșeze o dată pentru totdeauna ciclul acesta de instabilitate, fiind încurajat de semnalul aderării la euro. (...) Și o a treia direcție pe care am identificat-o este aceea că a existat, ca și în România, de altminteri, un mecanism de coagulare sub figura unui om care pare a întruni o cotă de încredere mai mare. Deci, pe de o parte, o chestiune legată de o asigurare suplimentară și o așezare a instituțiilor în așteptarea unei ieșiri din criza asta permanentă și, pe de altă parte, o reconfigurare politică din perspectiva oboselii și din perspectiva unei așteptări pentru un lider salvator.”Va putea Rumen Radev să facă o reformă, pe fondul stabilității în sfîrșit dobîndite? Raluca Alexandrescu: „El ar avea de făcut foarte multe, dacă s-ar pune într-adevăr la treabă. Şi ar trebui să înceapă prin a garanta sau măcar a lucra pentru o independență a justiției, care este profund marcată de corupția sistemică. Ar trebui să înceapă să activeze într-adevăr instituțiile anticorp ale luptei împotriva corupției. Ar trebui să ia niște decizii drastice și de legislație, și de colectare, și de reducere a decalajului de colectare, mai ales din evaziunea fiscală. Sînt mecanisme foarte complicate și foarte greu de pus în mișcare, dacă nu există o reală voință politică. (...) Întrebarea e dacă nu cumva bulgarii au dat, prin votul acesta, un sistem marcat de instabilitate guvernamentală, cu o perpetuă criză politică, cu alegeri anticipate, cu fărîmițare și cu o slăbiciune a statului – pentru că statul e slab, nu e autocratic –, pe un sistem care de data aceasta nu va mai fi fărîmițat, dar nu există nici o garanție că nu va fi mai puțin corupt.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Nadejda Afanasieva este directoarea executivă a Ukrainian Institute for International Politics (Institutul Ucrainean pentru Politici Internaţionale) și trăiește la Kiev. Am vorbit cu ea, pe Zoom, despre cum arată viața în capitala Ucrainei în vreme de război, ce faci cînd auzi alarmele aeriene sunînd, cum contribuie cetățenii, prin diverse acțiuni de voluntariat, la efortul de apărare a țării, despre femeile ucrainene ironizate de directorul Rheinmetall (unul dintre cei mai mari producători de echipamente de apărare din Europa), care a spus că gospodinele din Ucraina, cu imprimantele lor 3D din bucătărie, sînt cel mai mare producător de drone ucrainean. Precum și despre cum crede că se va sfîrși acest război și despre perspectivele Ucrainei de aderare la UE. Am mai avut o tentativă de a înregistra o discuție cu Nadejda Afanasieva, acum cîteva zile, numai că atunci au sunat alarmele aeriene la Kiev și a trebuit să meargă în adăpost. Nadejda Afanasieva: „Trebuie să înțelegeți că alarma nu înseamnă numaidecît un atac. Noi monitorizăm canalele armatei, ale forțelor aeriene, care ne spun dacă într-adevăr va fi un atac, dacă trebuie să mergem în adăpost, dacă trebuie să fim atenți, sau dacă este doar o previziune că ar putea fi lansată o rachetă. Auzim alarmele în fiecare zi, sînt foarte rare zilele cînd nu le auzim deloc. Nu vorbesc de nopți, că noaptea sînt foarte dese, majoritatea atacurilor sînt fie noaptea, fie dimineața. Foarte rar atacurile sînt ziua sau seara. 2109 alarme au sunat la Kiev de la startul invaziei, adică din februarie 2022.”Ce faceţi cînd auziţi alarmele, cum e să lași totul și să fugi în cel mai apropiat adăpost?Nadejda Afanasieva: „Nu este posibil să trăiești așa în Kiev, să lași totul cînd auzi alarmele. Noi monitorizăm, ceea ce este foarte important. Dacă, de exemplu, vine cineva la Kiev, noi de obicei îi dăm diferite canale de monitorizare, unde foarte des se spune dacă vine ceva spre Kiev, dacă vine spre altă regiune, spre alt oraș. Deja, din 2023 cred, nu mai este o problemă să înțelegi unde va fi un atac, în ce regiune, în ce oraș trebuie să fii atent, să mergi în adăpost.”Acum cîteva săptămîni, directorul Rheinmetall, unul dintre cei mai mari producători de echipamente de apărare din Europa, a spus cu ironie că gospodinele din Ucraina, cu imprimantele lor 3D din bucătărie, sînt cel mai mare producător de drone ucrainean. În replică, preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a spus: „Dacă orice gospodină ucraineană ar putea într-adevăr să producă drone, atunci orice gospodină ucraineană ar putea fi și director general al Rheinmetall”. Cum arată viaţa unei femei din Ucraina astăzi?Nadejda Afanasieva: „(declarația) a fost percepută de noi ca o subestimare. Noi nu sîntem numai gospodine în viața de-acum și nici înainte de război nu eram doar asta. Acum avem ingineri, voluntari, lideri, avem foarte multe femei în armată, dintre care unele produc drone. Pentru noi, viața la Kiev și în Ucraina, în general, este un echilibru între normalitate și război. Acum (cînd înregistrăm), eu vorbesc cu dumneavoastră, e totul bine, e soare afară, e foarte cald, primăvara a venit la noi încă o dată. Acum, dacă ieșiți în oraș, oamenii merg la muncă, la grădiniță, la universitate, veți vedea foarte mulți tineri în oraș, adică viața normală. Dacă nimeriți în acest moment la Kiev, nu o să vă dați seama că este un război în țară. Dacă este un atac, sigur că se schimbă foarte multe, trebuie să ne schimbăm planurile - cum s-a întîmplat la prima noastră încercare de interviu, pe care l-am planificat dar nu l-am putut face. Nu trăim în frică, trăim în responsabilitate și trebuie să fim foarte atenți la ce se întîmplă. Eu cred că noi am dat deja un PhD în logistică.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Iulian Bocai, autorul volumului de povestiri „Revărsatul zorilor” (Editura Trei), Augustin Cupșa, autorul romanului „3300 de perechi de palme” (Editura Trei), și Tatiana Țîbuleac, autoarea romanului „Când ești fericit, lovește primul” (Editura Cartier) sînt cei trei nominalizați la premiul Radio România Cultural pentru proză. Îi puteți asculta în această ediție vorbind despre cărțile lor.„Opt povești de dragoste și dorință” – așa se subintitulează volumul lui Iulian Bocai, „Revărsatul zorilor”. Un volum cu opt povestiri și același narator, care-și revizitează viața, din copilărie pînă spre vîrsta de 40 de ani și decupează din ea diverse momente – începînd cu copilăria într-un oraș din Oltenia, despărțirea părinților, trecînd prin anii de liceu și de facultate, pînă la maturitatea marcată, ca și celelalte vîrste, de singurătate și de căutarea legăturii cu ceilalți, a afecțiunii, a iubirii. O constantă a personajelor e interesul pentru cărți. Se citește și se vorbește mult despre literatură și filosofie în cartea asta. Iulian Bocai: „Am avut norocul, în adolescența mea, să întîlnesc oameni, care-mi sînt și acum prieteni, cu care am vorbit despre lucrurile astea foarte devreme și care ne-au ținut laolaltă. Impresia mea e că o pasiune autentică pentru poezie, pentru filozofie sau pentru literatură unește ca nimic altceva. N-aș putea să-mi concep viața nici fără literatură, nici fără pasiunea mea filosofică și nici fără oamenii cu care am împărtășit-o. Nu mă pot gîndi, în general, la lucruri mai puternice decît a vrea să înțelegi ce e cu lumea, a căuta răspunsurile pentru ea în cărți și apoi a te întîlni cu prietenii și-a vorbi despre ele.”Un jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în romanul „3300 de perechi de palme”. Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.”Tatiana Țîbuleac construiește în romanul „Când ești fericit, lovește primul” un personaj memorabil. Mila are 50 de ani, a emigrat în anii '90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Tatăl ei de asemenea a fost alcoolic. Mila a crescut într-un Chișinău marcat în anii '90 de sărăcie și criminalitate.  Devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea. Cu cinism, cu maximă onestitate. Tatiana Țîbuleac: „Mila este o femeie tipică din Estul Europei, o femeie care a plecat în primul val de migrație din Republica Moldova, care a fost cel mai dur, cel mai violent, cel mai necruțător. Aș vrea să se înțeleagă că Mila a migrat altfel decît se pleacă acum peste hotare. Iar ceea ce a devenit ea sau vocea asta tăioasă și cinică este de fapt tot ce i s-a întîmplat în viață. (...) Probabil că acesta este răspunsul pe care-l dau de fiecare dată cînd sînt întrebată despre cărțile mele: nu este povestea mea dar este și vocea mea acolo.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga emisiune!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele Donald Trump l-a criticat recent pe Papa Leon, spunînd că este „slab în ce privește criminalitatea” și „groaznic în politica externă”, după ce Suveranul Pontif a condamnat războiul din Iran, despre care a spus că a dus la „violență absurdă și inumană”. Papa Leon a răspuns comentariilor președintelui american spunînd că nu se teme de administrația Trump și nici să răspîndească mesajul Evangheliei. Despre impactul conflictul dintre președintele american și Suveranul Pontif asupra comunității catolice și despre raporturile dintre puterea politică și religie vorbim cu Cătălin-Gabriel Done, analist de politică internațională și expert în diplomație religioasă, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Cum privește comunitatea catolică din Statele Unite acest schimb de replici și mai ales criticile aduse de președintele american Suveranului Pontif?Cătălin-Gabriel Done: „Am văzut cîteva analize extrem de pertinente ale sociologilor americani care spun că din ce în ce mai mult electoratul conservator catolic se îndepărtează de Partidul Republican și de Donald Trump și tocmai de aceea este foarte posibil ca acțiunile lui Donald Trump să-i creeze probleme Partidului Republican la alegerile de la mijloc de mandat, de anul acesta, și să arunce scena politică americană în aer.” Recent, președintele american a postat pe rețeaua lui de socializare o imagine care – așa au interpretat comentatorii – îl înfățișează în chip de Isus vindecător. În urma valului de critici, stîrnit chiar și printre susținătorii săi, Donald Trump a explicat că nu e reprezentat ca Isus, ci ca un doctor care vindecă. Dar a șters postarea. Acest episod ce impact are asupra creștinilor americani care l-au votat pe Donald Trump?Cătălin-Gabriel Done: „Unul uriaș, pentru că, așa cum ați spus, reacții de condamnare foarte vehemente au venit din toate colțurile Americii și din partea tuturor confesiunilor creștine. (...) Fractura dintre politicianul Donald Trump și creștinul de rînd se adîncește și va crea tensiuni și fricțiuni uriașe, tensiuni care vor fi greu de reconciliat. Chiar dacă Vaticanul a avut poziții oficiale mult mai așezate și mult mai moderate, administrația Trump nu s-a sfiit în a-l convoca pe reprezentantul Vaticanului, pe cardinalul care servește ca Nunțiu Apostolic în Statele Unite ale Americii, și chiar a amenințat, voalat, Vaticanul, spunînd că ar trebui ca Papa Leon să-și aducă aminte de faptul că, cu foarte multe secole în urmă, papa a fost obligat să se retragă la Avignon. De ce? Pentru că un lider politic de la acea vreme a considerat că poate influența deciziile bisericii și poate folosi biserica în propriul avantaj.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Bulgaria se pregătește de un nou scrutin. Duminică, 19 aprilie, va avea loc a opta rundă de alegeri parlamentare din ultimii cinci ani. Care sînt cauzele instabilității politice de la Sofia? Ce forțe politice au șansa de a intra în Parlament? Bulgaria a intrat în zona euro de la 1 ianuarie 2026. Cum reacționează societatea la această schimbare? L-am întrebat pe jurnalistul bulgar Stilyan Deyanov.În decembrie 2025, guvernul Bulgariei a demisionat, în urma unor ample proteste care au avut loc în mai multe orașe din Bulgaria. Nemulțumirile celor din stradă erau legate de proiectul de buget pe 2026 dar și de acuzațiile de corupție la nivelul guvernului și de erodarea statului de drept. Între timp, președintele Bulgariei, Rumen Radev, și-a dat și el demisia și formațiunea pe care o conduce, „Bulgaria Progresistă”, participă la alegerile din 19 aprilie. Ce șanse are partidul lui Rumen Radev și cum sînt cotate celelalte partide?Stilyan Deyanov: „Rumen Radev are foarte mari șanse de a cîștiga aceste alegeri. Conform sondajelor care au apărut, Radev ar avea în jur de 30%. Va fi urmat de partidul lui Boyko Borissov cu 20% şi ceva, apoi Coaliția Reformistă, Continuăm Schimbarea-Bulgaria Democrată, cu aproximativ 10%, și partidul oligarhului Delyan Peevski. A cincea formațiune care sigur va intra în Parlament este formațiunea deschis pro-rusă Vîzrazhdane, care însă va avea un rezultat mult mai mic față de acum 2 ani și se va situa undeva în jur de 7-8%. Nu știm dacă formațiunile care sînt în jurul pragului de 4% -  sînt cel puțin 3-4 formațiuni – îl vor trece. (...) Dar Rumen Radev, într-adevăr, are șanse să cîștige aceste alegeri și asta cred că este și tema cea mai importantă în Bulgaria, în ce măsură Radev reprezintă un pericol pentru parcursul european al Bulgariei, în ce măsură poate să transforme Bulgaria în ceea ce Viktor Orbán a transformat Ungaria.”Opt runde de alegeri anticipate în cinci ani: care sînt cauzele instabilității politice de la Sofia, de ce nu se poate forma o coaliție stabilă de guvernare?Stilyan Deyanov: „În primul rînd, cred că trebuie să definim ce înseamnă stabilitate și ce înseamnă instabilitate. Dacă facem o comparație între România și Bulgaria, o să vedeți că în acești patru ani de instabilitate, Bulgaria a avut progrese mult mai mari, economice și politice, comparativ cu România. Statul capturat, împotriva căruia au fost protestele în decembrie, a apărut după 11 ani de stabilitate, între 2009 și 2020. Cred că putem să răsturnăm paradigma și să gîndim că ceea ce numim instabilitate, adică multe runde de alegeri, practic este un exercițiu democratic normal. Dacă ne gîndim la alegerile din 19 aprilie, cel mai periculos, ironic, este să se ajungă la stabilitate. Stabilitatea nu poate fi decît de două feluri. O stabilitate pro-corupție, a partidelor vechi care au guvernat Bulgaria pînă acum, sau o stabilitate pro-Rusia, în jurul formațiunii lui Radev, care, dacă cumva reușește să facă o majoritate împreună cu partidul Vîzrazhdane, pro-rus, și eventual cu Partidul Socialist Bulgar, dacă trece pragul, ar putea să facă o guvernare pro-rusă. Așa că noi sperăm ca instabilitatea să continue. Şi cumva, ceva să depindă și de partidele reformiste care, din păcate, în Bulgaria nu pot avea singure o majoritate. Spațiul politic bulgar este divizat pe două planuri. Unu, corupție-anticorupție, și doi, pe axa Rusia-anti-Rusia. Dar aceste două axe nu se suprapun. Că să vă explic mai clar, partidul reformist, care se situează între 10 și 15%, și, din păcate, nu poate să iasă din centrul Sofiei sau din centrele marilor orașe, a avut de ales, după multele runde de alegeri, de obicei între a face o coaliție anticorupție cu partidele pro-ruse sau a face o coaliție pro-Europa, pro-Ucraina, cu partidele corupte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O  emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

După 16 ani de guvernare, partidul Fidesz și premierul Viktor Orbán au pierdut puterea în Ungaria. Partidul Tisza, condus de Péter Magyar, a cîștigat alegerile parlamentare de duminică, 12 aprilie, și va avea 138 de mandate din cele 199 ale Parlamentului de la Budapesta. Cum arată Ungaria a cărei guvernare o preia Péter Magyar, după 16 ani cu Viktor Orbán la putere? În România, UDMR a susținut Fidesz și pe Viktor Orbán. Care vor fi relațiile cu noul guvern? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Camil Pârvu: „Ceea ce i-a dat lui Péter Magyar un avantaj atît de mare și i-a permis să cîștige în felul acesta este că nu a mai fost nici un alt partid. Toată opoziția s-a autosublimat, s-a estompat complet și s-a dizolvat parțial în partidul Tisza. Dar în realitate, Tisza e un partid conservator de dreapta, în termeni clasici, pe cînd în Ungaria a fost mereu o opoziție de centru sau de stînga, care nu există acum în Parlament. Este prima oară cînd avem un Parlament compus dintr-un partid conservator de dreapta, un partid radical de dreapta și un partid cvasi-fascist.” Cum arată Ungaria a cărei guvernare o preia Péter Magyar, după 16 ani cu Viktor Orbán la putere?Camil Pârvu: „Are foarte multe probleme. Una este moștenirea unei relații extrem de dificile cu UE. Pentru că în ultimii ani, cel puțin, Viktor Orbán a început să blocheze sau să obstrucționeze într-un mod din ce în ce mai absurd funcționarea UE, inclusiv renunțînd la un acord pe care-l dăduse cu două luni înainte, sau servind în mod explicit interesele Rusiei. Dar mai este ceva. Este un stat care fusese colonizat într-un mod profund de Fidesz. Diferența între stat și partid aproape că dispăruse. E foarte important de reținut lucrul acesta, pentru că, acolo este miza lui Péter Magyar: să transforme statul într-un obiect neutru în raport cu partidele, dacă asta și vrea.”În România, UDMR a susținut Fidesz și pe Viktor Orbán. Care vor fi relațiile cu noul guvern?Camil Pârvu: „Vorbim despre o relație între Fidesz și UDMR care era foarte puternică, pe două planuri. Unul dintre planuri este cel identitar simbolic, etnic. Și care contează extraordinar de mult, mai ales pentru maghiarii din Transilvania, pe care limbajul anticorupție al lui Péter Magyar nu-i prea viza direct. Pentru că ei trăiesc în altă țară. Pe ei îi leagă de Viktor Orbán faptul că el le-a dat cetățenia maghiară și le-a creat acest statut de reunire cu națiunea maghiară. (...) El a avut această formulă incluzivă nu doar într-un mesaj identitar, care este foarte important, în sine, ci și economic. El a finanțat extraordinar de mult prin fundații o serie întreagă de renovări – care au un caracter simbolic dar extrem de puternic: un castel aici, o statuie dincolo...  –, dar și de afaceri. Marile afaceri din Transilvania sînt în mare parte finanțate de diferite linii de credit sau de fundații asociate cu Fidesz, care sînt ale statului maghiar, în teorie, dar, de fapt, ele sînt finanțate prin Fidesz și trăiesc pentru Fidesz. Și atunci, era inevitabil ca UDMR să fie profund legat de Fidesz. Nu avea altă variantă, pentru că nu ar fi reprezentat preferințele propriului electorat dacă ar fi făcut cu totul altceva. În același timp, Péter Magyar nu este un personaj chiar atît de diferit ideologic sau care să ignore sau să contrazică, pe de-o parte, chestiunea identitară și, pe de altă parte, mecanismul economic. Dimpotrivă, cred că semnarele lui sînt: le voi prelua eu și voi avea un raport cu UDMR pe perioada care urmează. (...) De fapt, maghiarii din România nu sînt întotdeauna legați doar de Fidesz, ei sînt mult mai implicați și trăiesc mult mai clar politic în România decît poate părea din diverse comentarii.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Una dintre cele mai vechi preocupări ale ființei umane este legată de sensul vieții și de raportarea la un dincolo, la o autoritate superioară, cu putere de viață și de moarte asupra noastră. De unde această nevoie de viață spirituală, de legătură cu o lume supra-mundană, investită cu putere absolută? L-am întrebat pe Laurențiu Gheorghe, lector univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București.Laurențiu Gheorghe: „Din dovezile arheologice, din săpăturile în căutarea urmelor civilizației umane, vedem că, de cînd există oamenii, în forma asta pe care o cunoaștem noi, ei întotdeauna s-au raportat la ceva de dincolo de ei. Întotdeauna cultura e însoțită de o raportare spirituală, ceva ce este dincolo de materialitatea propriu-zisă. În ceea ce privește omul, legătura cu lucrurile care nu se văd, care sînt dincolo, e fundamentală. În istoria spirituală a tuturor culturilor găsim această existență, într-o formă sau alta, care dă sens nu numai comunității, dar umanității per ansamblu.”De ce nu ne-am mulțumit, de-a lungul istoriei, să ne satisfacem nevoile primare, să supraviețuim ci, odată acestea îndeplinite, am căutat sens, am căutat explicații – cine sîntem, de ce sîntem aici, de ce murim, ce se întîmplă după ce murim?Laurențiu Gheorghe: „Există acum o disciplină care se numește psihologie evoluționistă. Și una dintre dimensiunile pe care le explorează este chiar aceasta: de ce există nevoia de raportare la ceva de dincolo, care ne însoțește în toate comunitățile, în toate timpurile și pe absolut toată lumea? Paradoxal, chiar și pe cei care spun că nu există nimic decît chestiunea materială. Se pare că supraviețuirea în sine nu-i suficientă. Avem nevoie pentru a supraviețui de o motivație specială, o motivație suplimentară. Există un argument foarte interesant din punct de vedere științific și rațional cu privire la acest lucru, care ține de faptul că există foarte multă incertitudine și complexitate iar capacitatea noastră de a gestionea incertitudinea și complexitatea e oarecum limitată. Și atunci apare nevoia de a găsi un vehicul, o modalitate de a o gestiona. Asta este, evident, o ipoteză științifică și sînt oameni care o cercetează. Dar interesant este că putem observa că această nevoie există. Și putem trage concluzia că, de vreme ce există și este atît de răspîndită, trebuie că joacă un rol foarte important. Pentru că altfel ar putea fi eliminată.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Un jurnalist și o fotografă caută subiectul pentru reportajul care va descrie România la Centenar, în 2018. De aici pornește Augustin Cupșa în cel mai recent roman al său, „3300 de perechi de palme” (Editura TREI). Totodată, căutările protagoniștilor se concentrează pe planul personal și, în paralel cu sondările lor profesionale și personale, se derulează povestea unui locotenent român care s-a întors de la Stalingrad pe jos, în Al Doilea Război Mondial. Iar titlul cărții, „3300 de perechi de palme”, face referire la ultimul congres al Partidului Comunist Român, din noiembrie 1989, cînd Ceaușescu a fost aplaudat de 3300 de perechi de palme, la realegerea sa ca șef al partidului. Am vorbit cu Augustin Cupșa despre roman, despre personajele lui și perspectiva narativă.„3300 de perechi de palme” este nominalizat la premiul Radio România Cultural pentru proză.  Augustin Cupșa: „Ei au două perspective complet diferite. El e un bărbat în jurul vîrstei de 40 de ani, ajuns într-o criză profundă, profesională, existențială, identitară. Un tip marcat de cifre și de statistici și de încăpățînarea jurnalistică de a găsi un adevăr măsurabil sau de a caracteriza România prin date istorice, cifre, fapte. Pe cînd ea vine cu o perspectivă a iubirii sau pur și simplu a naturaleții și a apropierii sentimentale față de lucruri. Iar cei doi se află în antiteză, în opoziție tot timpul.”Cartea e plină de descrieri amănunțite, de detalii infinitezimale, ca și cum ochiul narativ vrea să absoarbă tot ce se poate absorbi, descrieri de natură, de peisaj urban, de interioare... Care e miza acestor scene prezentate în amănunt? Augustin Cupșa: „Înfățișarea realității. E ca un film făcut cu un buget restrîns, cel mai ieftin film cu putință, cel care se scrie pe hîrtie. (...) Mi se pare important să simți și să transpui experiența trecerii corpului prin lume ca singură istorie adevărată, ca istorie reală și politică. Experimentarea stărilor în realitate, de la cele banale, să zicem, de cald, frig..., e pînă la urmă o abordare fenomenologică și ăsta este adevărul cu care te alegi în viață: experiența corpului care, bineînțeles, la un moment dat devine idee, devine gînd, devine emoție. Baza întregii noastre gîndiri e corpul.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Costică Brădățan este profesor de studii umaniste la Texas Tech University, Statele Unite ale Americii, și profesor onorific de filosofie la University of Queensland, Australia. A publicat eseuri în The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, TIME Magazine. Recent, a lansat la Bucureşti o nouă ediţie a cărţii sale „A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor”, apărută la Editura Spandugino, în traducerea lui Vlad Russo. Am vorbit cu Costică Brădățan despre cartea sa precum şi despre rolul filosofiei în lumea de azi.A muri pentru o idee – o temă grea, o idee copleșitoare, întrupată de-a lungul istoriei de cîteva figuri emblematice, despre care vorbiți în cartea dumneavoastră. De la Socrate și Hypatia, la Giordano Bruno și, mai aproape de zilele noastre, Jan Patočka. Oameni care au plătit cu viața pentru ideile lor. Și astfel, spuneți dumneavoastră, „sfîrșesc prin a fi proiectați în mit.” Moartea lor, percepută ca jertfă, devine mai importantă decît opera lor sau în orice caz, o încununare a operei. De ce ne impresionează aceste destine?Costică Brădățan: „Din mai multe puncte de vedere. Dar gîndiți-vă, în primul rînd că ați spus moartea lor ne impresionează mai mult decît opera. În anumite cazuri, moartea lor e chiar opera lor, pentru că de la Socrate nu avem nici un fel de altă operă. Moartea lui e chiar capodopera. E un caz foarte interesant, cazul unui filozof care a întemeiat filozofia, un gînditor de primă mînă, a întemeiat un domeniu al cunoașterii care se definește prin scris, prin producția de texte. Ei bine, omul ăsta, întemeindu-l, n-a lăsat nici un cuvînt scris. Și atunci ce a contat, dacă n-a contat scrisul? A contat chiar moartea. E foarte interesantă substituția asta, unde un act rarisim, un act extrem de important, foarte straniu, rațional vorbind, întemeiază un domeniu de o cu totul altă natură.”„A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor” a apărut pentru prima dată în 2015, acum mai bine de 10 ani.E diferit modul în care e citită, înțeleasă această carte acum față de atunci, în România față de Satele Unite? O citim altfel? Costică Brădățan: „Da, drept dovadă că se reeditează. Cărțile de filozofie, în general, nu se reeditează, pentru că nu există o nevoie. Nu există o piață. Fiecare carte are momentul ei, are vîrsta ei și după ce se publică și se scoate în vînzare, se duce la bibliotecă și cine vrea să o mai citească, o găsește în bibliotecă. Dar au fost cazuri și nu e vorba doar de ediția românească – în Italia a reapărut, la fel. Mi s-a părut că e ceva în aer. E ceva acum care impune sau invită la o relectură. Și, personal, mă bucur, evident, pentru că îi dă cărții o nouă șansă, o nouă viață. Și, pe de altă parte, mi se pare că ceva realmente s-a întîmplat între timp. E vorba de 12 ani sau mai mult, considerînd și cît mi-a luat să o scriu. Lumea s-a schimbat. Trăim acum într-o lume unde angajamentul insului, al intelectualului, al scriitorului e de altă natură. Problema era atunci că trăiam într-o democrație liberală. Democrația liberală era, părea lucrul cel mai solid de pe lume. Or, într-o democrație liberală nu se poate muri pentru o idee, că nimeni nu-ți face nimic. Poți să spui orice, nu ți se poate întîmpla așa ceva. Se moare pentru o idee în condiții de criză, cînd democrația liberală intră în criză, e asaltată, sau în dictatură, semidictatură, în sisteme tiranice. Ceea ce spune, din păcate, n-aș fi vrut să fim în situația asta, că ceva se întîmplă în lume care face tema apetisantă, interesantă. Iarăși, mă bucur dacă cartea se citește, în același timp mă tulbură că trebuie să citim o astfel de carte.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

În ultimele săptămîni, Ciprian Ciucu a lansat două inițiative importante care reconfigurează politica culturală a Bucureștiului. Pe de-o parte, e vorba de comasarea mai multor centre culturale municipale într-o singură structură, cu argumentul eficienței economice și al unui impact mai mare. Pe de altă parte, este vorba de deblocarea concursurilor pentru management la teatrele municipale, după ani și ani de interimate. Am vorbit cu primarul Bucureştiului, Ciprian Ciucu, despre aceste iniţiative. ARCUB, CREART, Centrul Lumina, ExpoArte, PROEDUS, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte vor fi comasate într-o singură instituție numită Arte și Evenimente Urbane București.De ce e nevoie acum de o reformă a centrelor culturale? E o alegere de politică publică sau e o decizie luată sub presiunea constrîngilor bugetare? Ciprian Ciucu: „Nu aș zice atît că e luată sub presiunea constrîngerilor bugetare. E vorba, mai degrabă, de constrîngeri legale. Există o lege care ne obligă să desființăm instituțiile sub 50 de angajați. Și vorbim despre instituții fragmentate, mărunțite, care aveau trei angajați, cinci angajați, zece angajați... Deci aceste centre nu puteau să nu fie aduse în altă instituție pentru că există o obligație legală să facem asta. Pe de altă parte, vorbim despre instituții care nu au impact. De unele dintre ele de abia acum s-a auzit, pentru că le-am făcut eu, cumva, cunoscute. Cine știa, de exemplu, de Centrul de Tineret al Municipiului București? Sau de altele. (...) Oamenii nu înțeleg de ce am făcut acest lucru pe repede înainte. Și aici pot să recunosc acest lucru. Foarte simplu. Am avut suficiente date ca să iau această decizie și am găsit o fereastră de oportunitate. Pentru că, trebuie să vă mărturisesc că și consilierii generali erau foarte frustrați de faptul că aceste instituții nu le răspundeau diferitelor cereri de transparență. Şi am zis ok, e timpul să punem o ordine în această zonă. Și, găsind această fereastră de oportunitate, am luat această decizie. Dar atenție, cei care au reacționat vizibil sînt cei care își vor pierde privilegiile. Și s-au folosit, din păcate, și de oameni de bună credință, actori, artiști de bună credință, cărora le-au spus că se vor desființa proiectele lor. Nu, din contră. Tot ce este bun va merge mai departe. Tot ceea ce nu este bun nu va merge mai departe.” Veți avea consultări cu sectorul cultural independent, cu oamenii care fac cultura vie, contemporană, de astăzi, din București? Ciprian Ciucu: Sînt esențiale. Tocmai că am făcut pe repede înainte acest proces și am un deficit de consultare, ca să-i spun așa, pentru ca această instituție să reușească, ea trebuie să fie credibilă, să fie la vedere. Conștientizînd faptul că am luat această decizie rapid – bine, am și un mandat foarte scurt și dacă vroiam să am ceva efecte, aveam nevoie de o decizie rapidă, că dacă intram în consultări fără final, de șase luni de zile, îmi trecea mandatul pînă se înfiinţa și instituția și îmi era aplicată viziunea – deci, conștient fiind de deficitul de consultare din această etapă, vom compensa în ceea ce înseamnă strategia, în special, politicile acestei instituții, în viitor. (...) O instituție care este mult mai vizibilă, care creează așteptări mult mai mari, poate inclusiv să catalizeze și să aducă oameni din zona culturală mult mai mulți în jurul ei, ca să spun așa. Finanțările pentru zona culturală vor crește, nu vor scădea. Diversitatea proiectelor va crește, nu va scădea.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

8 aprilie este Ziua Internaţională a Romilor. Ce se sărbătoreşte cu această ocazie? Romii au fost sclavi în Ţările Române aproape 500 de ani. Zeci de mii de romi au fost deportaţi în Transnistria în cel de-Al Doilea Război Mondial. Ce se ştie despre sclavia romilor şi Holocaustul romilor? L-am întrebat pe istoricul Ioan Valentin Negoi, autorul volumului „Istoria nespusă a romilor din România”, apărut la Hyperliteratura. Ioan Valentin Negoi despre Ziua Internaţională a Romilor: „Se sărbătorește emanciparea romilor din întreaga Europă. În 1971, mai mulți lideri romi, unii dintre ei supravieţuitori ai ororilor Holocaustului, au pus bazele mișcării internaționale a romilor. Au stabilit mai multe lucruri, cum a fi limba oficială, limba romani – nu limba țigănească. E important să înțelegem că mai mulți romi, din mai multe țări, au decis că limba este limba romani. Cuvîntul țigan nu există în limba romani. Este un cuvînt peiorativ, este un exonim, o poreclă dată romilor. Şi au mai ales imnul romilor, „Gelem, gelem” („Am umblat, am umblat”) și steagul. Au pus bazele mișcării internaționale a romilor și poporului rom, au zis ei în 1971. Celebrăm ziua de 8 aprilie din 1990.” Cartea dumneavoastră este scrisă pentru publicul larg. Explică, prezintă evenimente istorice, detalii puţin cunoscute.Ioan Valentin Negoi: „E prima mea carte de popularizare, eu am mai scris cărți de specialitate, pentru publicul avizat, lucrarea de doctorat sau articole științifice. Această lucrare s-a dorit a fi una chiar de popularizare. Am ales să o scriu într-un limbaj mai lejer, fără foarte multe note de subsol (...), să răspundă la cîteva întrebări, pe care le tot primeam în diferite contexte. De ce rom și nu țigan? A trebuit să explic vechimea cuvîntului rom și că acest cuvînt nu se trage din rădăcina cuvîntului român. (...) Cuvîntul rom, în limba romani, înseamnă fiu de om, fiu al femeii, om.”De ce în istoria noastră, istoria robiei romilor, istoria deportării romilor în Transnistria au rămas mai degrabă o chestiune marginală?Ioan Valentin Negoi: „Da, din păcate se discută foarte puțin în spațiu românesc despre această traumă colectivă. Totuși, trebuie să înțelegem că în momentul în care discutăm despre sclavia romilor sau despre Holocaust, discutăm despre istoria românilor ca întreg. Ciprian Necula spunea că pentru a avea o viziune clară asupra istoriei românilor, românii trebuie să înceteze să se gîndească la romi ca stăpîni de sclavi, iar romii trebuie să înceteze să se uite la români ca la stăpînii lor. E foarte greu să accepţi că ai fost stăpînul unor oameni timp de 500 de ani, că ai abuzat de ei din toate punctele de vedere, economic, sexual. (...) Istoria romilor este lungă și complexă. Am încercat să transmit o istorie obiectivă, să vorbesc prin fapte, să dau citate cît mai multe, să arăt cum erau lucrurile și am vorbit și despre eroi. E păcat să nu discutăm și despre voievodul rom Ștefan Răzvan. (...) Bineînțeles, cînd discutăm despre istoria romilor, trebuie să vorbim și despre aportul cultural al romilor. Am adus în discuție familia Dinicu. Discutăm mult prea puțin despre valoarea culturală a acestei familii. Angheluș Dinicu este persoana care a pus pe hîrtie „Ciocîrlia”, una dintre melodiile românilor ca emblemă națională. N-a fost creația lui proprie. Se spune că provine din Asia și era o melodie cunoscută, populară, dar el a fost primul care a așezat-o pe hîrtie. Şi Grigoraş Dinicu a dus-o la nivel de artă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural 

În 7 aprilie au loc alegeri pentru funcția de președinte al Academiei Române. Academicienii Marius Andruh și Mircea Dumitru candidează la această funcție. I-am invitat pe amîndoi la o discuție la „Timpul prezent”. Domnul Marius Andruh ne-a transmis că nu poate participa. Domnul Mircea Dumitru a venit în studioul Radio România Cultural. Am vorbit despre proiectul său pentru instituţia la şefia căreia candidează, despre influenţa acestui for ştiinţific în societate, despre profilul Academiei Române în contextul lumii complexe de azi.Academia Română este percepută adesea mai degrabă ca un for simbolic decît ca un actor activ, puternic în politicile publice, în educație. Cum măsurați influența reală a instituției? Mircea Dumitru: „Academia Română este în primul rînd o instituție fundamentală a statului român. Astăzi, 6 aprilie, am sărbătorit 160 de ani de la înființarea ei. În această perioadă, mai mult de un secol și jumătate, ea a reprezentat centrul de consacrare a valorii intelectuale și de protejare a limbii și a identității naționale. Academia Română este un centru simbolic, dar, deopotrivă astăzi, prin cele mai mult de 60 de institute de cercetare, care concentrează elita cercetării din România, reprezintă și un centru al producerii cunoașterii științifice. Or, în momentul de față, dacă discutăm despre contextul mai general, nu numai național, local, ci contextul european și mondial, principala competiție este cea cu privire la progresul cunoașterii și la aplicațiile tehnologice care vor avea un impact deosebit asupra vieții sociale și politice. În centrul tuturor acestor schimbări se află instituția academică. În centrul acestor schimbări se va afla și Academia Română. A măsura impactul unei astfel de instituții înseamnă a vedea în viitorul foarte apropiat ce rol trebuie să aibă o astfel de instituție și cum trebuie să fie redefinit rolul ei, în așa fel încît să servească acestor scopuri: creșterea cunoașterii și o foarte puternică prezență în competiția internațională tehnologică.”Și ce-i lipsește astăzi Academiei Române, astfel încît să conteze mai mult în competiția globală?Mircea Dumitru: „Dacă ne uităm în istoria nu foarte îndepărtată a aceste instituții,  vom vedea că unii dintre cercetătorii foarte buni înainte de 1990 și-au găsit după aceea locuri de muncă excepționale în mediul academic occidental. Se poate spune că am putea face cîteva facultăți de matematică în SUA numai cu matematicieni români. Prin urmare, inteligență creativă la nivel de top avem. Ceea ce a lipsit, și asta nu este, în primul rînd, vina internă a instituției, ci este o problemă generală a societății noastre, a fost un anumit tip de management eficient, o organizare foarte bună. La care se adaugă subfinanțarea cronică a cercetării.”Ce v-a făcut să candidați la funcția de președinte al Academiei Române? Mircea Dumitru: „Vreau să spun foarte clar că nu candidez împotriva cuiva. Sînt într-o relație de colaborare și de prietenie cu domnul academician Marius Andruh, din 2005. E un om de știință care are o reputație solidă, internațională. (...) Pot să vă spun că indiferent cine va fi ales mîine, cred că Academia poate să fie, pentru 4 ani, foarte bine reprezentată. Eu am candidat, în primul rînd, deoarece cred că o Academie națională poate să fie foarte bine reprezentată de cineva care vine din zona umanistă. Vocația unor academii naționale, așa cum au fost ele construite în secolul al XIX-lea și în bună măsură această determinantă a rămas valabilă pînă astăzi, a fost aceea de a consolida cultura națională. Limba, literatura și istoria. (...) Nu în ultimul rînd, candidez pentru că destul de mulți dintre colegi mi-au sugerat sau mi-au spus direct că ar fi bine să candidez și că mă susțin.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Volumul „Elefant și alte povestiri” de Raymond Carver a apărut recent în limba română, în traducerea lui Marius Chivu, la editura Polirom. Este ultimul dintre cele patru volume de povestiri pe care le-a publicat prozatorul american. Carver a murit în 1988, la vîrsta de 50 de ani. Cu doar patru volume de povestiri, s-a impus drept unul dintre cei mai importanți autori americani de proză scurtă, mizînd pe realism, pe minimalism, pe acele detalii ale vieții care trec neobservate de mulți dar care sînt încărcate de semnificații. Am vorbit cu Marius Chivu despre proza lui Raymond Carver, despre privirea specifică prin care vede el lumea, despre personajele din povestiri și despre impactul prozei lui Carver asupra scriitorilor de după el. Marius Chivu: „Literatura lui, într-adevăr, a avut un impact formidabil. Sînt doar patru cărți, dar prestigiul lui a crescut în mai puțin de zece ani. Activitatea lui literară se întinde pe durata a 12 ani, cu totul. La apariția acestui volum, în 1988, cînd era la finalul vieții, el era deja un maestru în viață. Dovadă că începuse să ia premii, să fie invitat, să țină lecturi, conferințe, să facă antologii. Avea 50 de ani, era încă foarte tînăr. Impactul lui a fost major și s-a păstrat în măsura în care, așa cum multă proză americană scurtă se trage din Hemingway, el cumva a preluat ștafeta. Astea ar fi, să zicem, cele două repere ale perioadei. Între timp, firește că proza scurtă americană s-a diversificat, este extraordinar de variată. Astăzi nu mai găsești influența lui Carver atît de evidentă, dar în interviuri, în cursurile de creative writing, el este foarte prezent, e un scriitor de proză scurtă peste care nu poți trece. Și eu prefer să predau foarte mult la cursurile mele de creative writing din el, pentru că, pe cît de simplu e și de banal, pe atît de dificil e de citit. Și-mi place să fac exercițiul ăsta cu cursanții mei, să le arăt cît de multe semnificații și sugestii se ascund în spatele unui limbaj foarte simplu și minimal.”Cum obține Carver aceste texte realiste, minimaliste, spunînd foarte puțin despre personaje, dar punînd lupa pe unele detalii nesemnificative sau surprinzătoare, neverosimile în context?Marius Chivu: „Ăsta e ochiul prozatorului, unde anume ar trebui să cadă privirea sau centrul de greutate al unei povestiri. Toate poveștile din istoria literaturii sînt reductibile la cîteva situații. Diferența pe care o fac scriitorii constă în stilistică, în felul în care își scriu aceștia poveștile și în felul în care mută sau schimbă perspectiva, pun punctul de greutate. Firește că asta e talentul înnăscut al lui Carver. Cît despre simplitatea sau directețea cu care pare că abordează aceste povestiri, ea vine și din foarte multă muncă. El scria povestirea într-o primă formă, după care tăia, și tăia, și tăia, și elimina. O lecție pe care o învățase cu mult dramatism de la primul lui redactor-editor, Gordon Lish, de care a fost nemulțumit și față de care la un moment dat s-a distanțat. Dar, de fapt, lecția o învățase. Și-a dat seama că asta ar trebui să fie privirea lui, talentul lui, atingerea, the touch, pe care o aduce literaturii.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Președintele american Donald Trump a spus într-un interviu pentru publicația britanică „The Telegraph” că ia în considerare retragerea Statelor Unite din NATO, după ce alianța a refuzat să i se alăture în războiul contra Iranului. De asemenea, el a numit NATO „un tigru de hîrtie”.  Despre aceste declarații și consecințele lor pentru unitatea alianței, despre relațiile tensionate dintre administrația Trump și liderii statelor europene care au refuzat să-și pună la dispoziția SUA bazele aeriene sau să-și deschidă spațiul aerian pentru aeronavele americane implicate în războiul din Iran vorbim cu Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea europeană”.Să lămurim un lucru: poate președintele american să scoată Statele Unite ale Americii din NATO?Robert Lupițu: „Răspunsul scurt: nu. Răspunsul elaborat implică o înţelegere mai exhaustivă a ce se poate întîmpla. Congresmanii americani pot amenda legislaţie pe foarte multe componente. Avem o legislaţie din 2023, despre care putem să considerăm că a avut la origini primul mandat al preşedintelui american, 2017-2021, cînd Donald Trump a vorbit despre NATO ca fiind o alinţă învechită, a criticat aliaţii foarte mult, cînd s-a jucat cu ideea ce ar însemna o dezangajare americană faţă de NATO. Ei, în 2023, cînd preşedinte era Joe Biden, în momentul în care a fost negociată legea anuală de autorizare a bugetului apărării, aceasta a fost amendată, printr-un proiect de lege sponsorizat de doi senatori, republican şi democrat. Senatorul republican era chiar Marco Rubio, actualul secretar de stat şi consilier pentru securitatea naţională al preşedintelui Trump. Şi democratul era Tim Kaine, nimeni altul decît running mate-ul pentru funcţia de vicepreşedinte al SUA al lui Hillary Clinton, în 2016. Acel amendament spune cît se poate de clar că pentru ca un preşedinte american să poată retrage SUA din NATO este nevoie de o aprobare a Senatului în formula de vot de două treimi. (...)  Însă ce poate să facă administraţia în raport cu NATO – e vorba de decizii legate de cheltuieli, de finanţare, de participare la anumite bugete, de participări sau retrageri sau modificări în zona de structuri de comandă militară, de poziţionări de trupe, echipamente... Chestiuni în care administraţia nu are nevoie de o aprobare din partea Congresului.”Ce impact ar putea avea declarațiile președintelui american despre alianța Atlanticului de Nord, pe care a numit-o „un tigru de hîrtie”, adăugînd că și Vladimir Putin știe că NATO e un „tigru de hîrtie”? Robert Lupițu: „Abia acest lucru este principala problemă, pentru că de-a lungul timpului, cel puțin în ultimul deceniu, am fost obișnuiți cu declarații critice la adresa Alianței. (...) Afirmații de tipul, cum a spus Donald Trump, că NATO este o alianță învechită, punînd la îndoială angajamentul SUA, în cazul în care aliații nu ar plăti atunci 2% din PIB, acum 5% din PIB, celebra afirmație a lui Emmanuel Macron, președintele Franței, că NATO e „în moarte cerebrală” şi afirmațiile de acum ne arată că sîntem într-un registru în care trebuie să învățăm să trăim cu astfel de declarații pe care nu ni le dorim. (...) Iar riscul decurge din relativizarea și slăbirea alianței în actualul context. Pentru că, dacă în 2016-2017, în 2019 eram în alte situații geopolitice, nu atît de conflictuale pe diferite teatre de operațiuni, acum sîntem în al cincilea an de război la granița estică a UE și a NATO. Și acest lucru, această relativizare a alianței, înseamnă de fapt o slăbire a coeziunii și a angajamentului transatlantic. Și este, într-adevăr, un semnal care nu ne ajută în raport cu rivalii geopolitici, aici mă refer în principal la Rusia.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

De mai bine de un deceniu, rapoartele internaționale semnalează un recul al democrației și al drepturilor omului la nivel global. Libertățile civile se restrîng, spațiul public devine mai controlat, iar siguranța publică e folosită drept justificare pentru măsuri care, pînă nu demult, ar fi fost considerate inacceptabile. Nu vorbim doar despre dictaturi sau despre regimuri autoritare, ci despre o tendință mai largă, care afectează inclusiv state democratice: drepturile încep să se erodeze sub presiunea securității. Recent, în Knesset (Parlamentul israelian) a fost votată o lege care instituie pedeapsa cu moartea pentru palestinienii condamnați pentru atacuri mortale împotriva israelienilor. Legea prevede că palestinienii condamnați de instanțele militare pentru comiterea de atacuri mortale considerate „acte de terorism” vor fi executați prin spînzurare în termen de 90 de zile. Ce înseamnă această revenire la pedeapsa capitală ca instrument de politică penală? L-am întrebat pe analistul Mihail-Valentin Cernea, lector la Academia de Studii Economice, unde predă filosofie. Vedem tot mai des cum securitatea e invocată  pentru a justifica urgența unor legi liberticide. Unde e linia de demarcație între o măsură legitimă de securitate și un abuz de putere?Mihail-Valentin Cernea: „În primul rînd nu e neapărat un fenomen nou. În general, de-a lungul istoriei, restrîngerile pentru ce libertăți au fost acordate într-o epocă sau alta, apăreau în general din motive de securitate sau din motive de război. Evident că guvernele au folosit motivele de securitate și pentru a provoca restrîngeri care erau mai degrabă în interesul guvernului decît în interesul cetățenilor. Deci nu sîntem neapărat într-o situație nouă. Am fi putut purta această conversație și după 2001, după atacurile din 11 septembrie, cînd au început deja anumite măsuri în Statele Unite, de exemplu, care frizau încălcarea drepturilor omului.”Din perspectiva standardelor democratice și a drepturilor omului în Israel, unde situați democrația israeliană în acest moment?Mihail-Valentin Cernea: „Într-un punct foarte dificil din istoria ei. Și nu e doar legat de această lege. E foarte grav cînd o societate ajunge să reaprobe pedeapsa cu moartea. Văd de multe ori discuțiile acestea și în spațiul public românesc și tot timpul mă îngrijorează. Pentru că a accepta pedeapsa cu moartea, în esență, înseamnă că îi dai statului posibilitatea să-și execute propriii cetățeni, după procedurile statului. Evident, știm foarte bine că există erori judiciare. Ce facem atunci cînd îi cerem statului să execute oameni pentru varii crime? Facem două lucruri. În primul rînd, încălcăm contractul social dintre cetățeni și stat, pentru că, într-un fel sau altul, statul se angajează pentru siguranța cetățeanului atunci cînd e în grija statului. Atenție, o persoană care este executată se află în grijă statului în acea perioadă. Și, în al doilea rînd, ne asumăm acest risc, că vom executa oameni nevinovați. Noi, ca societate, nu doar statul, de data asta, pentru că, într-o situație în care readucem pedapsa cu moartea, sîntem de acord cu ea, este votată democratic, asta înseamnă că există un consens public în această direcție. Faptul că există acest consens public în Israel pentru introducerea pedepsei cu moartea pentru alți oameni care nu sînt israelieni este problematic, ca să mă exprim elegant.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Protestele desfăşurate de-a lungul timpului în Republica Islamică Iran au avut de multe ori în centru mişcări ale femeilor, care, încă de la începutul regimului, au ieşit pe străzi împotriva interdicţiilor impuse de autorităţi. Mişcarea „Femeie, Viaţă, Libertate”, născută la protestele declanşate de moartea, în custodia poliţiei moravurilor, a tinerei Mahsa Amini, în 2022, este doar una dintre cele mai recente asemenea mişcări. Două dintre activistele iraniene pentru drepturile omului au primit Premiu Nobel pentru Pace: Shirin Ebadi, în 2003, şi Narges Mohammadi, în 2023. Despre lupta, curajul şi rezistenţa femeilor iraniene, despre mişcările feministe din Republica Islamică Iran am vorbit cu Fatma Yilmaz, istoric. Astăzi, în Iranul aflat în război, cu conducerea decimată, asistăm mai degrabă la un recul al regimului și al represiunii sau la un moment de transformare? Fatma Yilmaz: „E foarte greu să spui exact ce se întîmplă cînd evenimentele sînt în desfășurare. Cu siguranță există un recul al regimului și nu începînd cu războiul acesta care este în desfășurare, ci începînd cu mult timp în urmă, poate chiar, aș îndrăzni să spun, undeva între 5 și 10 ani, dincolo de aparența asta de nezdruncinat a regimului teocrat de la Teheran. Și cred că principala falie unde au început aceste zdruncinări e legată de modul în care femeile și-au revendicat drepturile și-au adus la masa discuțiilor paleta mai largă legată de drepturile omului în Iran. Ele au fost primele care au adus asta în discuție.”Dincolo de proteste, care au fost înăbușite sîngeros, ce forme de rezistență există astăzi în Iran?Fatma Yilmaz: „Fără intenția de a hiperboliza sau de a aduce discuția într-o zonă patetică, e una dintre cele mai puternice rezistențe în fața unui regim sîngeros, dictatorial, teocratic. Și cred că e cea mai puternică rezistență a femeilor, nu numai prin numărul anilor, pentru că femeile au fost împotriva regimului de la Teheran încă de acum 47 de ani, cînd a avut loc Revoluția Islamică. Shirin Ebadi este una dintre femeile care au început această formă de rezistență care nu s-a terminat niciodată. Dincolo de proteste, de a scrie rapoarte, de a împrăștia vestea despre ce se întîmplă acolo, există o rezistență prin scris. În mod special poezia a devenit o formă de rezistență de-a lungul anilor, și nu întîmplător, pentru că poezia e mai pe placul iranienilor decît proza. E limbajul pe care îl poate înțelege un fin intelectual de la Teheran, Isfahan sau Qom, dar și un simplu țăran din cel mai îndepărtat sat al Iranului, pentru că știe versuri întregi. Alte forme de rezistență sînt legate de invadarea spațiului public în zona educației. Femeile au folosit armele regimului de la Teheran, îndreptîndu-le într-un mod subtil către ayatollahi, accesînd chiar și acele forme de educație pur religioasă, unde ele au transformat mai mult sau mai puțin pe ascuns școlile respective în locuri în care au citit literatură, orice fel de literatură, nu doar cea care li se dădea voie să o citească.”Ce reprezintă pentru Iranul de azi lupta femeilor iraniene pentru drepturi şi libertăţi?Fatma Yilmaz: „Cred că a devenit un fel de identitate de țară. Dacă mîine regimul de la Teheran nu va mai exista, oricîte bombe și oricîte forțe terestre ar intra în Iran de aici înainte, totuși, cele care au determinat căderea regimului de la Teheran sînt femeile. Şi ar fi un act de impietate să se minimalizeze lupta lor de zeci de ani.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

A treia rundă de marșuri „No Kings/Fără Regi” a avut loc sîmbătă în Statele Unite ale Americii. Organizatorii estimează că mai mult de 8 milioane de oameni au participat la cele peste 3300 de acțiuni de protest, organizate în toate cele 50 de state şi au spus că protestele vizează politicile președintelui american, inclusiv războiul din Iran, politicile privind imigrația și creșterea costului vieții. Care e povestea sloganului „No Kings/Fără Regi”? Ce impact are pentru americani implicarea în proteste a unor vedete precum precum Robert de Niro și Bruce Springsteen? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu.Andrei Țăranu: „Constituția SUA s-a născut dintr-o întrebare foarte serioasă în epoca respectivă, vorbim de 1789, pentru că modelul dominant în lumea considerată atunci civilizată, adică Vestul Europei și puţine state din Orient, era absolutismul monarhic. Au existat voci care au spus că ar fi bine ca și în cazul Statelor Unite să se impună/aleagă un rege, dar care să nu fie, evident, britanic, pentru că obținuseră și cîștigaseră Războiul de Independență împotriva Marii Britanii. Cealaltă linie a fost linia republicană, care a prevalat și a construit un model constituțional al unui preşedinte care are, în multe privințe, caracterul unui monarh, așa cum se înțelegea un monarh la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, dar nu un monarh absolutist, ci unul care se supune Constituției și elementelor legislative pe care le-am numit mai tîrziu, spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, checks and balances, adică greutăți și contragreutăți care fac ca instituțiile statului să se organizeze astfel încît să fie foarte puține pierderi din partea uneia sau alteia dintre puteri. Astfel, președintele SUA, care stă sub conducerea celei mai vechi Constituții în vigoare din lume, păstrează aceste caracteristici monarhice, doar că e un monarh care poate să stea în funcție maxim 8 ani, adică 4 ani în primul (mandat) și 4 ani în al doilea. Și asta face ca sistemul, de obicei instituția prezidențială, să încerce să-şi găsească puteri și în afara propriei sale structuri și, unde se poate, să mai adune niște puteri în favoarea sa. Vi-l aduceți aminte pe Richard Nixon care a fost forțat să își dea demisia din funcția de președinte, tocmai pentru că abuzase de calitatea sa de președinte. Or, ceea ce face Donald Trump în acest moment este să abuzeze extrem de mult de funcția sa de președinte. După cum știți, a abuzat atunci cînd a introdus tarife, fără nici o logică, împotriva unor parteneri de foarte lungă durată ai SUA și apoi Curtea Supremă a Statelor Unite, care este echivalentul unei curți constituționale, a spus că acțiunea asta a fost împotriva legii. În cazul Maduro dar și în actualul război din Iran a luat hotărîri de natură militară care ar fi trebuit să treacă prin Congres și în special prin Senat, pentru că structura federală a SUA s-a construit pe modelul în care statele oferă președintelui o putere, în special în politica externă, dar această putere este controlată de Senat.”Credeţi că aceste proteste exprimă o criză de încredere în instituţia prezidenţială, în Donald Trump sau în democraţia însăşi?Andrei Țăranu: „Ar trebui subliniat că este probabil cel mai mare protest care a avut loc vreodată în SUA: 8 milioane de cetățeni americani, în același timp, pe tot cuprinsul SUA. Nu s-a mai întîmplat asta. Nici în perioada de maximă explozie a protestelor din anii ʼ60, cu Martin Luther King, sau a mișcărilor hippie nu s-a atins un asemenea nivel de participare. Oamenii ăștia mai degrabă își doresc să prezerve democrația împotriva acțiunilor extremiste ale președintelui Donald Trump și a acelei părți din societate care îl mai susține, acea parte din MAGA care încă susține politicile lui  Trump.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Graffiti-ul a devenit, în ultimele zile, o temă de dezbatere publică în București. Subiectul nu ține doar de estetică – e și o chestiune politică. Primarul general Ciprian Ciucu a lansat un program de combatere a afișajului ilegal, inclusiv a graffiti-ului. Discursul său e ferm: vorbește despre o „boală” a orașului și despre nevoia unei intervenții în regim de urgență a autorităților. Inclusiv prin schimbarea legislației care, spune el, împiedică, azi, curățarea clădirilor, mai ales a celor de patrimoniu. De aici începe însă o discuție mai complicată. Unde se termină vandalismul și unde începe expresia artistică? Și, mai ales, cine este responsabil pentru felul în care arată spațiul public: administrația publică, proprietarii imobilelor, comunitatea? I-am întrebat pe Elvira Lupşa, manager cultural, curatoare, interesată de fenomenul artei stradale, şi pe Alexandru Ciubotariu (cunoscut ca Pisica Pătrată), un artist care, între altele, a făcut parte din echipa documentarului „De ce scriu ăştia pe pereţi?”. Elvira Lupşa: „Legislativ, este o problemă că responsabilitatea e pusă pe proprietar să-și curețe fațada. Mă bucur că nu este implementată agresiv această parte. Cred că e vorba despre un context. De ce apar graffiti-uri pe o stradă? Dacă am avea o stradă în care clădirile sînt locuite, activitatea urbană și publică are sens pentru oamenii de pe acea stradă, clădirile arată îngrijit, vă garantez că nu s-ar mai interveni peste aceste clădiri în mod abuziv. Vreau neapărat să spun ce a lipsit din discuția organizată și inițiată de domnul Ciucu, la ARCUB, despre fenomenul graffiti și afișajul public. Valoarea acestei curățări cred că trebuie și ea ierarhizată. A curăța o clădire de patrimoniu care este într-o stare bună și care este locuită sau are o activitate, este una. A curăța o clădire care este în colaps sau a revopsi o clădire care este în colaps și este abandonată sau are bulină roșie, este o pierdere completă de resurse. Aici îi înțeleg pe grafferi, îi înțeleg și pe și pe puști că vor să scrie pe acea clădire. Îmi vine mie să scriu. Nu-i normal ca pe bulevardul central al Bucureștiului, cum e Magheru, clădirile să arate cum arată. Aici e un simptom, poate, mai mult decît o boală.”Avem așa-numita teorie a „geamului spart”. Care ne spune că semne mici de dezordine – de pildă, un geam spart sau un zid mîzgălit – dacă nu sînt reparate rapid, transmit că spațiul nu e controlat. Și astfel sînt încurajate și alte forme de vandalism sau degradare. De unde și nevoia de intervenție, de înstăpînire a spațiilor de către cei responsabili. Dar cine sînt responsabilii?  Alexandru Ciubotariu: „Municipalitatea care vrea să facă această lege. Un lucru bun care poate reieși de aici e să se simplifice aceste proceduri de curățare a anumitor locații din oraș, care cred că ar trebui curățate, într-adevăr. Adică, dacă s-ar întîmpla pe Ateneu, să zicem, cred că e o întreagă hîrțogăraie să scoți o prostie mîzgălită în treacăt de cineva. Şi atunci, poate că simplificarea asta (a legii) ar putea ajuta.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Copiii sînt expuși online la propagandă, rasism, conspirații și dezinformări. Cum îi protejăm? La această întrebare răspund Bianca Oanea și Maria Angele în cadrul unui webinar organizat de Centrul pentru Jurnalism Independent  (CJI), „Ce vede copilul tău online. Deconstrucție și mesaj la clasă și acasă”, ce va avea loc în 26 martie, de la ora 19.00. Cît din ceea ce vede un copil online este rezultatul propriilor opțiuni și cît este decis de algoritmi? Ce facem pentru copii ca să nu cadă victime ale mesajelor de propagandă, rasiste, conspiraționiste? Le-am întrebat pe Bianca Oanea, expertă media la CJI, şi Maria Angele, care a participat ca voluntară la o cercetare realizată de Asociația pentru Tehnologie și Internet, privind sistemele de recomandare ale rețelelor sociale in context electoral. Maria Angele, pentru studiul realizat de Asociația pentru Tehnologie și Internet ţi-ai creat conturi pe rețelele de socializare, în perioada alegerilor prezidențiale din 2025, cu un profil setat la vîrsta de 16 ani, sex masculin. Cum a fost această experiență, ce fel de conținut a primit acest profil?Maria Angele: „Toate platformele de social media fac bani din reclame și vor să te țină cît mai mult acolo, prin scroll infinit, autoplay și prin provocarea de emoții puternice. Și asta am văzut eu, stînd pe contul de băiat de 16 ani: conținutul care-mi apărea în feed-uri era polarizant, alarmist, astfel încît să mă facă să am niște emoții foarte puternice, pe care da, le-am și avut. (...) După acest experiment, am rămas cu ideea că algoritmii nu sînt democratici. Eu mi-am exprimat interesele, adică dădusem follow unor conturi despre gaming și despre educație. Algoritmul n-a ținut cont de interesele mele. Asta n-a fost valabil doar pentru contul de minor, ci și pentru conturile celorlalți voluntari care au strîns date pentru acest studiu, care erau toate conturi cu vîrsta peste 18 ani. Pentru nici unul dintre noi dezbaterea online n-a fost echitabilă sau echilibrată. Pentru nici unul dintre noi nu s-a respectat liniștea electorală. Da, vorbim despre minori și despre tineri, dar ăsta e un lucru care se întîmplă pe mai toate conturile, indiferent de vîrsta pe care o declarăm.”Copiii nu pot fi ținuți departe de rețelele sociale. Dar cum îi protejăm, totuși? Ce facem să nu cadă victime ale mesajelor de propagandă, rasiste, conspiraționiste...?Bianca Oanea: „Vorbim cu ei. Şi vorbim în toate aspectele vieții. Noi avem cea mai mare încredere în profesori, pentru că profesorii din programul de educație media sînt o resursă extraordinar de valoroasă pentru Centrul pentru Jurnalism Independent și pentru educație, în general. Vedem cum se schimbă felul în care fac lucrurile. Proiectul a început de la copiii care făceau cu colegele mele ateliere despre jurnalism, educație civică și care au spus mergeți cu lucrurile astea și la profesorii noștri că și ei ar trebui să le știe. Acum avem vreo 10.000 de profesori care le știu și care le duc la clasă. Dar vin și profesorii și spun ar trebui să știe și părinții. Şi într-adevăr ar trebui să acționăm pe toate palierele. Să vorbim, să atragem atenția și să ne punem întrebări. Pentru că, a spus Maria, semnalul de alarmă sînt emoțiile. Momentul în care îmi provoacă o emoție, trebuie să îmi pun o întrebare. De ce văd conținutul ăsta? Cine e cel care mi-l livrează? De ce? La ce face apel din mine cînd văd asta? Învățăm să ne punem întrebări. Copiii sînt vulnerabili. Noi sîntem vulnerabili, ca adulți. Noi, la CJI, avem mare încredere în profesori. Dar credem şi în comunități, credem în faptul că trebuie să avem o discuție mai largă.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Extinderea Uniunii Europene în Ucraina și Republica Moldova reprezintă „o investiție în securitate”, a spus comisara europeană pentru extindere, Marta Kos. Luni a avut loc la Chișinău a treia ediție a Conferinței privind securitatea în regiunea Mării Negre, organizată sub egida sub Platformei Internaționale Crimeea. Care sînt cele mai mari amenințări din partea Rusiei în regiunea Mării Negre, dincolo de atacurile cu drone? Care ar fi rolul Republicii Moldova în asigurarea securităţii în zona Mării Negre? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională. Republica Moldova nu e riverană Mării Negre, dar face parte din zona extinsă a Mării Negre. Ce poate face concret Chișinăul în asigurarea securității în această regiune?Mihai Isac: „Chiar dacă Marea Neagră nu are coastă directă în Republica Moldova, totuși, prin portul Giurgiulești și ieșirea la Dunărea maritimă, Republica Moldova este legată de tot ceea ce se întîmplă în zona Mării Negre. Am văzut efectele economice ale blocadei Federației Ruse împotriva Ucrainei și vedem în continuare rolul pe care îl joacă în circuitul economic evoluţiile din Republica Moldova, evoluțiile din zona Mării Negre. (...) Republica Moldova, pentru că a devenit un stat capabil să reziste, desigur cu sprijinul statelor partenere, ofensivei Federației Ruse, acestui război cognitiv total lansat de Federația Rusă, a devenit un laborator de bune practici, din care statele UE se pot inspira. Republica Moldova are în Constituția sa un statut de neutralitate, dar acest lucru nu trebuie să împiedice o bună colaborare cu statele partenere din UE sau NATO. (...) Chișinăul a devenit o stație obişnuită pentru întîlnirile experților europeni pentru a înțelege mai bine modul de combatere a acestui război cognitiv rus, a propagandei Federaţiei Ruse. Republica Moldova este și un stat care contribuie din punct de vedere militar la securitatea anumitor regiuni și vorbim de implicarea Armatei Naționale a Republicii Moldova la misiunile din Kosovo, de peste 10 ani, vorbim despre participarea la misiunea UE din Bosnia-Herzegovina. Deci, Republica Moldova este și un stat exportator de securitate, nu numai consumator de securitate. Desigur, avem de rezolvat consecințele invaziei militare ilegale ruse din anii 90, declanșate împotriva Republicii Moldova, unul din primele exerciții de forță de acest fel folosit de Federația Rusă în perioada post-imperială sovietică. Republica Moldova poate furniza expertiza sa și prin asigurarea unei conduceri pro-europene, prin asigurarea unei dezvoltări pe drumul său european, este practic încă o baricadă ridicată în fața Federației Ruse în drumul acesteia de a reocupa vechile teritorii controlate de Uniunea Sovietică.”În ce măsură Uniunea Europeană și NATO sînt preocupate de consolidarea apărării pe flancul estic, în zona Mării Negre?Mihai Isac: „E o întrebare aflată pe buzele tuturor celor care au participat la Conferința de la Chişinău. Da, se fac eforturi, nu trebuie să uităm faptul că regimul de navigație și de pătrundere a navelor în Marea Neagră este guvernat de Convenția de la Montreux din 1936, conform căreia în Marea Neagră nu au voie să pătrundă nave de război ale unor state non-riverane pentru o perioadă lungă. În zona Mării Negre avem prezente trei state NATO, România, Bulgaria și Turcia. Vedem buna colaborare dintre ele în cadrul unui grup maritim comun care combate minele maritime. Vedem şi o bună colaborare între aceste state și Ucraina în ceea ce privește asigurarea securității maritime. (...) UE dorește să deschidă un hub de securitate maritimă în zona Mării Negre, unde se vor face schimburi de informații și se vor lua măsuri pentru asigurarea navigației. România este unul din statele care dorește să găzduiască acest hub.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Profesoară de teorie politică la London School of Economics și scriitoare tradusă în peste 30 de limbi, Lea Ypi este considerată una dintre cele mai importante voci ale gîndirii politice de azi. Născută în 1979 în Albania, a studiat literatura și filosofia la Universitatea Sapienza din Roma și are un doctorat în filosofie la Institutul Universitar European din Florența. Scrie o literatură în care se uită la istorie din propria viață și se uită la propria viață din perspectiva evenimentelor istorice dramatice prin care au trecut Albania și Europa de Est. A publicat pînă acum volumele „Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei” și „Dezonoare. O viață reconstituită”. Ambele au apărut în limba română în imprintul ANANSI al editurii TREI, în traducerea Berthei Savu. Lea Ypi a fost la București pentru a-și lansa cea mai recentă carte și pentru a participa la conferințele „The Power of Storytelling”. Cu această ocazie, am înregistrat un interviu cu Lea Ypi, în care am vorbit despre cea mai recentă carte a sa, despre împletirea în literatura ei a celor două dimensiuni ale istoriei - cea din manuale, documente și arhive și cea personală -, despre trecutul recent al Europei de Est și tradiția literaturii care spune poveștile acestui spațiu. Interviul a fost tradus de Iulia Negru.„Dezonoare. O viață reconstituită” pornește de la descoperirea de către autoarea-naratoare a unei fotografii cu bunicii săi, Leman și Asllan Ypi, în luna de miere, în Alpii Italieni, în 1941, cînd Europa era în plin Război Mondial. Fotografia apare pe contul unui necunoscut pe rețelele sociale. Publicarea ei și comentariile agresive - despre bunica Leman dar și despre ea însăși, Lea Ypi - declanșează un demers de reconstituire a unei povești de familie, precum și a istoriei Albaniei, a Europei din secolele trecute. Cum să citim această carte, ca pe un volum de memorii, ca pe un eseu împletit cu o poveste de familie?Lea Ypi: „Ca pe un hibrid. Este parțial un roman bazat pe o poveste de familie, parțial o investigație filosofică despre semnificația morală și politică a demnității și parțial o istorie politică a Europei de la căderea Imperiului Otoman până la ascensiunea comunismului. (...) Intenția mea inițială fost să reflectez asupra problemei nedreptății istorice de după comunism și asupra moștenirii traumelor deschise de perioada comunistă în țările postcomuniste, pornind de la istoria bunicii mele. După ce am descoperit fotografia pe contul de social media al unui necunoscut, am fost curioasă să încep o anchetă, am săpat în arhivele fostei Securități a Albaniei comuniste. În Albania, ca și, probabil, în multe alte țări foste comuniste, există această credință că, dacă revenim la sursa acestor documente, la locul unde sînt arhivate și aflăm adevărul cu privire la ce s-a întîmplat cu membrii familiei, asta ne va ajuta să ne împăcăm cu nedreptățile trecutului și să ajungem la un fel de închidere a rănilor și traumelor trecutului. Dar călătoria mea în arhive s-a dovedit a fi mult mai complicată. Cartea a devenit și o meta-investigație despre care e cel mai bun mod de a te gîndi la adevărul trecutului și ce ajutor îți poate oferi literatura pentru a reconstitui asta.”Unde se înscrie această carte în tradiția est-europeană, postcomunistă a literaturii de investigație despre trecutul recent – Peter Esterhazy, Herta Muller etc.?Lea Ypi: „Cartea mea cred că vine, în multe privințe, în continuitatea acestei tradiții, dar există și o perspectivă generațională. Eu sînt mai tânără decât autorii aceștia. Eram un copil cînd a căzut comunismul și simt că viața mea a fost mult mai mult modelată de experiența tranziției și de brutalitatea acestei tranziții spre lumea postcomunistă.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

„Opt povești de dragoste și dorință” – așa se subintitulează volumul lui Iulian Bocai, „Revărsatul zorilor” (Editura TREI). Un volum cu opt povestiri și același narator, care-și revizitează viața, din copilărie pînă spre vîrsta de 40 de ani și decupează din ea diverse momente – începînd cu copilăria într-un oraș din Oltenia, despărțirea părinților, trecînd prin anii de liceu și de facultate, pînă la maturitatea marcată, ca și celelalte vîrste, de singurătate și de căutarea legăturii cu ceilalți, a afecțiunii, a iubirii. Am stat de vorbă cu Iulian Bocai despre temele cărții, despre personajele sale, preocupate de literatură și filosofie, despre căutarea sau așteptarea dragostei, posibilă-imposibilă, despre sexualitate și prietenie, ca forme de căutare de sinei.Iulian Bocai: „A trebuit să scriu poveștile astea ca să văd în trecutul meu dacă lucrurile se legă într-o direcție sau nu. De-asta au un aer așa personal. Deși ele sînt inventate, în multe privințe.”Și ce răspunsuri au adus aceste povești? Iulian Bocai: „Au adus răspunsul că e foarte greu să te legi de o altă inimă sau e foarte greu să găsești dialogul perfect autentic cu altcineva. Trăiam într-o perioadă în care aveam impresia că viața e structurată de minciună și că umanitatea nu e neapărat un lucru în care merită să ai încredere. Dar asta era mai degrabă o concluzie depresivă. În orice caz, nu voiam să rămîn acolo, în genul ăla de pesimism. Și voiam să văd dacă cumva aveam dreptate să cred că-mi structurase întreaga viață de pînă atunci. Nu cred că e așa. Dacă scoți ceva din poveștile astea este că sinceritatea e posibilă, doar că e rară.”Căutarea dragostei este o temă importantă a cărții. Sînt mai multe povești despre iubirea posibilă, care se dovedesc pînă la urmă a fi povești despre imposibilitatea iubirii. E o preocupare permanentă, pînă la final, pentru dragostea eternă și pentru ceea ce o umbrește. Iulian Bocai: „Păi, cînd drama vieții tale e singurătatea sau incapacitatea de a scăpa din propria sineitate, atunci dorința sau dragostea este factorul salvator, nu? Cel puțin în poezia clasică, în literatura clasică. Ce te scapă de tine însuți e faptul că ai întîlnit pe cineva care te cunoaște și în fața căruia nu trebuie să te mai ascunzi. Și în cartea asta, dar cred că și în următoarele pe care o să le scriu, vreau să văd ce se întîmplă cînd nu poți să ai asta. Cînd o dorință sau o iubire nu activează salvarea. Și nu ți-o aduce. Dar o cauți pentru că acolo ai fost învățat să o cauți. E o problemă filozofică pentru mine. Nu e neapărat o problemă existențială pentru că eu, de altfel, în viața mea am iubire și mă bucur de ea. Dar vreau să văd ce se întîmplă cu cineva care nu ajunge niciodată acolo.”O constantă a personajelor e interesul pentru cărți. Se citește și se vorbește mult despre literatură și filosofie în cartea asta. Ce putere are literatura pentru lumea din carte? Îi unește sau asta e doar a altă iluzie?Iulian Bocai: „Nu, nu cred că e o iluzie Am avut norocul în adolescența mea să întîlnesc oameni, care-mi sînt și acum prieteni, cu care am vorbit despre lucrurile astea foarte devreme și care ne-au ținut laolaltă. Impresia mea e că o pasiune autentică pentru poezie, pentru filozofie sau pentru literatură unește ca nimic altceva. Și, în general, pasiunea autentică pentru lucruri. Se întîlnește lumea și ca să joace board games. Și aia e o pasiune care unește. Dar n-aș putea să-mi concep viața nici fără literatură, nici fără pasiunea mea filosofică și nici fără oamenii cu care am împărtășit-o. Nu mă pot gîndi, în general, la lucruri mai puternice decît a vrea să înțelegi ce e cu lumea, a căuta răspunsurile pentru ea în cărți și apoi a te întîlni cu prietenii și-a vorbi despre ele.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Problema rasismului în România e veche și profund înrădăcinată în societate. Rasismul se manifestă în diverse feluri, în diverse medii. Recent, la meciul Rapid-Dinamo, galeria echipei Dinamo a afișat bannere cu mesaje rasiste împotriva romilor. Asociația Platforma Civică Aresel și Roma for Democracy au depus o plângere penală „împotriva autorilor necunoscuți din galeriile Ultras Tei Dinamo și Peluza Cătălin Hîldan-Dinamo, precum și împotriva clubului Dinamo 1948 SA și oricăror alte persoane fizice sau juridice ce vor fi identificate de organele de urmărire penală”. Clubul Dinamo 1948 a transmis un comunicat în care „se delimitează ferm de orice manifestare cu caracter rasist, xenofob sau discriminatoriu, indiferent de forma în care aceasta se exprimă.” Pornind de la acest episod recent, am discutat despre rasism cu sociologul Gelu Duminică, autorul volumului „Dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te fură! Mituri, prejudecăți și adevăruri despre romi”, apărut la Hyperliteratura.Rasismul nu ocolește nici o societate. Totuși, cum se face că stadioanele de fotbal, mai ales, au devenit scene politice? Și cum se face că, de pildă, în SUA, la competițiile lor de fotbal american sau la competițiile lor de baseball, chiar și la cele mai importante și la cele mai acerbe, nu vedem manifestări de tip politic sau rasiste?Gelu Duminică: „Acolo intervine legea. Unde natura umană eșuează, intervine legea. Și norma, și reglementarea. Ceea ce noi în momentul de față trebuie să chestionăm nu este neapărat manifestarea suporterului, ci lipsa de acțiune a celor care trebuiau să acționeze. Pentru că noi avem regulamente. Arbitrul trebuia să facă anumite lucruri, observatorul trebuia să facă anumite lucruri, jandarmeria trebuia să facă anumite lucruri, conform legilor pe care le avem. Marea problemă nu e la suporter. Marea problemă e la instituție, care a normalizat comportamentul pentru că nu a pus legea și regulamentele în aplicare. În exemplul pe care l-ați dat, SUA, culturile occidentale și așa mai departe - și ei au avut acele probleme pe stadioane, logic că rasismul nu a dispărut, însă există o limită. Iar statul acționează în baza regulamentelor și regulilor pe care le are.”Chiar dacă se aplică regulamentele și legile, rasismul nu dispare. Cum facem ca societate să explicăm ce este rasismul, să explicăm de ce este nociv pentru întreaga societate?Gelu Duminică: „Eu nu am pretenția ca rasismul să dispară. Meseria mea mă obligă să înțeleg că în natura umană există o mulțime de lucruri și că, din păcate, oricît de mult ne-am dori, fața răului nu poate să dispară. Ea va exista pentru că parte din societate va considera că trebuie să își arate supremația pentru că e bărbat, pentru că e blond, pentru că n-are ochelari, pentru că e slab, pentru că e de la oraș, pentru că e alb, pentru că e creștin și așa mai departe. Natura umană, bat-o vina. Însă, repet ce spuneam mai devreme, acolo unde natura umană eșuează, statul trebuie să reglementeze, pentru că ceea ce statul trebuie să ofere este respectarea demnității pentru toți cetățenii săi, așa cum spune Constituția la noi. Și atunci, ce trebuie să faci? În primul rînd trebuie să recunoști că ai o problemă. De aici începe totul. După care, trebuie să mergi pe educație, introducerea elementelor peste tot, scoaterea la suprafață, reconciliere, prevenție, instituții culturale, educația în toate formele. Pînă cînd valoarea aia devine internalizată pentru cît mai mulți. Atenție! Nu spun pentru toți, că e imposibil. Însă și cei care gîndesc altfel trebuie să înțeleagă că dacă pun în practică mecanisme de constrîngere a libertății celorlalți, de atacare a demnității, de inferiorizare a celorlalți, vor suporta rigorile legii.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural

Cuba a fost afectată de o pană de curent la nivelul întregii insule, care a durat peste 29 de ore, pe fondul adîncirii crizei energetice și economice a țării. Nu e un incident izolat, ci semnul unor probleme structurale mult mai vechi: o economie dependentă de importuri de energie, un sistem electric depășit din punct de vedere tehnic și o criză economică profundă. În același timp, Washingtonul pune o presiune tot mai mare pe regimul de la Havana: sancțiuni economice extinse, inclusiv în ceea ce privește livrările de petrol, și o retorică tot mai agresivă din partea președintelui american Donald Trump. Care a declarat recent: „Cred că voi avea onoarea de a lua Cuba... Cred că pot face ce vreau cu ea”. Ce se întîmplă în Cuba? Am întrebat-o pe Caterina Preda, profesoară la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.Cuba e o țară aflată de multe decenii sub embargou sau diverse sancțiuni economice. Ce anume s-a schimbat în presiunea americană asupra Cubei în ultimii ani? Caterina Preda: „Aţi spus foarte bine că asupra relaţiilor cu Cuba există un embargou începînd cu 1960, înnoit în fiecare an de Congresul SUA. Pe lîngă asta, există, începînd din 1961, la nivelul Departamentului de Stat din SUA, o politică de izolare diplomatică a Cubei. Ambele nu au funcționat. Scopul acestor două politici fiind acela de a vedea răsturnarea regimului comunist din Cuba. Politica SUA a fost aceeași, începînd cu 1960, 1961. Ce s-a întîmplat acum este că administrația Trump a exagerat presiunea sau a accelerat evenimentele, care oricum ar fi condus la o tranziție a regimului politic din Cuba. Nu e o schimbare fundamentală, ci e mai degrabă o schimbare de ritm.”Ce să înțelegem din declarațiile recente ale președintelui american cu privire la Cuba: „Cred că voi avea onoarea de a lua Cuba... Într-un fel sau altul... adică fie că o eliberez... o iau. Cred că pot face ce vreau cu ea”?Caterina Preda: „Da, a spus-o mult mai direct acum. A mai spus-o în ultimele luni. Și eu am spus, la rîndul meu, că, după ce a căzut regimul Maduro, va urma în mod cert regimul comunist de la Havana. Deoarece Cuba era dependentă de resursele care îi veneau din Venezuela. Și deci era de așteptat că se va produce o schimbare politică în Cuba. Nu știe nimeni cînd se va întîmpla asta. Și atunci, Trump acum e mult mai explicit în acest demers pe care îl pune în practică, pe de-o parte. Pe de altă parte, administrația Trump pare să revină la o doctrină mai degrabă specifică sfîrșitului de secolul XIX și începutului de secolul XX. Adică se manifestă foarte agresiv în America Latină, așa cum s-a întîmplat în secolele trecute. S-a vorbit despre Doctrina Monroe, s-a vorbit despre Corolarul Roosevelt: folosirea forței pentru a se asigura că această zonă a lumii este sub controlul direct al SUA. Nu trebuie să uităm: Cuba a fost ocupată de SUA la începutul independenței sale. A fost administrată direct de către SUA timp de patru ani, între 1898-1902, perioada în care a fost scrisă prima Constituție a Cubei. Deci, administrația Trump și Partidul Republican, ca și mişcarea MAGA, se revendică de la o doctrină, dacă îi putem spune așa, o doctrină Trump foarte intervenționistă și foarte agresivă în America Latină. Ceea ce nu mai văzusem, cu excepția Haiti, în ultimele cîteva decenii. Dar nu aș spune că e ceva nou, ci e mai degrabă o reîncălzire a acestei abordări, bineînțeles blamabile.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Războiul împotriva Iranului, intrat în a treia săptămînă, produce efecte care depășesc deja cadrul regional. Regimul de la Teheran, chiar dacă a fost decapitat încă din prima zi a atacului, în 28 februarie, pare să reziste. Și a lansat o serie de lovituri aeriene asupra bazelor americane din țările din jur. În plus, Iranul a impus o blocadă în Strîmtoarea Ormuz – unul dintre cele mai importante culoare pentru transportul de petrol și gaz lichefiat la nivel mondial. Ceea ce a adus creșteri ale prețurilor la energie, tensiuni pe piețele internaționale și riscul unei crize economice globale. Washingtonul solicită sprijin din partea statelor europene pentru deblocarea acestei rute. Liderii europeni ezită însă să se implice militar într-un conflict cu potențial de extindere. Armata israeliană (IDF) a anunţat astăzi că l-a ucis pe secretarul Consiliului Suprem de Securitate Naţională al Iranului, Ali Larijani, una dintre figurile-cheie ale regimului de la Teheran. Iranul nu a confirmat. Ce consecinţe va avea, dacă va fi confirmată, moartea lui Ali Larijani, pentru regimul de la Teheran? Această strategie de vînare și decapitare sistematică a conducerii iraniene poate produce efecte politice reale sau, dimpotrivă, doar va radicaliza oamenii regimulul? Ieri, Teheranul a avertizat că va reacționa pe plan politic și juridic după ce România le-a permis Statelor Unite să folosească bazele militare de la noi în operațiunile contra Iranului. Ce reprezintă acest avertisment? L-am întrebat pe Cătălin Gomboş, jurnalist la Radio România, specializat în Orientul Mijlociu, redactor-şef al publicaţiei online „Veridica” şi autorul volumului „Piano Man în casa războiului. Însemnări din Irak şi Afganistan” (Editura Corint). Cătălin Gomboş: „Din cîte se ştie pe surse, Ali Larijani este cea mai importantă figură a regimului care a fost eliminată – dacă a fost eliminată – pînă acum de forţele coaliţiei israeliano-americane, mai precis de către Israel. S-ar putea ca eliminarea lui Larijani să fie mai importantă şi să aibă un impact mai mare decît cea a lui Ali Khamenei. Pentru că Larijani a fost, de cîteva decenii, de mai bine de 20 de ani, unul dintre oamenii cheie ai regimului, avînd diferite funcţii: de preşedinte al Parlamentului, de negociator al acordului strategic cu China, din 2021, acord extrem de important, pentru că Iranul este sub sancţiuni de mulţi ani din cauza programului său nuclear – iniţial sancţiuni internaţionale, după care doar sancţiuni americane dar cu impact foarte puternic, pentru că oricine făcea afaceri cu Iranul putea risca să fie sancţionat, iar China îşi permitea acest lucru pentru că riscurile erau mult mai mici, fiind o putere economică. Profilul şi importanţa lui Larijani – care, pe deasupra, era şi consilier al lui Khamenei, dintr-o familie apropiată de liderul suprem – au crescut foarte mult în ultimele luni. Şi sînt două elemente cheie. Mai întîi lui Larijani i s-ar fi dat misiunea de a rezolva protestele ample pe care le-am văzut începînd cu sfîrşitul lui decembrie şi în ianuarie şi ştim că a fost o represiune sîngeroasă atunci. Încă nu este clară o statistică dar se vorbeşte despre 6-7.000 de morţi minimum, aceasta fiind şi cifra avansată de guvern, pînă la 30.000 de morţi, spune o publicaţie de opoziţie. Şi tot lui Ali Larijani i s-ar fi dat misiunea să pregătească rezistenţa Iranului în cazul eliminării lui Ali Khamenei. Iar de cînd a început războiul, Larijani a fost una dintre cele mai vizibile figuri ale regimului şi una dintre vocile cele mai radicale.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Este a treia săptămînă de război în Orientul Mijlociu. Ne propunem azi să înțelegem care sînt efectele economice ale războiului. Situația din Orientul Mijlociu s-a degradat foarte repede, imediat după atacurile americane și israeliene împotriva Iranului. Răspunsul militar al Teheranului, la nivel regional, a fost neașteptat de puternic, iar Strîmtoarea Ormuz, un important traseu pentru hidrocarburi, e în mare parte blocată. Este aceasta doar o criză regională, temporară, sau e începutul unei crize mult mai mari? Este justificată deja creșterea prețului la carburanți sau e speculă? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie.Antonia Colibășanu: „Cred că în momentul de față ne aflăm la începutul unei crize mult mai mari și pentru că încrederea noastră că această criză va fi finalizată foarte curînd este undeva spre zero. Nu ne mai gîndim că se poate închide această criză foarte rapid și nu cred că cineva și-a imaginat că se va întîmpla și în Iran ceva similar cu ce s-a întîmplat în Venezuela. Cele două țări sînt complet diferite, iar Iranul s-a pregătit pentru un astfel de atac de cel puțin 20 de ani.”Este justificată deja creșterea prețului la carburanți sau e speculă?Antonia Colibășanu: „Este și una, și alta. De ce? Economia nu este o știință exactă. Economia se bazează pe ceea ce gîndim și pe ceea ce ne așteptăm că se va întîmpla. Ca atare, pentru anumite state, specula e mai mare, în sensul în care panica este mai mare, pentru că acele state sînt mai dependente de fluxurile energetice din Strîmtoarea Ormuz. Pentru alte state, care sînt mai puțin dependente, vorbim despre o creștere naturală a prețurilor carburanților, pentru că, sigur, în momentul în care prin Strîmtoarea Ormuz nu s-a mai transportat aceeași cantitate de petrol și gaz petrol lichefiat, atunci am avut o scădere a cantității, deci o creștere a prețului pe piețe, cu creșterea naturală la pompa de benzină. Există și o creștere naturală, există și o parte a speculei.”Și în România cum se explică creșterea imediată, foarte rapidă, a prețului? Antonia Colibășanu: „Noi sîntem dependenți de importuri în ceea ce privește petrolul. Nu sîntem producători și cu atît mai puțin exportatori neți de petrol, deci există o mare parte a creșterii acesteia justificate de creșterea prețului petrolului pe piețe. Acum, în prețul carburantului noi mai avem și alte elemente care țin de rafinarea petrolului, ca să-l putem folosi ca benzină, efectiv. Ceea ce ne duce cu gîndul la faptul că benzina care se afla în pompă în momentul scumpirii, ca să fim foarte exacţi, nu venea chiar din Golful Persic și exact din statele care au fost afectate de război. Primele scumpiri au fost speculative. Poate că ulterior a existat și acest sentiment natural al dependenței crescînde pe zona de piață internațională.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Fete și femei surprinse în situații obișnuite, de viață cotidiană, în care apar inevitabilele mici tensiuni, conflictele mărunte, care nu te dărîmă dar te macină, care nu te omoară dar te consumă – asta ne propune Ramona Boldizsar în volumul ei de povestiri „Fete bune. Fete cuminți”, apărut la Humanitas. Am vorbit cu autoarea despre potențialul literar al banalului, despre personajele ei și viața lor interioară, despre emoțiile și sentimentele pe care le trăiesc, de la vina pe care o simte o femeie pentru că nu are destulă răbdare cu copilul ei, la satisfacția unei fete care mănîncă pentru a-și alunga tristețea, de la furia unei fetițe, la durerile sufletești ale unei tinere educatoare. Multe finaluri sînt deschise, de altfel, nici nu contează cum se termină o poveste sau cum se rezolvă o situație. Important este ce fac personajele, ce simt, ce gîndesc, cum se mișcă. Ramona Boldizsar: „Am vrut foarte mult să explorez atît viața obișnuită, cotidianul, banalul, cît și fetele obișnuite, femeile obișnuite. O femeie ca mine și ca tine și ca oricine altcineva care trăiește aceste momente banale și totuși viața ei este bogată, are o interioritate bogată, gîndește foarte mult, are, să zicem, mici conflicte interioare pe care trebuie să le traverseze. (...) Mi-am dorit foarte mult să scriu niște personaje fete care gîndesc. Pentru că atunci cînd eram eu adolescentă am citit predominant autori bărbați și predominant personaje femei scrise de bărbați și mi s-a părut întotdeauna că ele nu gîndesc. Nu gîndesc nu neapărat în sensul de lucruri fabuloase, filozofice, ci pur și simplu nu li se oferă un spațiu activ pentru procesul gîndirii în narațiune. Sigur că asta e adevărat pentru lecturile mele, nu neapărat pentru toată literatura care s-a scris în direcția asta într-un anumit timp. Am vrut să scriu niște fete care gîndesc. Care nu trebuie să aibă un spațiu special pentru gîndit, să fi terminat 10 facultăți și să stea într-o bibliotecă sau să fie ancorate într-o lume academică. Pentru că oricine gîndește, toți gîndim într-un fel sau altul.”Relațiile dintre femeile din carte nu sînt lipsite de tensiuni, de invidii. Nici relațiile între surori sau relațiile mamă-fiică nu sînt lipsite de asperități. De ce te-ai uitat astfel la lumea femeilor?Ramona Boldizsar: „Eu am trăit într-o societate extrem de patriarhală și am ales (pentru personaje) ca și ele să trăiască, să copilărească într-o lume extrem de patriarhală. Sînt produsul acelei societăți, de aceea unele dintre ele au un misoginism internalizat destul de puternic. Deși, pe de altă parte, ar putea fi considerate, să zicem, feministe sau ele consideră că sînt egale cu bărbații sau că femeile din viața lor sînt egale cu ele, dar în același timp au scăpări din astea, de gelozie sau de priviri geloase asupra celorlalți. A fost important pentru mine să arăt și fața asta. Am ales acest titlu, «Fete bune, fete cuminți», care bineînțeles că este ironic, pentru că ele nu sînt bune și cuminți, dar au fost învățate să fie așa și atunci trec printr-o criză identitară. O parte este bagajul pe care îl poartă, venind dintr-o societate patriarhală, învățînd lucrurile astea și cealaltă parte este ce au trăit ele, ce au experimentat ele și cum încearcă să iasă din acest spațiu. Și bineînțeles că aici se creează un conflict. Sînt sau nu sînt capabile să iasă de acolo? Cît de mult poți să renunți la bagajul tău? Dacă tu ai fost educat și crescut într-un anumit mod, poți vreodată să scapi de această încătușare? Și, plecînd de la asta, am creat aceste personaje care, bineînțeles că era necesar să aibă și sentimente neplăcute și să nu fie într-adevăr nici bune, nici cuminți, ci mai degrabă într-o criză continuă, ceea ce îmi imaginez că e neplăcut pentru ele.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela GreceanuUn produs Radio România Cultural

Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski este astăzi (joi, 12 martie) într-o vizită oficială în România, în cadrul căreia s-a întîlnit cu preşedintele Nicuşor Dan și premierul Ilie Bolojan. Este a doua vizită a președintelui ucrainean în România. Prima oară a venit la București în octombrie 2023. România şi Ucraina au semnat astăzi documente pentru un parteneriat strategic, care va avea ca domenii de aplicare economia, educaţia, drepturile minorităţilor, dar şi cooperarea în domeniul militar. De asemenea, a mai fost parafat un document referitor la cooperarea în domeniul energiei. Care este semnificaţia semnării acestor documente? Ce știm despre sprijinul României pentru Ucraina de pînă acum? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.Ce prevede parteneriatul strategic semnat de cei doi preşedinţi?Angela Grămadă: „Eu cred că pentru cei care monitorizează atent dialogul bilateral dintre România și Ucraina  nu era o surpriză conținutul acestui document. Mă refer la priorități, pentru că ele au fost anunțate încă din octombrie 2023, atunci cînd s-a semnat la București acea declarație dintre președintele Zelenski și președintele în exercițiu de atunci, domnul Iohannis. Și toate aceste prevederi au fost la vedere, în sensul că au fost publicate pe site-ul Administrației prezidențiale și știam foarte bine că există priorități în domeniul economic, în domeniul energetic, transfer de know-how dinspre România spre Ucraina și invers, că existau niște discuții între oficialii de la București și cei de la Kiev în ceea ce privește asistența tehnică în domeniul militar, pentru că Ucraina se afla atunci în cel de-al doilea an al războiului la scară largă și atunci s-a discutat foarte mult despre pregătirea piloților ucraineni pentru F-16. Acum iată că contextul acesta de relații internaționale presupune și o altă dimensiune a dialogului bilateral. În cadrul conferinței de presă s-a vorbit foarte mult despre drone sau despre echipamente care pot să permită interceptarea dronelor sau a altor tipuri de munițe pe care Moscova le lansează spre Ucraina și într-un fel sau altul ating și spațiu aerian al României. Iată că vedem că aceste discuții au evoluat în timp într-o manieră poate nu atît de la vedere, cum ne-am dori noi, cei din societatea civilă sau din presă, dar este bine că are și o finalitate această interacțiune dintre oficialii de la Kiev și cei de la București. Mi s-a părut important accentul pus pe cooperarea în domeniul energetic, dar nu trebuie să o înțelegem așa cum o percep majoritatea cetățenilor, ca ajutor cu generatoare, care este o acțiune pe termen scurt, ci e ceva mult mai mult de atît. Mi s-a părut important accentul pus pe partea de interacțiune în ceea ce privește minoritățile și educația. Pentru că, practic, mai închide niște paranteze care îngreunau interacțiunea bilaterală. Şi mi s-a părut foarte important faptul că s-a pus accent și pe dimensiunea economică, de interacțiune economică post-război în Ucraina. Pentru că ea ajută România nu doar să fie parte a unor proiecte importante, dar ajută România să își reconsidere statutul de actor regional important în acest sens și să contribuie și la securitatea economică a Republicii Moldova, pe care a introdus-o în aceste discuții în calitate de al treilea partener în trilaterala România-Moldova-Ucraina.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a aprobat astăzi cererea Statelor Unite ale Americii de a disloca în România avioane de realimentare, echipamente de monitorizare și echipamente de comunicații satelitare, în corelare cu scutul de la Deveselu, a anunțat președintele Nicușor Dan. Parlamentul a aprobat propunerea CSAT. Discutăm despre solicitarea SUA şi decizia României cu Rufin Zamfir, analist de politică internațională.Cum ar trebui să înțelegem solicitarea Statelor Unite de a utiliza bazele militare din România? E ceva conjunctural, legat strict de operațiunile militare din Orientul Mijlociu? Sau e vorba de o repoziționare mai largă a militarilor americani din Europa?Rufin Zamfir: „Cheia în care cred că trebuie să citim decizia Statelor Unite de a solicita României accesul la baza de la Kogălniceanu, pentru a fi folosită în operațiunile care se derulează în Orientul Mijlociu,  este dată de parteneriatul strategic pe care îl are România (cu SUA), de rolul asumat de România ca stat membru NATO și, pînă la urmă, de politica României de apărare. Aș putea să răspund da, este o chestiune conjuncturală deoarece cauza pentru care s-a solicitat este una care ține de conjunctura internațională de securitate din regiunea Orientului Mijlociu și Statele Unite au cerut punctual pentru acest lucru. Altfel însă, ceea ce ni se solicită astăzi și CSAT-ul aprobă este doar să ne respectăm angajamentele pe care le-am luat în interiorul parteneriatului strategic pe care l-am semnat. Şi, altfel, dacă ne uităm printr-o lentilă internă, să privim cu responsabilitate climatul de securitate din care România face parte, pînă la urmă. Este vorba despre arhitectura pe care noi, ca stat, construim, astfel încît să putem spera la apărarea deplină a teritoriului, integrității și securității cetățenilor noștri.”Președintele Nicușor Dan a mai spus că aceste echipamente sînt defensive și „Îi asigur pe români că nu au motive de îngrijorare. Țara lor este una sigură”. Sîntem mai apărați sau mai vulnerabili dacă vor veni în România avioanele și echipamentele militare americane? Rufin Zamfir: „Aș începe prin a discuta foarte pe scurt despre modul în care președintele Dan decide să comunice lucrurile astea. (...) Declarații de tipul «vă asigur că» nu sînt deloc în măsură să transmită mai multă liniște în societate, ba chiar din contra. Este în mod categoric o problemă de comunicare. Este în mod categoric și în mod nefericit o incapacitate din partea aparatului prezidențial să înțeleagă că cei care ascultă mesajul președintelui vor să audă alte lucruri decît mîngîiat pe creştet şi o poziţionare de la profesor la elev: «îţi spun eu că e bine, deci tu trebuie să crezi că este bine». Altfel, da, prezența în mod activ a unui contingent american în România este de natură să transforme România într-o țară și mai sigură din punct de vedere securitar.”Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural 

31% dintre bărbații și băieții din gen Z (născuți între 1997 și 2012) consideră că soția ar trebui să se supună întotdeauna soțului. Pe de altă parte, numai 13% dintre bărbații din generația Baby Boomers (născuți între 1946 și 1964) au aceeași părere. Aceste date apar într-un sondaj global, realizat de Ipsos și Institutul Global pentru Leadershipul Femeilor din cadrul King's College London, pe un eșantion de 23.000 de persoane din 29 de țări. Studiul arată o orientare constantă spre o viziune tradițională asupra rolurilor de gen. Cum am ajuns aici? Am întrebat-o pe Ionela Băluță, sociologă, profesoară la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, directoarea Centrului pentru Politicile Egalităţii de Şanse. Ionela Băluță: „E o intensificare, pe care o constatăm de aproape două decenii, a rolurilor conservatoare și a ceea ce numim manosferă – comunități și spații online care, de la Inceli, la Alpha Males, la Sigma Males, promovează acest discurs, că ar fi o criză a masculinității și că una dintre principalele sale cauze ar fi feminismul, egalitatea de gen, emanciparea femeilor. E o explicație pe care tinerii bărbați, bărbații care se găsesc în situații economice precare o îmbrățișează pentru că e mai ușor să spui vinovate sînt femeile și soluția e să redevin eu bărbatul Alpha, bărbatul adevărat, să-mi impun voința în cuplu, în familie, decît să te gîndești că, de fapt, precaritatea economică, nesiguranța joburilor, inegalitățile economice sînt rezultatul unui sistem economic, al unor decizii politice mai greu de schimbat.”Feminismul vorbește despre masculinitatea toxică și critică rolurile tradiționale de gen. Ce propune în loc? Ionela Băluță: „Eu prefer să vorbesc despre masculinitate hegemonică și nu  toxică, pentru că mi se pare important să înțelegem că nu căutăm vinovați și că nici nu există vinovați și că e un sistem de putere social construit pe aceste inegalități între femei și bărbați. Masculinitatea hegemonică e făcută exact din toate aceste caracteristici, că bărbații sînt superputernici, ei trebuie să domine, ei nu trebuie să arate slăbiciune. Vine la pachet cu foarte multe reguli, norme, care, da, în general îi avantajează pe bărbați pentru că, iată, au acces la poziții de putere, stabilesc relații de putere în cuplu. Dar există și studii făcute, de exemplu, de Equimundo sau de Men's Development Network, pe ceea ce ei numesc Man Box, o cutie a masculinității, care arată o corelare destul de îngrijorătoare între asumarea acestor valori din masculinitatea hegemonică și comportamente de risc. Tinerii care sînt acolo își asumă mult mai des riscuri, de la condus sportiv pînă la consumarea diverselor substanțe, ca să arate că sînt bărbați adevărați. La fel, tinerii care sînt în această Man Box nu cer ajutor atunci cînd au probleme emoționale, psihologice, pentru că un bărbat e puternic. Și atunci ajungem la situația în care rata de sinucideri în rîndul bărbaților este mult mai mare decît în rîndul femeilor. Prin acest sistem patriarhal se construiește masculinitatea hegemonică pe care o critică studiile și mișcările feministe. Ceea ce arătăm în studiile de gen și ceea ce revendică spațiile feministe este, de fapt, o reconfigurare a rolurilor și a raporturilor de gen într-un sens mai echilibrat, în care și bărbații pot să fie empatici, și bărbații pot să plîngă, cînd sînt în situații în care orice ființă plînge. În care acceptăm că și femeile pot să fie inteligente, puternice. Ce ar trebui să înțeleagă bărbații este că asta este și în avantajul lor. Reconfigurarea normelor patriarhale ne ajută pe toți să ne găsim mai bine un loc în viața socială, profesională, în viața de cuplu.”Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!O emisiune de Adela Greceanu și Matei MartinUn produs Radio România Cultural